Conform unui recensământ din SUA, numărul persoanelor care se declară wiccani a urcat de la 8000 în 1990, la 134000 în 2001. Un studiu publicat în noiembrie 2001 de Graduate Center of the City University of New York arată că numărul adulților care au aderat la o religie păgână sare de 140000.

Religia Wicca

Încă din Evul Mediu, vrăjitoria, “vechea religie” sau Wicca, “străvechiul meșteșug al înțelepților”, au fost sintagme folosite pentru a numi adepții aceleiași religii a naturii. Deși caracterul alternant al denumirilor s-a păstrat până azi, chiar și persoanele care practică Wicca sau vrăjitoria nu pot ajunge la un consens în privința a ceea ce implică exact credința lor și nici nu pot spune dacă Wicca își are originile în vremuri străvechi sau a fost dezvoltată ca o religie modernă, la începtul secolului al XIX-lea, ajungând la apogeu la mijlocul secolului al XX-lea. Așa cum spunea un practicant de Wicca, nici un wiccan nu poate decide în numele altuia ce este cu adevărat această religie. O afirmație certă ar fi că practicanții Wicca nu sunt sataniști. Ei nu-l venerează pe diavol și nici nu proclamă superioritatea lui. Venerarea diavolului ar însemna recunoașterea existenței sale, or wiccanii nu cred în Satana, așa cum este prezentat în creștinism.

Oberon Zell (fost Tim Zell, arhiepiscop al Bisericii Neo-Păgâne a Tuturor Lumilor, din St. Louis, Missouri și editor al revistei The Green Egg) nu crede că satanismul ar putea fi catalogat drept religie, ci erezie creștină. Potrivit lui Zell, o religie păgână autentică este cea care își are originea în natură și este caracterizată de modalități de expresie naturale, spre deosebire de religiile care își datorează existența unei filosofii, predate de unul sau de mai mulți profeți și formulate în diverse crezuri și dogme. Cei ce urmează Wicca, meșteșugul celor înțelepți, susțin că religia lor poate fi considerată o adevărată credința păgână, cu practici adânc înrădăcinate în procesele naturii.

În principiu, wiccanii cred că în om stau atât Binele cât și Răul. În 1974, Consiliul American al Vrăjitoarelor a oficializat ceea ce va fi cunoscut drept “Wiccan Rede” (“dictonul wiccan”). Acesta spune, într-o engleză voit veche, “dacă nu faci rău, fă ce poftești”. Vrăjitoria vizează, prin urmare, capacitățile ființei umane, inclusiv acea arie puțin cunoscută și puțin utilizată a psihicului numită “ocultă”. Wiccanii nu consideră că fenomenele extrasenzoriale ale minții ar fi ceva supranatural. Ei cred că aceste capacități sunt în stare latentă în fiecare om, într-o mai mică sau mai mare masură iar disciplinele Wicca sunt menite a le trezi și a le dezvolta la maximum.

Wicca este o religie polarizată, cuprinzând în venerarea sa principiul masculin, sub semnul zeului cu coarne, și cel feminin, sub forma zeiței. Adepții săi cred că Wicca prezintă o imagine mai veridică asupra naturii și a principiului creator universal decât religiile care exagerează, fie valorile masculine, fie pe cele feminine, coborându-le pe celelalte la un statut inferior. Wicca cuprinde ambele trăsături ale principiului creator universal.

Atât fecunda zeiță-mamă cât și consortul ei, “zeul cu coarne”, sunt înțeleși ca fiind aspectul creației, iar obiectelor neînsuflețite și elementelor li s-au conferit valori spirituale – o practică cunoscută sub numele de animism.

Acest “zeu cu coarne” a luat multe forme în decursul istoriei. La greci, el era Pan; la saxoni, se numea Woden; scoțienii se rugau lui Dev’la. El este cunoscut și sub numele celtic de Cernunnos (Cel Încornorat) în multe manifestări diferite ale ritualurilor.

Wicanii cred că Binele și Răul sunt expresii ale aceleiași energii indestructibile care, ca și materia, nu sunt nici create, nici distruse, ci într-o permanentă schimbare. Fiindca ei nu cunosc un zeu sau un demon în sensul convențional de Bine sau Rău absolut, wiccanii consideră aceste calități expresia pozitivă sau negativă a aceleiași energii vitale, niciuna dintre ele nefiind în formă permanentă, ci transformându-se, pe măsura schimbărilor situațiilor și ale circumstanțelor.

Wiccanii concep spiritul ca parte a principiului creator universal, existând ca o formă-gând, considerată a avea o energie dinamică proprie. Această energie se poate transmite mental și poate fi folosită pentru a transmuta alte forme de energie în materie.

Wicca acceptă în general ideile de reîncarnare și karma, dar respinge ideea păcatului originar. Vrajitoarele Wicca spun că spiritul uman este, la naștere, asemenea unei foi albe pe care acțiunile și experiențele fiecărui om scriu detaliile caracterului său. Această dogmă este influențată de credința că modul în care indivizii reacționează în fața unor evenimente dintr-o anumită încarnare este în mare parte determinat de șabloanele karmice moștenite din existențele trecute. Printr-o serie de reîncarnări, spiritul caută să se perfecționeze învățând să trăiască, într-o măsură tot mai largă, în acord cu legile naturii, Binele este căutat în domeniile supuse voinței umane. Prin urmare, răul constă din respingerea conștientă a binelui și din efortul conștient de a recurge la acte nocive. Această convingere conține ideea că oamenii sunt liberi să aleagă între Bine și Rău, dar pot pierde libertatea prin alegerea constantă și prelungită a unei căi sau a alteia. Pe de o parte se afla ceea ce oamenii religioși ar numi “sfinți”, pe de alta, cei obișnuiti să aleagă răul, marea majoritate a ființelor umane situându-se undeva între cele două extreme.

Diferența dintre satanism și Wicca

Vrajitoarele Wicca sunt cele care caută binele, dorind acest bine. În vreme ce practicanții magiei negre sau cei care urmează “calea mâinii stângi” sunt centrați exclusiv pe căutarea satisfacerii nevoilor instinctuale și egoiste. Aceasta nu înseamnă că Vrăjitoarele Wicca cred că aspectul material al omenirii ar fi malefic, ci mai curând că dorința de a urma căile răului, inerentă urmării instinctelor cărnii, trebuie să fie controlată și ținută în frâu de voință, în așa fel încât necesitățile să fie satisfăcute, dar nu în dauna bunăstarii celorlalți. Wicca se vrea a fi o religie echilibrată, adepții ei crezând că toate sentimentele exprimate excesiv provoacă un dezechilibru.

Confuzia stăruitoare făcută de opinia publică între vrăjitorie și satanism ar putea avea două cauze principale: ignoranța acelor educatori și jurnaliști responsabili de informarea pe scară largă a publicului, obișnuința clerului creștin evanghelic de a lega meșteșugul străvechi al înțelepților, de venerarea diavolului și filmele Hollywoodiene.

Oberon Zell remarca faptul că practicanții vechii religii / Wicca se află adesea în poziția incomodă de a avea o imagine publică ce nu a fost creată de ei ci de persecutorii lor. În opinia lui Zell, o injustiție similară s-ar fi întâmplat dacă naziștii ar fi reușit să eradicheze iudaismul în așa măsură încât, după câteva generații, opinia generală despre religia iudaică ar fi provenit exclusiv din afirmațiile propagandei antisemite a Celui de-al Treilea Reich, opiniile despre Wicca au fost influențate profund de mărturiile smulse sub tortură persoanelor acuzate de vrăjitorie de către Inchiziție. Analogia lui Zell relevă că astăzi wiccanii nu mai pot fi torturați sau arși pe rug, dar suferă încă persecuții morale, din cauza unor jurnaliști, clerici și educatori nerecunoscători, indiferenți sau părtinitori.

Poporul Wicca

Cei ce urmează calea wiccană reprezintă un grup de indivizi care se mândresc a fi susținătorii unei filosofii religioase flexibile și adaptate nevoilor lumii actuale. Deși uneori apar discuții febrile în privința adevăratelor rădăcini ale credinței, majoritatea wiccanilor consideră că niciunul dintre ei nu are dreptul să-și impună altuia credința. Cu alte cuvnte, în ocul unei mari cărți a dogmelor wiccane, există mai multe lucrări, cu autori diferiți, care explică structurile de credință, riturile și ritualuile exprimărilor particulare pe care Wicca le poate îmbrăca.

Deși au existat, fără îndoială, vrăjitoare care au continuat prin tradiție practicile Wicca, s-au spus puține lucruri în mod public despre vrăjtorie în Marea Britanie și Europa, până la începutul secolului XX, poate și din cauza sumbrelor fapte ale Inchiziției și a oribilelor procese de erezie și vrăjitorie care au frământat subconștientul colectiv al oamenilor religiosi. Texte despre vrăjtorie au fost scrise doar de erudiți creștini, înfățișând acest meșteșug ca pe o venerare a demonilor sau o posedare de către aceștia. Abia în 1897, Charles Godfrey Leland (1824-1903), american stabilit în Anglia, în 1870, spre a studia viața țiganilor, a publicat Aradia: The Gospel of the Watches, care detaliază riturile și credințele vechii religii, centrate pe figura Dianei, zeița Lunii, și a fiicei sale, Aradia. Deși cartea prezenta sabatul, ritualurile, descântecele, farmecele și practicile vrăjitorești din punctul de vedere al practicanților antici, lucrarea a trecut, în general, neobservată de savanți și de marele public.

După circa 20 de ani, dr. Margaret Alice Murray (1863-1963), specialistă în egiptologie, la University College din Londra, a început să cerceteze teza potrivit căreia vrăjitoria ar fi fost vestigiul unei străvechi religii precreștine a fertilității, care nu avea nimic în comun cu conceptul creștin de demon venerat de vrăjitorie, concept care a atras asupra unor persoane nevinovate furia bisericii, în timpul rugurilor Inchiziției. Deși lucrarea lui Murray scotea în evidență cercetările lui Leland, specialista n-a înțeles probabil pe deplin importanța studiilor de pionierat ale acestuia. Cartea ei, The Witch Cult în Western Europe (1962), a stabilit o doctrină care va fi menținută  timp de mulți ani, în care wicannii erau adepți ai unei religii precreștine care se dezvoltase cândva liber, apoi fusese practicată pe ascuns, timp de multe secole.

Câteva personalități care și-au adus contribuția în tradiția Wicca

Gerard Brosseau Gardner (1884 – 1964) este considerat părintele tuturor exprimărilor contemporane ale Wicca și a devenit un bine-cunoscut practicant al acestei religii, grație numeroaselor lucrări de profil pe care le-a publicat după ce legea împotriva practicării vrăjitoriei a fost abrogată în Anglia, în 1951. Gardner pretinde că ar fi fost inițiat în faimosul “cerc al vrăjitoarelor din New Forest”, în 1939, de o vrăjitoare tradițională și ereditară, Dorothy Clutterbuck. În 1954, Gardner a publicat Witchrafat Today, care continua teza expusă de Margaret Murray, potrivit căreia vrăjitoria existase din epoca precreștină, dar funcționase apoi clandestin, pentru a evita persecuțiile. Potrivit multor cercetători, Gardner a revizuit aproape singur – unii spun că a reinventat – venerarea Zeiței-Mamă și a combinat-o cu elemente din alte câteva școli metafizice. Vrăjitoria gardneriană a influențat mulți practicanți, inclusiv pe pitorească Sybil Leek (1932-1983) care, ca atâția alții după ea, vă modifica ritualurile și învățăturile lui Gardner, spre a se potrivi propriului stil de Wicca.

Persoana responsabilă de introducerea și dezvoltarea vrăjitoriei moderne în America de Nord a fost Raymond Buckland (n. 1934), un englez emigrat în SUA în 1962. În 1963, Buckland a călătorit la Oerth, în Scoția, pentru a fi inițiat în Wicca de marea preoteasă a lui Gardner, Lady Olwen, si spre a-l întâlni pe Gardner. În 1966, Buckland a întemeiat un muzeu al vrăjitoriei la Long Island, New York. Autor prolific, el a scris peste 30 de cărți despre Wicca și subiecte conexe – Buckland a întemeiat în 1973 Seax-Wicca, o nouă ramură a cultului.

Gavin (n.1930) și Yvonne Frost (n.1931) au format Biserica Wiccană în 1968, iar în 1972 au obținut recunoașterea federală a vrăjitoriei ca religie. În 1985, au convins o curte federală de apel să decidă că Wicca era o religie egală cu oricare alta.

Astazi, practicanții Wicca sunt oameni de știință, ingineri, juriști, vedete de radio și televiziune, politicieni și alți reprezentanți ai întregului spectru de femei și bărbați activi și productivi. Există asociații, centre, festivaluri, reuniuni și sute de siteuri de internet pentru a satisface setea de informare în privința practicării Wicca atât a amatorilor, cât și a celor care vor să studieze serios acest domeniu.

Sabaturile

Întâlnirile și ritualurile Wicca sunt nu numai o ocazie de a te ruga, ci și adevărate adunări sociale. Ele sunt de asemenea strâns legate de un calendar lunar și sunt echidistante în următorul ciclu: trei dintre ele sunt în “jumătatea întunecată” a anului (din noiembrie în mai), iar trei, în “jumătatea luminoasă” (din mai până în noiembrie). Celelalte două sărbători cad exact între perioadele de lumină și întuneric.

Unele grupuri de vrăjitorie, numite “cuiburi”, se vor întâlni săptămânal, altele încearcă să se întâlnească o dată pe lună, de lună plină – pentru un minimum de 13 întruniri anuale. Aceste întâlniri mai rare se numesc “esbat”. Sărbătorile importante se numesc Sabaturi (din francezul “s’ebattre”, care înseamnă “a petrece”, “a sărbători”. Există patru Sabaturi mari:

1. Samhain, serbare ținută pe 31 octombrie, marchează în mod tradițional perioada din an în care te lepezi de slăbiciuni și de obiceiurile proaste. În perioadele mai agrare ale istoriei, aceste zile erau cele în care vitele care probabil nu aveau să mai reziste în iarna ce va să vină erau marcate pentru tăiere. În cadrul ritualurilor, persoanele de față se leapădă de trăsăturile personale nedorite, scriindu-le pe o bucată de hârtie, care după aceea este mistuită de flăcări, în speranța eliminării lor.

2. Imbloc, ținută pe 2 februarie, este “festivalul luminilor”. Ideea că vrajitoarele ar zbura pe cozi de mătură provine probabil dintr-un ritual din cadrul Imbolc, în care toate femeile de față “mătură” cercul ritual de lucrurile care nu mai sunt necesare.

3Beltane, ținută pe 30 aprilie, este o sărbătorire a primăverii. Persoanele care sărbătoresc dansează în jurul unui arminden și pot să-și mâne vitele printre două coloane de foc, pentru a asigura o cantitate mică de lapte pentru următorul sezon.

4. Lughnasadh, ținută pe 1 august, este o sărbătoare a verii și a tuturor darurilor aduse de aceasta.

Există și patru sabaturi mai puțin importante, la echinoxurile de primăvară și toamnă (numite Ostara, respectiv Mabon) și la solstițiile de iarnă și vară (numite Miez-de-Vară și Yule).

Obiceiuri wiccane

Există o versiune Wicca pentru orice practică religioasă obișnuită în Occident. Dacă două persoane wicca se căsătoresc, există un ceremonial numit “luarea de mână”. Practica e puțin diferită de căsnicie, pentru că nu e la modul “până când moartea ne va despărți”, ci mai degrabă “cât timp va dura iubirea noastră”.

Când iubirea dispare, ritualul “îndepărtării mâinilor” dizolvă relația cu mult mai puțină pică decât tradiționalul divorț. Aceasta permite o împărțire de comun acord a proprietăților și îngrijirea eventualilor copii rezultați din uniune.

“Vrăjitoarele” nou-născute sunt aduse în comunitate prin “wiccanare”, un ritual în care copilul este uns cu apă sărata și trecut în mod ritual prin fum de tămâie. La moartea unei vrăjitoare, se poate efectua ritualul “trecerii podului”.

Întrucât cei mai mulți Wicca privesc trupul ca fiind doar un receptacul al spiritului și mai nimic altceva, există prea puține reguli pentru tratarea rămășițelor pământești ale cuiva. Unii preferă incinerarea, alții aleg înmormântarea, iar alții pot chiar să-și lase cadavrul pentru cercetări medicale – toate acestea sunt acceptate în mod egal.

Credința Wicca are legături strânse atât cu lumea spirituală cât și cu cea naturală. Nu e de mirare deci că timpul care nu este petrecut în ritualuri sau rugăciune este petrecut în studiul naturii sau în științe oculte.

Un adept Wicca poate practica crearea de incantații și farmece; meditația; interpretarea viselor; channeling (spiritism); divinația; ghicitul în globul de cristal; chiromanția; taseografia (cititul în frunzele de ceai); cititul runelor; numerologia; astrologia; terapia cu pietre prețioase; herbalismul; botanica; magia culorilor; magia vindecării; producerea de vin, mied și bere.

Din păcate, chiar această dedicație și competență atinse în meșteșugurile lor au dus în final la persecutarea vrăjitoarelor. Când rugăciunea și îndemânarea au dus la o mare bogăție a recoltei, în timp ce alți fermieri nu au avut un noroc asemănător, s-a considerat că vrăjitoarele au împiedicat culturile să crească.

Este demn de amintit că doi termeni peiorativi folosiți pentru “vrăjitoare” nu sunt de fapt prea urâți. Cuvântul “păgân” vine din latină și înseamnă “locuitor la țară”, iar “liftă” înseamnă o persoană care trăiește pe un ogor sau chiar pe un teren necultivat. Acești doi termeni pot să descrie o persoană nu tocmai urbană, dar nici malefică.

În nici un caz malefice, dar practic mereu neînțelese, vrăjitoarele au fost persecutate timp de sute de ani, iar prejudecățile și ura continuă și azi, din multe puncte de vedere. Regele Iacob I a dat Legea Vrăjitoarelor în 1604. Legea a fost restructurată în 1736, dar ultimele legi împotriva vrăjitoarelor au fost abrogate (în Marea Britanie) abia în 1951.

Surse

  • BRAD STEIGER și SHERRY HANSEN STEIGER, Enciclopedia Gale a fenomenelor neobișnuite și inexplicabile, București, Editura ALL, 2011
  • JONATHAN MABERRY, DAVID F. KRAMER, Criptopedia, Editura Paralela 45

Articole similare

Ceaunul

Despre ceaun se știe că este un vas de formă emisferică, realizat din diferite metale și are două toarte unite printr-un mâner. Acesta este folosit pentru fierberea mămăligii sau a diferitor mâncăruri. Încă din cele…

Artemis – Zeița vânătorii

Fiică a lui Zeus și a muritoarei Leto, Artemis este sora geamănă a lui Apollo. Ea se numără printre cei doisprezece olimpieni, fiind considerată una dintre cele mai vechi și mai venerate zeități din Grecia…

Georges Ivanovitch Gurdjieff

Georges Ivanovitch Gurdjieff (n. 13 ianuarie 1866 sau 1872, Gyumri, Armenia – d. 29 octombrie 1949, Paris, Franța) a fost un filosof, pedagog, coreograf și compozitor greco-armean stabilit în Franța. Mistic ca orientare, el a…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

captcha