Telepatia este transferul gândurilor de la o minte la alta. Mai plastic spus, telepatia este o comunicare directă de la spirit la spirit. Distanța sau timpul nu par să afecteze acest fenomen.

Chiar și din aceste definiții succinte reisese faptul că multe atribute ale fenomenelor parapsihologice (sau Psi) se suprapun. Psi reprezintă factorul sau factorii responsabili de fenomenele parapsihologice, termenul derivând de la litera greacă Psi, folosită pentru a denumi factorul necunoscut dintr-o ecuație. A existat de multă vreme o divergență între parapsihologii serioși cu privire la posibilitatea ca fiecare dintre aceste tipuri de fenomene să nu reprezinte decât un aspect singular al vieții și universului din care facem parte. Dacă astfel de fenomene paraștiințifice sunt proiecții ale sinelui astral, abilitatea de a pătrunde în viitor și posibilitatea de a transmite telepatic informații sunt stabilite ca reale, atunci întinderea universului uman devine nelimitată.

Aproape fiecare om a experimentat într-un fel sau altul lumea ESP (percepție extrasenzorială): visând un prieten despre care nu mai știa nimic de multă vreme, pentru ca apoi să primească un semn de la el chiar a doua zi, sau să audă telefonul și să știe instantaneu identitatea celui care sună. Telepatia e frecventă în cuplurile soț-soție sau părinte-copil, sau între orice indivizi apropiați sufletește, sau care au un interes comun puternic legat de afaceri, cercetare științifică etc. Aceste incidente sunt atât de comune încât nu li se rezervă decât o atenție limitată și adesea comentarii ironice. Doar atunci când se produce un eveniment paranormal cu un impact dramatic sau șocant oamenii au impulsul de a-l comunica și altora.

Conform studiilor de laborator în privința acestor fenomene, aproape fiecare persoană dispune, într-o oarecare măsură, de ESP. Poate că mulți utilizează percepția extrasenzorială mai ales în copilărie, dar, o dată ajunși la maturitate, au tendința de a inhiba aceste facultăți ale subconștientului sau de a le lăsa să se atrofieze. Numeroși parapsihologi, psihologi, antropologi și psihanaliști, inclusiv Sigmund Freud (1856-1939), au avansat teoria că telepatia trebuie să fi fost metoda originală, arhaică, prin care indivizii se înțelegeau unii pe alții. Pe măsură ce au apărut mijloace de comunicare mai facile – cele ce puteau fi ușor înțelese prin organele senzoriale – metodele arhaice inițiale au fost împinse către străfundurile subconștientului uman, unde ar putea persista, așteptând să se manifeste în anumite condiții.

Este clar pentru cercetătorii Psi că unii indivizi, bazându-se mai ales pe stările și necesitățile lor parapsihice, sunt capabili să-și manifeste abilitățile ESP latente. Unii indivizi înzestrați pot chiar să folosească în mod regulat și practic aceste puteri Psi, aparent rarisime.

Este interesant de remarcat cât de multe activități Psi sunt experimentate atunci când receptorul fie doarme, fie se află într-o stare de transă sau de hipnoză, similară somnului. Acest lucru ar putea evidenția faptul că fiecare individ posedă, în subconștient, facultățile necesare spre a se concentra asupra lumii imperceptibile în mod conștient a fenomenelor ESP. Doctorul Montague Ullman a remarcat că multe persoane care sunt incapabile de comunicare eficientă în mod normal, pot comunica la nivel telepatic, putând să-i surprindă pe terapeuți prin vise telepatice care fac referire chiar la problemele acestuia. Aceleași legi ale psihodinamicii aplicabile visului par să fie valabile și pentru fenomenele Psi. Atât visele cât și fenomenele Psi sunt incompatibile cu noțiunile, acceptate în mod curent, referitoare la timp, spațiu și cauzalitate.

Telepatia

Savanții manifestând o atitudine mai convențională, care lucrează în cadrul acelor granițe acceptate ale legilor fizicii cunoscute, insistă asupra faptului că parapsihologii trebie să satisfacă necesitățile impuse tuturor celorlalte științe și să procedeze astfel: a) să producă experimente controlate repetabile, b) să dezvolte o ipoteză suficient de vastă încât să includă toată activitatea Psi, de la telepatie la poltergeist, de la radiestezie la materializări.

Dificultatea enormă pe care o constituie îndeplinirea acestor necesități poate fi remarcată lesne de orice persoană posedând fie și numai noțiuni elementare asupra fenomenelor Psi. Ar fi imposibil, de pildă, să repeți apariția tatălui unei persoane, așa cum s-a manifestat acesta în momentul morții. Acest tip de apariții de criză se petrec doar în clipa decesului, iar tatăl persoanei respective nu poate muri decât o singură dată. Fenomenele Psi, prin natura lor, sunt aproape complet spontane și elementele necontrolabile de stare și emoție joacă un rol extrem de important, în orice fel de experiență paranormală. Așa cum comenta cercetătorul G.N.M. Tyrrell, un subiect nu este niciodată conștient de procesul telepatic, de clarviziune sau de precogniție care se desfășoară în mintea lui. El realizează doar produsul acestui proces. De fapt, din activitatea de laborator se desprinde concluzia că efortul conștient de determinare a oricărui proces Psi în desfășurare fie îl va distruge complet, fie îi va diminua în mare măsură eficacitatea. Prin urmare, experimentele de laborator au stabilit uneori, prin teste extraordinar de laborioase și stive întregi de statistici, doar o evidență infimă, vecină cu hazardul, a validității telepatiei, clarviziunii și psihochineziei.

Parapsihologii sugerează însă colegilor lor din domeniul știintelor fizice că ar trebui să nu devină dogmatici. Fiecare generație pare să uite că savanții, în trecut, au fost nevoiți să admită unele fapte aparent imposibile. Electricitatea, de exemplu, a fost necunoscută, cu excepția câtorva evenimente sporadice, precum fulgerul și misterioasa atracție a unor bucățele de hârtie maifestată pe baghetele de chihlimbar frecate de o pânză. Pe măsură ce faptele s-au acumulat treptat, a evoluat teoria unui câmp electromagnetic care acționează în tot spațiul. Poate într-o zi fenomenele Psi vor fi recunoscute ca un alt tip de energie, care se manifestă în timp, spațiu și materie.

Ce este telepatia?

Creatorul termenului telepatie este Frederick W. H. Myers, care a combinat două cuvinte din limba greacă: “tele” (“departe”) și “pathos” (“simțire”). Nu există încă o definiție general acceptată a telepatiei (așa cum nu există nici pentru alți termeni folosiți în parapsihologie), ci încercări de definire care variază, mai mult sau mai puțin de la un autor la altul, ca de exemplu:

1. F.W.H. Myers (1883): Telepatia este “acțiunea unui spirit asupra altuia, în afara organelor de simț obișnuite”;

2. F. Podmore (1888): Telepatia este o “variație cerebrală pornită din creierul unei persoane (agent emitent) și transmisă creierului altei persoane (percipient)”;

3. C. Stănculescu (1926): “Telepatie = transmiterea voluntară sau involuntară a gândului și a senzațiilor”;

4. H. J. Eysenck (1968): “Telepatia se presupune că se produce atunci când o persoană experimentează un tipar mental care, în întregime sau parțial, corespunde unui tipar mental trecut, prezent sau viitor al unei alte persoane, în viață sau decedată, cu condiția ca această corespondență să nu poată fi atribuită percepției prin simțuri sau interferenței bazate pe percepția prin simțuri, sau coincidenței întâmplătoare. O altă cerință este ca posibilitatea de clarviziune să fie exclusă”;

5. P. Popescu-Neveanu (1978): “Telepatie, simțire sau sugestie la distanță – fenomen de comunicare pe alte căi decât cele ale organelor de simț”;

6. R. Reant (1982): “Telepatia este comunicare de gândire care nu face apel la cele cinci simțuri obișnuite”;

7. T. Opris (1987): Telepatia este “comunicare la distanță prin intermediul biocâmpului”;

8. F. Gheorghiță (1989): Telepatia desemnează existența “proceselor energetice de transmitere și recepție pe calea undelor – de la creier la creier”;

9. A. Pătruț (1990): “Telepatia (TP) reprezintă o formă de comunicare, un transfer informațional între doi subiecți, în afara canalelor cunoscute”;

10. J. Miklos (1992): “Telepatia (simțirea la distanță) desemnează cazurile aparte de comunicare de la creier la creier”.

Există autori, chiar de primă mână, care resping existența telepatiei în stare pură (printre promotori numărându-se unul dintre titanii parapsihologiei, J.B. Rhine), considerând la rândul lor că este imposibil de a se face delimitarea ei de clarviziune. Telepatia și clarviziunea se pare că merg mână în mână. Au unele caracteristici proprii, ce le deosebesc pe una de cealaltă, iar dificultatea separării lor în numeroase cazuri concrete rezultă din faptul că fenomenele extrasenzoriale sunt de o mare complexitate.

Cert este că telepatia este cel mai cunoscut termen parapsihologic intrat deja firesc în limbajul curent al oamenilor. În mod obișnuit desemnează acel fenomen ciudat, foarte incitant și misterios, prin care se transmit gânduri la distanță.

Oricum, fenomenele paranormale, trăite în mod spontan de oricare dintre noi, sunt mai numeroase decât s-ar putea crede…

Sigmund Freud a admis public existența fenomenelor telepatice

În lucrarea „The Psichopathology of Everyday Life” (1904) („Psihopatologia vieții cotidiene”), Sigmund Freud luase în discuție câteva întâmplări presupus supranaturale și exprimase un profund scepticism față de visele profetice și de fenomenele telepatice. Dar, în 1922, a publicat articolul „Visele și telepatia”, proclamând fățiș că admitea posibilitatea fenomenelor telepatice. El a scris și un întreg eseu, mult mai precaut intitulat „Psihanaliză și telepatie”, pe care l-ar fi citit la Congresul Internațional de Psihanaliză din 1922 dacă Ernest Jones, fondatorul Societății de Psihanaliză din Marea Britanie, nu l-ar fi convins să ia în considerare repercusiunile negative pe care atitudinea sa deschisă le-ar fi avut asupra tinerei mișcări psihanalitice. Ca urmare, articolul n-a mai văzut lumina tiparului decât în 1941, după moartea lui Freud.

În 1924, Freud i-a scris lui Jones, remarcând cât de puternic fusese impresionat de un raport privind experimentele telepatice pe care Gilbert de Murray le pregătise pentru Societatea de Cercetări Parapsihice. Freud mărturisea că era gata să renunțe la opoziția lui față de  posibilitatea transferului de gânduri și spunea că era chiar gata să acorde telepatiei suportul său, ca psihanalist. Din nou, scepticul Jones, temându-se de prejudiciile pe care o astfel de declarație  publică le-ar putea aduce psihanalizei, l-a convins pe Freud să nu publice vreo declarație de sprijin în favoarea cercetării parapsihologice.

Opinia psihanaliștilor astăzi

Astăzi, psihiatrii și psihanaliștii au atitudini foarte diferite în privința cercetării fenomenelor Psi. Cei ce se mărginesc la un scepticism încăpățânat spun că ilustrarea ESP evidențiată de colegii lor nu exprimă decât propria dorință a analistului de a crede în validitatea lor. Cei ce consideră cercetarea fenomenelor Psi o contribuție serioasă și valoroasă la înțelegerea umană insistă asupra faptului că activitățile paranormale, mai ales telepatia și clarviziunea, sunt mult prea numeroase pentru a fi respinse printr-o simplă încruntare din sprâncene și o examinare superficială.

Mulți psihiatri au început să manifeste respect față de cercetarea Psi atunci când, în cursul analizei între medic și pacient, s-a dezvoltat o relație ce nu poate fi descrisă decât ca paranormală. Unii doctori au relatat că pacienții lor au avut vise care dramatizau incidente reale, pe care analiștii înșiși le trăiseră în acea zi sau chiar cu o săptămână în urmă. În câteva cazuri, cheia tulburării psihice a pacientului a fost localizată într-o experiență onirică a analistului. Mai mulți pacienți ai aceluiași analist au raportat vise comune sau retrăirea unor experiențe individuale sau de grup, ca și cum s-ar fi stabilit un straniu cerc de vise telepatice.

Parapsihologii au afirmat de mult că telepatia (și ESP în general) funcționează cel mai bine între indivizi care au o strânsă legătură emoțională. Acest nivel particular al minții umane pare să opereze ideal în mod spontan, mai ales când o situație de criză face necesară comunicarea prin alte mijloace decât canalele senzoriale standard.

Telepatia în cazul gemenilor

Gemenii monoovulari (gemenii identici) sunt foarte interesanți, deoarce se pare că rămân cumva legați pentru toată viața, indiferent ce le rezervă soarta și care este mediul vieții lor. Gemenii prezintă conexiuni telepatice neobișnuite. O serie de teste desfășurate de psihologii de la Universitatea Alberta, Canada, au confirmat această teorie, stabilind evidențe statistice potrivit cărora gemenii identici și, într-o mai mică măsură, frații gemeni, au o remarcabilă abilitate de a comunica între ei prin ESP.

Telepatia a fost studiată pe gemeni și există o cazuistică specială a lor.

În S.U.A, profesorul Thomas Bouchard, docent în psihologie la Universitatea din Minnesota și echipa sa, au anchetat viața a zeci și zeci de cazuri de cupluri de gemeni monoovulari care au trăit separați, deoarece fuseseră adoptați după naștere de familii diferite. Practic, eșantionul studiilor a fost compus din persoane mature care au trăit fără măcar să știe că au un frate geaman. În viața acestor persoane se întâlnesc analogii extraordinare, cu siguranță nedatorate influenței ambientului.

Un caz tipic este acela al gemenilor Jim Lewis și Jim Springer din Ohio, care s-au regăsit în 1980 după 39 de ani de despărțire; ei fuseseră adoptați la vârsta de o lună de două familii diferite, care nu se cunoșteau și locuiau în orașe diferite, și prin urmare cei doi nu știuseră nimic unul despre celălalt. Atunci când s-au reîntâlnit, au descoperit că au în comun o infinitate de lucruri: amândoi se căsătoriseră de câte două ori cu femei purtând același nume, fiul lor mai mare se numea James, iar câinele pe care îl avuseseră purtase numele de Toy. Ani de zile își petrecuseră vacanțele în același loc și, în plus, își aleseseră ocupații asemănătoare, dar aveau hobbyuri identice.

Telepatia
Gemenii Jim Lewis și Jim Springer

În cea mai mare parte a lor, cuplurile de gemeni studiate de profesorul Bouchard aveau în comun lucruri precum: căsătoria la aceeași vârstă, acelasi număr de copii, aceleași studii, aceleași boli, hobbyuri identice, și-au botezat copii cu același nume, au același stil de a se îmbrăca, fumează aceleași tipuri de țigări, preferă o aceeași marcă de mașină.

E cunoscut și faptul că gemenii se simt de la distanță: simt ceea ce i se întâmplă și celuilalt, inclusiv durerile. Cazul cel mai faimos este fără discuție acela al americancei Martha Burke, care, deși aflată la o distanță de 12.000 km, a trăit în toate fazele ei, moartea cumplită a surorii sale Margarete, implicată într-un dezastru aerian din Tenerife.

Chiar dacă nu va fi niciodată posibil să se demonstreze științific, totul lasă să se bănuiască că straniile destine ale gemenilor ar depinde de telepatie: geamănul mai puternic și mai hotărât ar putea astfel să elaboreze idei și proiecte, să aleagă nume, localități, hobbyuri etc. și să transmită toate acestea în mod inconștient fratelui de departe. Și fără nici un dubiu, doar telepatia este explicația acestui misterios „simț” al gemenilor.

Mai amintim un ultim caz în care telepatia implică gemeni. La solicitarea doctorului J.B. Rhne de la Universitatea Duke, Olivia Rivers, psiholog la Universitatea Statului Mississippi, a realizat teste cu două gemene identice, Terry și Sherry Young. Cele două surori din Jackson, Mississippi, puteau să-și transmită propoziții întregi prin telepatie. Fetele păreau să se afle într-o legătură constantă; chiar și când erau separate, fiecare știa dacă sora ei își luxase o gleznă, avea o durere de măsea sau răcise. Sherry era mai bună ca receptor, iar Terry ca emițător. Profesorii erau exasperați să primească la examene aceleași răspunsuri din partea ambelor fete. Chiar și așezate în clase separate, ele foloseau încă fraze similare și obțineau aceleași note. Și nici ele nu făceau un secret din faptul că se ajutau una pe alta la teme, dar insistau că responsabilă pentru așa ceva era doar telepatia. Nu era ceva necinsitit din partea lor și nimeni nu le putea acuza că trișau. Nu era vina lor că mințile le funcționau asemenea uneia singure.

Populațiile izolate

Au fost întreprinse experimente remarcabile cu populații tradiționale, neatinse de tehnologizare, pentru a testa ipoteza că telepatia reprezintă un mijloc arhaic de comunicare care, deși rămas ca o funcție atavică a minții, era cândva singura metodă de a transmite idei. S-a observat că aborigenii din Australia pot transmite cu precizie gânduri, sentimente și idei prietenilor și rudelor aflate la mulți kilometri depărtare. Ei folosesc totodată abilitățile Psi pentru a localiza obiectele pierdute, vitele rătăcite și dușmanii cu gânduri ostile. Adesea, chiar și astăzi, unii dintre ei duc practic o existență asemenea celei din Epoca de Piatră. Abilitățile lor senzoriale normale s-au dezvoltat continuu pe seama luptei pentru supraviețuire. Ochii lor pot identifica obiecte la mari distanțe, fără ajutorul unui binoclu. Puterea mirosului lor este incredibilă iar capacitățile Psi și mai deosebite.

Doctorul A.P. Elkin, antropolog la Universitatea din Sydney, a fost obligat să-și revizuiască unele concepții științifice după ce a efectuat studii asupra aborigenilor. În cartea sa „Aboriginal Men of High Degree”, Elkin scrie că deși sosirea lui nu fusese anunțată de vreun mesager, de tobe sau de semnale cu fum, sătenii din fiecare așezare erau pregătiți pentru sosirea lui, știau de unde vine și care era scopul călătoriei sale în sălbăticie. Ori de câte ori antropologul auzea de un caz în care un aborigen pretindea că ar fi obținut informații personale în mod telepatic, dintr-un sat îndepărtat, el investiga acel caz concluzionând că afirmațiile erau reale. Fie că informația viza moartea unui părinte, nașterea unui nepot sau reușita unei vânători, cunoașterea evenimentului de către recetor era în deplin acord cu realitatea petrecută.

Teste

Testele de laborator au indicat o serie de fapte interesante privitoare la condițiile în care funcționează telepatia și, în general, toate fenomenele Psi verificabile. Distanța pare să nu aibă nici un fel de efect asupra telepatiei sau a clarviziunii. Rezultate la fel de remarcabile au fost obținute și când receptorii se aflau la un metru distanță de agent sau când subiecții erau separați de distanțe de sute de kilometri. Doctorul S.G. Soal, cercetător britanic care a întreprins vaste teste cu „cititorii de minți”, scria:

„În comunicarea telepatică, personalitatea sau legăturile dintre personalități sunt ceea ce contează și nu separarea fizică a corpurilor. La aceasta ne-am putea aștepta, pe baza presupunerii că toate creierele au o localizare spațială și o extensie în spațiu, dar mințile nu sunt deloc entități spațiale… trebuie să considerăm creierele ca puncte focale în spațiu, în care mintea produce maifestări fizice prin interacțiunea ei cu materia”.

Parapsihologii au stabilit că atitudinea receptorului are o mare importanță în obținerea unor scoruri ESP ridicate. S-a demonstrat că aceia care cred în puterile lor Psi au performanțe net superioare scepticilor sau celor ce consideră fenomenul un nonsens.

Deși personalul laboratoarelor de parapsihologie trebuie să creeze și să încurajeze o atmosferă amicală, veselă, fenomenele Psi par să dea cele mai bune rezultate în condițiile pe care doctorul Jan Ehrenwald le definește ca fiind „o stare de nonfuncționalitate psihologică”. Denumind starea de pregătire Psi „funcție minus”, Ehrenwald crede că „o condiție necesară pentru funcționarea telepatiei este o stare de nonfuncționalitate sau de deficiență, precum pierderea sau întunecarea conștiinței (în somn, hipnoză, transă, febră mare, defecțiuni cerebrale)”.

Cercetătorii fenomenelor Psi se confruntă cu un alt risc atunci când sunt implicați în laboratoare, în studii pe termen lung asupra unui receptor: efectele de deconectare în ESP, ce pot fi generate pur și simplu de plictiseală față de metoda de testare. Exercitarea abilităților Psi epuizează energia parapsihică și chiar performerii redutabili obțin rezultate mai bune atunci când sunt odihniți. De îndată ce caracterul de noutate al testului nu mai solicită interesul subiecților, este deviat spre altceva și, aparent, la fel se întâmplă și cu capacitățile ESP. Este dificil de forțat declanșarea unor fenomene Psi în laborator, pentru experimentele controlabile și repetabile solicitate de știința oficială.

Este interesant de notat faptul că, în general, bărbații sunt mai eficienți ca agenți/emițători, iar femeile ca receptori/destinatari. Acest lucru pare să se aplice cazurilor spontane de telepatie sau altor funcții Psi, ca și rolurilor asumate în condiții de laborator.

Telepatia în experimentele Sinclair

În 1930, romancierul Upton Sinclair (1878-1968) a publicat o consemnare a experimentelor în privința desenelor transmise telepatic, desfășurate împreună cu soția și cumnatul său, R.I. Irwin. Doamna Sinclair a fost întotdeauna destinatarul, iar când Irwin a fost agentul/expeditorul, a transmis informații la peste 60 km depărtare. Agentul trebuia să facă o serie de desene ale unor obiecte simple precum un cuib cu ouă, o floare sau un copac și să închidă fiecare desen într-un plic opac. La momentul stabilit sau mai târziu, doamna Sinclair se întindea pe o canapea și permitea corpului și minții să intre într-o stare de totală relaxare. Curând, experiența a învățat-o că alte niveluri ale minții încercau să „ghicească” desenul și prin urmare adesea împiedicau apariția informațiilor autentice care veneau de la un nivel mai profund al cunoașterii.

Doamna Sinclair aprecia că, pentru rezultate ideale, o persoană trebuie să-și dezvolte abilitatea de a-și ține în frâu conștiința, fără vreun sentiment de constrângere, fără a dezvolta vreo idee sau a se gândi la ceva, ca de pildă la o petală de floare. Nu trebuie să permită asocierile de noțiuni și, mai presus de orice, nu trebuie să se gândească la experiența în sine. E necesară atingerea unei stări de totală relaxare a minții și a corpului.

Este dificil de măsurat succesul unor astfel de teste cu desene, fiindcă, adesea, o idee asociată cu schițele respective ar putea apărea în minte, în loc de desenul real. În cadrul experimentelor Sinclair, din 290 de desene, 65 au fost considerate reușite, 155 parțial reușite și 70 eșecuri. Profesorul William McDougall (1871-1938), membru al Societății Regale și un strălucit pionier americano-britanic al parapsihologiei spunea despre experimentele Sinclair, cu „radioul lor mental”, că gradul de succes și condițiile testelor erau de așa natură încât nu puteau fi respinse, ci ar fi trebuit acceptate ca dovadă a „unui alt mod de comunicare”, inexplicabil în prezent în termeni științifici recunoscuți.

Experimente rusești

Recunoscând existența telepatiei, mulți parapsihologi au ajuns să fie interesați să demonstreze că, departe de a fi un simplu „radio mental”, telepatia trebuie să fie de fapt un soi de radiație electromagnetică, putând fi măsurată și înțeleasă. În special parapsihologii ruși au fost preocupați de demistificarea telepatiei și, în sens mai larg, a ESP. În anii ’20, Vladimir M. Behterev a lucrat cu subiecți care au fost hipnotizați și închiși într-o încăpere izolată electromagnetic, numită cușcă Faraday. Cușca Faraday (după numele inventatorului) este o cutie de orice formă sau mărime, realizată numai din metal. S-a dovedit teoretic și practic, faptul că undele radio nu penetrează o astfel de cutie, intervenind așa-numitul fenomen de “ecranare”, deci de blocare a lor când emițătorul radio se afla în interiorul acestui dispozitiv. Hipnotizatorul, care se afla într-o cameră separată, sugera mental subiectului să execute anumite sarcini. Acest experiment a fost atent planificat, astfel încât ușa camerei de izolare să se poată deschide și închide fără știința subiectului sau a hipnotizatorului. Atât timp cât subiectul era “ecranat” electromagnetic de hipnotizator, niciuna dintre sugestiile telepatice nu era urmată. Când ușa era deschisă însă, subiectul răspundea cu precizie comenzilor primite. Totuși, vom vedea mai jos ce rezultate au avut alte experimente din anii ’60 legate de telepatia din cușca Faraday.

Acestea și alte experimente (unul vizând chiar încercarea de direcționare a semnalelor telepatice prin intermediul unei oglinzi metalice) au părut să confirme ipoteza că în esență, telepatia avea un caracter electromagnetic. Această școală a parapsihologiei rusești s-a aflat sub influența neurofiziologului italian F. Cazzamalli, ale cărui concuzii indicau tot caracterul de undă electromagnetică al semnalelor telepatice. Experimentele lui Cazzamalli, efectuate în anii ’20, au fost criticate în mai multe rânduri, căci nu s-ar fi desfășurat sub un control strict.

Chiar și după ce noile experimente au fost realizate, unul dintre elevii lui Behterev, Leonid L. Vasiliev (1891-1966), a pus la îndoială această teorie, dând publicității rezultatele propriilor experimente. Primele experimente ale lui Vasiliev au vizat tot subiecți voluntari și hipnotizatori, dar preocuparea lui n-a fost să solicite răspunsuri la sugestiile hipnotizatorilor prin mijloace telepatice, ci să inducă însăși starea de transă prin folosirea telepatiei.

Subiectului i se oferea o minge de cauciuc umflată, atașată printr-un furtun la un dispozitiv de înregistrare sensibil la presiune. El a fost apoi instruit să strângă mingea în palmă. Aceste contracții erau înregistrate sub forma unor maximuri, pe un grafic care se deplasa. Când subiectul era hipnotizat, contractiile ritmice se opreau, iar vârfurile nu mai apăreau pe grafic. Subiectul și hipnotizatorul erau despărțiți de doi pereți. Camera dintre ei găzduia echipamentul de înregistrare și tehnicienii care supervizau experiența. Timpul pentru fiecare tentativă de hipnoză telepatică era determinat prin folosirea unei roți de ruletă, fiind astfel ales complet întâmplător.

Telepatia

În 1932, Vasiliev a avut șansa să descopere trei subiecți extrem de sensibili cu care scopul hipnozei la distanțe mari ar fi putut fi atins. Când hipnotizatorului i se cerea să inducă o stare de transă persoanei pe care nu o putea vedea, el era capabil să realizeze acest lucru. Ulterior, instruit să scoată subiectul din transă, hipnotizatorul era din nou capabil să realizeze aceasta, prin forța voinței, fără să vină deloc în contact cu subiectul, pe parcursul întregului test.

Pe măsură ce seria de experimente continua, au apărut câteva probleme neprevăzute. După mai multe încercări, subiecții au devenit atât de obișnuiți cu mediul înconjurător și cu pregătirile pentru test încât intrau automat în transă. Asemenea cazuri de autohipnoză nu sunt neobișnuite, chiar și atunci când hipnotizatorul nu încearcă să inducă starea de transă prin telepatie. Dar și când acest lucru se întâmpla, efectul unui impuls telepatic era izbitor. Un subiect putea fi plasat în stare de transă de două-trei ori mai rapid atunci când hipnotizatorul încerca să trimită un semnal telepatic, decât atunci când se permitea producerea autohipnozei. Odată cu continuarea testelor, cu același subiect, a devenit tot mai dificilă scoaterea lui din starea de transă prin folosirea telepatiei. Totuși, telepatia juca încă un rol, căci hipnotizatorul putea readuce temporar subiectul în stare de veghe, înainte ca acesta să cadă iar în transă.

Fiindcă aceste rezultate au fost foarte consistente, Vasiliev a reușit să creeze teste și mai interesante. El a pus subiecții în camere complet izolate de orice formă de radiație electromagnetică. În cadrul acestui test, subiecții răspundeau exact cum o făceau și fără scutul protector, contrazicând rezultatele altor experimentatori sovietici. Experimentele strict controlate ale lui Vasiliev au arătat că telepatia însemna mai mult decât unde electromagetice. Un fizician rus, V. Arkadev, a susținut opiniile lui Vasiliev, precizând că intensitatea undelor ce puteau fi emise de curenții electrici din creier este atât de redusă încât disiparea se produce foarte aproape de craniu. Deși s-a dovedit că radiația electromagnetică poate afecta sistemul nervos central, undele electromagnetice generate de curenții electrici care înconjoară constant omul modern sunt de intensitate mult mai mare decat orice fel de radiație electromagnetică pe care o poate produce creierul.

Aceste rezultate contradictorii nu au fost încă explicate, dar savanții din fosta URSS și cercetătorii Psi s-au îndepărtat ulterior de teoria potrivit căreia semnalele telepatice ar fi unde electromagnetice. Chiar mai mult decât în alte întreprinderi stiintifice, parapsihologii trebuie să elimine din concepțiile lor toate prejudecățile. Este posibil ca starea creierului unui cercetător să aibă un efect la fel de puternic asupra subiectului ca și un semnal telepatic intenționat. Primele experimente sovietice au relevat că telepatia era probabil un fenomen cu caracter electromagnetic pentru ca investigatorii, influențați puternic de italianul Cazzamalli, doreau sau se așteptau să dovedească asta. Un prejudiciu care nu poate fi separat de minte ar putea constitui un factor decisiv în orice experiment, implicând fenomenele parapsihice. Aceste posibilități nu fac decât să adauge dificultăților legate de derularea experimentelor, dar nu trebuie ignorate.

Cercetările asupra naturii telepatiei continuă în laboratoarele de parapsihologie din toată lumea. Deși telepatia este considerată în general o “citire a minții”, cercetătorii Psi au comentat că acele cazuri de telepatie întâlnite în laborator implică rareori perceperea reală a gândurilor altei persoane. Uneori, informațiile pe care receptorul le primește de la agent nu par să fie situații de comunicare de la minte la minte, ci, mai curând, exemple de clarviziune. Din nou, trebuie reamintit, că există importante “întrepătrunderi” între un fenomen psihologic și altul.

Alte exemple de cazuri

Așa cum spuneam și mai sus, de multe ori, telepatia nu se manifestă chiar în stare pură; ea se îmbină, în cadrul aceluiași eveniment, cu alte fenomene de percepție extrasenzorială, cel mai adesea cu clarviziunea, dar nu numai cu aceasta.

Dificultatea diferențierii clarviziunii de telepatie apare în numeroase cazuri. Reproducem în acest sens un caz din celebra carte “Phantasms of Living” (“Fantasme ale viului”), publicată în 1882 de Edmund Gurney, Frederick Myers si Frank Podmore, pentru că este una dintre primele cărți care au încercat și au reușit să legitimeze fenomenele paranormale, motiv pentru care este citată adesea:

“Mergeam pe un drum de țară la A. unde locuiau părinții mei. Citeam o carte de geometrie, un subiect puțin propice să provoace fantasme sau fenomene morbide, când deodată am văzut o cameră a casei noastre, cea pe care o botezasem Camera Albă, și pe mama mea întinsă pe jos, aparent moartă. Viziunea a persistat câteva minute, timp în care tot ceea ce mă înconjura a părut să pălească și să dispară; dar, pe măsură ce viziunea se estompa, peisajul revenea, mai întâi neclar, apoi tot mai net.

Nu mă puteam îndoi de realitatea viziunii și, în loc să mă duc direct acasa, m-am dus imediat la medicul nostru. Acesta m-a însoțit acasă la noi, punându-mi pe drum întrebări la care nu puteam răspunde, deoarece mama mea era aparent foarte bine atunci când părăsisem casa.

L-am condus pe medic direct în Camera Albă unde a găsit-o pe mama lungită pe jos, ca în viziunea mea. Totul era exact, până în cele mai mici detalii. Ea suferise o criză cardiacă și și-ar fi putut da sufletul dacă nu venea medicul la timp”.

Din acest caz, reiese că telepatia a lucrat mână în mână cu clarviziunea.

Iată un alt caz furnizat de parapsihologul Douglas Scott-Rogo:

“Tocmai vizitasem un bolnav și coboram scara când, brusc, am avut impresia că fiica mea de patru ani căzuse pe pavajul pietros al casei mele și se rănise. Curând după această primă impresie, ca și cum o cortină care-mi ascundea spectacolul se ridica încet, mi-am văzut copilul culcat pe jos, cu bărbia sângerând, dar nu-i auzeam strigătele. Viziunea s-a șters brusc, dar i-am păstrat amintirea. Am notat ora și mi-am continuat vizitele la domiciliu. Revenind acasă, mi-am surprins considerabil familia descriind accidentul și menționând ora exactă la care acesta într-adevăr se produsese”.

Iată și un caz al anilor ’60 din România, relatat de Maria M., o femeie de la țară, din județul Dâmbovița. Aceasta prășea porumbul, când, pe la orele 11 s-a oprit din muncă pe neașteptate, a plecat acasă, s-a îmbrăcat de oraș, s-a dus la gară și a luat primul tren spre București, unde se afla soțul ei care muncea ca zidar pe unul din șantierele capitalei. Ajunsă în București, femeia s-a dus direct la gazda unde locuia soțul ei și l-a găsit pe acesta într-o stare extrem de gravă, aproape în comă, cauzată de o afecțiune epidemică pe fond de epuizare. A chemat serviciul de salvare, l-a transportat de urgență la spital, doctorii spunându-i că dacă nu l-ar fi spitalizat până cel târziu în seara aceleiași zile, pacientul ar fi putut muri.

Un caz cu oameni celebri

În cartea sau autobiografică “The Invisible Writing”, scriitorul maghiar Arthur Koestler povestește un episod  paranormal al cărui protagonist fusese cu ani în urmă și care a avut pentru el urmări grele de semnificații.

Koestler participase în calitate de corespondent al ziarului englez News Chronicle la războiul civil spaniol și fusese făcut prizonier de către trupele naționaliste ale lui Franco. Faptul că el aparținea partidului comunist nu-i ușura, desigur, situația și nici nu-i sporea posibilitățile de supraviețuire. A petrecut în carceră o suta de zile și oricare dintre ele ar fi putut fi ultima. Koestler scria:

“În această situație, omul tinde să-și caute mângâiere în metafizică”. I-a venit atunci în minte un pasaj din cartea “Casa Buddenbrook”, capodopera lui Thomas Mann, mai precis episodul în care Thomas Buddenbrook își dă seama că i se apropie moartea și simte un impuls neașteptat de a căuta în bibliotecă o cărticică, și anume un studiu al lui Schopenhauer, în care moartea este descrisă nu ca un eveniment definitiv și final, ci ca o trecere de la un stadiu de existență la altul, ca o reintegrare în unitatea cosmică. În cartea lui Thomas Mann, acel pasaj suna așa: “O voluptate profundă puse stăpânire pe simțurile sale, o atracție nedefinită, stranie, blândă… Nimic nu îl mai împiedică să dobândească eternitatea”.

Koestler mai adăuga: “Amintirea acestui pasaj mi-a oferit consolarea de care aveam nevoie în acele momente”.

Koestler a fost apoi eliberat prin Crucea Roșie Internațională și și-a reluat viața obișnuită. După câtva timp, însă, a simțit nevoia să-i scrie lui Thomas Mann; nu avusese niciodată ocazia de a-l întâlni, dar voia acum să îi mulțumească pentru mângâierea pe care cuvintele lui i-o aduseseră în clipele în care își văzuse moartea cu ochii. În scrisoarea sa Koestler menționa și titlul studiului lui Schopenhauer: “Despre moarte și despre raportul ei cu indestructibilitatea ființei noastre în sine”.

Thomas Mann i-a răspuns imediat și i-a spus că în cei 40 de ani de cât trecuseră de când scrisese “Casa Buddenbrok” nu mai deschisese cărțulia lui Schopenhauer. Însă, în ziua când urma să-i sosească scrisoarea lui Koestler, el tocmai ședea în grădină și brusc a simțit impulsul de a o reciti. S-a ridicat, deci, și a intrat în casă pentru a lua cartea din bibliotecă, dar în același timp a sunat clopoțelul. Era poștașul care îi aducea chiar scrisoarea lui Koestler!

De atunci, Koestler a devenit extrem de interesat de fenomenele paranormale. A avut ocazia chiar să treacă prin câteva întâmplări stranii, așa că a scris și o carte numită “Rădăcinile întâmplării”.

Cartelele Zener

Cu siguranța ați văzut scene cu aceste cartele folosite în filme pe teme paranormale, precum: “Red Lights” (2012), “The Gift” (2000) sau “Ghostbusters” (1984).

O caracteristică a telepatiei este aceea că se transmit mai ușor imagini decât idei. Aceasta concluzie a fost formulată prima dată de parapsihologul american J. B. Rhine și confirmată de cercetările ulterioare.

Americanul Joseph Bank Rhine (1927-1965) este cel care, în epoca noastră, a impus telepatia ca fenomen parapsihologic, introducând totodată în cercetarea parapsihologică metode științifice, printre care studiul cantitativ și statistica matematică. Cu privire la telepatie nu se pot trece cu vederea cercetările sale cu cartelele Zener. Karl Zener a fost un coleg de-al său de la Universitatea Duke din Durham, Carolina de Nord, care la solicitarea lui Rhine de a-i desena câteva figuri geometrice diferite, astfel încât să nu poată fi confundate în transmiterile telepatice, a pus la punct un set de cinci “cărți” (după modelul cărților de joc) sau “cartele”, având fiecare imprimat câte unul dintre semnele: cerc, pătrat, stea în cinci colțuri, trei linii ondulate paralele, cruce. Un pachet de asemenea cărți cuprinde câte cinci bucăți pentru un simbol, în total 25. În varianta inițială, agentul se concentrează succesiv asupra cărților (amestecate aleatoriu), iar agentul receptor (percipientul) încearcă să ghicească simbolurile transmise. Desigur, cei doi se află la distanță, fără posibilități de comunicare normală. Probabilitatea ca percipientul să ghicească din pură întâmplare este de 1/5; când rezultatele depășesc semnificativ această probabilitate, se poate afirma că fenomenul telepatiei s-a produs.

Telepatia
Cartelele Zener

Experimentul Nautilus” realizat de marina americană, în cel mai tainic secret la vremea respectivă, a consacrat valabilitatea metodei de transmitere a mesajelor prin imagini, precum și capacitățile uimitoare de care pot da dovadă unii oameni în această direcție. În anul 1959, la bordul submarinului atomic Nautilus a fost îmbarcat un personaj misterios, a cărui existență a fost secretă pentru cei mai mulți dintre membrii echipajului, nava deplasându-se până la o distanță de 2000 km de la baza de lansare Friendship, Maryland – S.U.A. De la acea bază se transmiteau telepatic, de către o altă persoană, mesaje pentru agentul percipient aflat la mare adâncime, în submarin, uneori chiar sub calota de gheață antartică. Personajul receptor primea de doua ori pe zi, la termene prestabilite sau aleatorii, mesaje prin intermediul cărților Zener. Mesajele constau în transmiterea într-o anumită ordine și apoi aranjarea în diverse configurații a cunoscutelor cartele. Rezultatele au fost date publicității abia peste doi ani, în 1960, accidental! Ele au atestat un procentaj de reușită atingând uneori nivelul de 70-72%, ceea ce dovedește o mare valoare a experimentului științific.

Stimulați de performanța americanilor, sovieticii au realizat și ei un experiment oarecum asemănător, ale cărui rezultate au fost superioare procentului de 72%. Acest experiment a confirmat o altă caracteristică a telepatiei, și anume, viteza superluminică, instantanee, a transmiterii mesajelor, viteza care fusese presupusă ceva mai înainte de cercetători de alte naționalități. În anul 1966, parapsihologul Iuri Kamenski, cunoscut pentru serioasele sale cercetări în domeniul telepatiei, găsește într-o zi, nu printre cei invitați pentru selecție, ci printre cei invitați pentru asistență și publicitate, pe ziaristul Karl Nikolaev, dotat nu numai în meseria sa, dar și pentru telepatie. După câteva teste de rutină, l-a trimis la Novosibirsk (la 3.200 km de Moscova), el rămânând în capitală, pentru o transmisie telepatică. Savantul transmitea, iar ziaristul era folosit pe post de percipient. Succesul a fost mai mare decât așteptările, depășind nu numai procentul amintit, dar penetrându-se și “cușca lui Faraday”. Undele telepatice, fiindcă este totuși vorba despre unde, penetrează fără nici o dificultate pereții unei asemenea cuști, cu aceeași viteză superluminică. Ziaristul a recepționat instantaneu, identificând corect 6 imagini de obiecte din 6 transmise și 12 cartele Zener din 20. Testul s-a repetat și pe distanța Moscova – Leningrad și s-au obținut rezultate similare îmbucurătoare.

Recordul de distanță aparține astronautului Edgar Mitchel, aflat pe Lună, în anul 1971, cu nava Apollo 14, care era în legătură cu patru corespondenți de la baza cosmonautică de pe Pământ, încercare încununată de asemenea de succes.

Telepatia între om și animal/plantă

Dar telepatia funcționează nu numai între oameni, ci și între om și animal/plantă, ba chiar și între animale, după cum susțin cercetători avizați.

În anul 1910, la Moscova, savantul Behterev despre care am amintit și anterior, a experimentat cu dresorul Durov și câinele acestuia, Mars. La cererea asistenței i s-a solicitat lui Durov să-și trimită câinele prin comandă mentală într-una dintre camerele învecinate și să aducă în gură o carte de telefon. Dresorul a luat capul câinelui în palme și l-a privit adânc în ochi. După un timp, câinele și-a retras capul din mâinile omului și a plecat în camera învecinată. S-a ridicat pe labele de dinapoi și a căutat pe două mese, găsind cartea abia pe a treia. A prins-o în gură și a adus-o stăpânului. Ședințele de această factură s-au repetat în public, iar rezultatele au fost din nou încununate de succes.

Ziarul englez “The Times”, din 21 iulie 1904 publica scrisoarea unui anume Rider Haggard referitoare la câinele fiicei sale, mort în împrejurări ciudate. El a visat ca unul dintre câinii acesteia zăcea într-o apă și îi comunica faptul că este pe moarte. Dimineața a sesizat lipsa câinelui de acasă, dispărut de câteva zile. A început căutarea lui și i s-a găsit cadavrul în hățișul de la marginea râului din apropiere, iar mai apoi a fost găsită și zgarda lui pe podul de cale ferată de peste râu. Concluzia a fost că animalul a fost lovit de tren și aruncat de pe pod în apă, unde și-a găsit sfârșitul, nu înainte de a cere ajutorul prietenului său, omul, în condițiile mai sus descrise. Acesta este un caz de telepatie spontană. Pe când cel precedent este de transmisie telepatică și profesionistă, comandată.

Dar omul poate comunica și cu plantele. Despre acest caz am mai amintit într-un articol. Criminologul american Cleave Backster a legat senzori pe o plantă decorativă din laborator și a atins-o cu țigara aprinsă; planta a început să reacționeze înfricoșată, înainte de a fi atinsă, chiar în momentul când lui Backster i-a ventit ideea respectivă. Ulterior, experiența a fost repetată, de el și de alții, cu același rezultat.

Telepatia și invențiile

Cât de departe poate ajunge acest efect telepatic? Suntem întrețesuți cu cei din jur. Probabil că ne putem interconecta între noi, într-un fel de mare minte colectivă. În viitor, când telepatia va trece de stadiul de “ciudățenie a științei”, probabil că o vom putea controla și îi vom găsi întrebuințări practice.

Se spune că atunci când doi indivizi meditează împreună, apoi pleacă fiecare pe drumul lui, o lumină proiectată brusc în ochii uneia va provoca un șoc identic al undelor cerebrale la cealaltă persoană, în 25% din cazuri. Institutul HearthMath a evidențiat faptul că atunci când trăim împreună, lucrăm împreună, sau avem afinități între noi, începem să ne sincronizăm undele cerebrale, pulsațiile inimii, precum și alte semne vitale. Un doctor pe nume William Braud a descoperit că o persoană nervoasă poate fi calmată prin influența de la distanță. O persoană neatentă și-ar putea îmbunătăți concentrarea doar prin faptul că o altă persoană se gândește la ea de la distanță.

Un articol din septembrie 2010 apărut în revista Weird reda un dialog între Kevin Kelly și Steven Johnson cu privire la un fenomen pe care ei îl numeau “conștientul colectiv”. Un număr uriaș de invenții apare simultan în mintea mai multor indivizi, ca și cum ar fi folosit același câmp energetic pentru a gândi. Pe măsură ce în acel câmp energetic sunt introduse idei noi, ele devin brusc disponibile pentru toată lumea. Cam ca o rețea de socializare.

“Steven Johnson: Calculul integral și diferențial, bateria electrică, telefonul, locomotivă cu abur, radioul, toate aceste lucruri au fost descoperite de mai mulți inventatori care lucrau în paralel, fără să știe unul de celălalt.

Kevin Kelly: Este uimitor faptul că mitul geniului singuratic a durat atât de mult, de vreme ce invențiile simultane au constituit întotdeauna regula și nu excepția. Antropologii au arătat că aceleași invenții au tins să apară în preistorie cam în aceeași perioadă, cam în aceeași ordine, în culturi și pe continente diferite, care n-au avut cum să fi luat contact una cu alta. De exemplu, ideile lui Gregor Mendel cu privire la genetică au fost formulate în 1865, dar ele au fost ignorate timp de 35 de ani deoarece erau prea avansate. Nimeni nu le putea accepta. Apoi când “mintea colectivă” a fost pregătită, iar ideea sa era doar la un pas, trei savanți care lucrau independent au redescoperit opera sa, cam la un an distanță unul de celălalt.”

Într-un articol semnat de Malcom Gladwell, publicat de ziarul The New Yorker, se revelează faptul că acest fenomen este mult mai frecvent decât se crede. Din 1922, 148 descoperiri științifice majore au fost înregistrate ca având loc aproape simultan.

Acest fenomen de descoperire simultană – ceea ce cercetătorii care studiază istoria științelor denumesc prin “descoperire multiplă” – , s-a dovedit a fi foarte frecvent. Una dintre primele liste complete de multiple a fost alcătuită de William Ogburn și Dorothy Thomas în 1922, aceștia găsind 148 descoperiri științifice importante pe model multiplu. Newton și Leibnitz au descoperit, separat, calculul integral și diferențial. Charles Darwin și Alfred Russel Wallace au descoperit, separat, evoluția. Trei matematicieni au “inventat” fracțiile zecimale. Oxigenul a fost descoperit de Joseph Priestley în Wiltshire, în 1774, și de Carl Wilhelm Scheele, în Uppsala, un an mai devreme. Fotografia color a fost inventată în același timp de Charles Cross și Louis Ducos du Hauron, în Franța. Logaritmii au fost inventați de John Napier și Henry Briggs în Marea Britanie, și de Joost Burgi în Elveția. “Au existat patru descoperiri independente ale petelor solare, toate în 1611, și anume, de către Galileo, în Italia, Scheiner în Germania, Fabricius în Olanda și Harriott în Anglia”, notau Ogburn și Thomas, continuând: “Legea conservării energiei, atât de importantă pentru știință, a fost formulată de patru ori, independent, în 1847, de către Joule, Thomson, Colding și Helmholz. Legea fusese anticipată de către Robert Mayer în 1842. Se pare că au fost cel puțin șase inventatori diferiți ai termometrului și nu mai puțin de nouă pretendenți pentru inventarea telescopului. Mașinile de scris au fost inventate simultan în Anglia și în America, de câteva persoane din aceste țări. Se pretinde că nava cu abur ar fi descoperirea “exclusivă” a lui Fulton, Jouffroy, Rumsey, Stevens și Symmington”.”

Doctorul Erwin Laszlo spune referitor la frecvența cu care acest fenomen apare în istorie că marile descoperiri din cultura clasică ebraică, grecească, chineză și indiană au apărut aproape în același timp (între anii 750 și 399 î. Hr.) la persoane care nu comunicau între ele.

Telepatia și câmpurile morfice

Doctorul Rupert Sheldrake a făcut o serie de experimente interesante care atestă că toate ființele accesează o bancă de informații comună. Într-unul din experimente, Sheldrake a dat spre rezolvare un puzzle dificil unui grup de persoane selectate în mod aleator și a cronometrat rezolvarea acestuia. Apoi, soluția a fost făcută public într-o emisiune britanică de mare audiență. Aproape două milioane de oameni au văzut realizarea acelui puzzle. După această emisiune, Sheldrake a oferit puzzle-ul unor noi grupuri din Europa, Africa, America. Acei oameni nu văzuseră emisiunea respectivă, nici nu cunoșteau acel model de puzzle, și cu toate acestea, ei au găsit răspunsul mult mai repede decât primul grup de test.

Doctorul Paul Pearsall a scris peste 200 de articole de specialitate și 18 best-seller-uri cu privire la transplantul de organe. Conform studiilor sale pe pacienții care au primit transplant de organe, mai ales în cazul transplantului de inimă, aceștia au dobândit o dată cu transplantul amintiri și comportamente care aparțineau personalității donatorului.

Dacă natura noastră este holografică, atunci se explică faptul că personalitatea noastră șade în fiecare organ.

Co-Intelligence Institute prezintă un sumar detaliat al experimentelor pe care Sheldrake fie le-a efectuat el însuși, fie le-a compilat în impresionantele sale studii cu privire la conceptul de “conștient colectiv”.

“Într-un experiment, biologul britanic Rupert Sheldrake a luat trei poezii japoneze scurte, asemănătoare, prima – un amestec lipsit de sens de cuvinte japoneze fără legătură între ele, a doua – o poezie nouă, iar a treia – o poezie tradițională, cunoscută de milioane de japonezi. Nici Sheldrake, nici elevii britanici pe care i-a pus să învețe aceste poezii, nu știau care este una și care este cealaltă, și nici nu cunoșteau limba japoneză. Poezia învățată cel mai ușor s-a dovedit a fi aceea care era deja binecunoscută japonezilor.

Experimentul nr. 1: În anii 1920, psihologul William McDoougall, de la Universitatea Harvard, a efectuat experiențe timp de 15 ani, în care cobaii învățau să iasă dintr-un vas. Prima generație de cobai a comis o medie de 200 de greșeli înainte să învețe să iasă; ultima generație a greșit doar de 20 de ori.

Experimentul nr. 2: În cursul eforturilor ulterioare de a reproduce experimentele lui McDougall în Australia, cobaii similari au făcut mai puține greșeli, de la bun început. Generațiile următoare s-au descurcat chiar mai bine, chiar dacă nu erau urmașii cobailor dinainte.

Experimentul nr. 3: În anii 1920, în Southampton, Anglia, o pasăre numită pițigoi albastru a descoperit că putea desface capacele de la sticlele de lapte, lăsate în pragul ușii, și să bea smântână de deasupra. Curând, această abilitate a apărut la pițigoii albaștri pe o rază de 150 km, un detaliu ciudat, deoarece aceștia zboară rareori mai mult de 20 de km… Obiceiul s-a răspândit tot mai repede până în 1947, când devenise frecvent în Marea Britanie, Olanda, Suedia și Danemarca. Ocupația germană a întrerupt livrările de lapte în Olanda timp de opt ani, cu cinci ani mai mult decât durata de viață a unui pițigoi albastru. Apoi, în 1948, a reînceput livrarea de lapte. Doar în câteva luni, pițigoii albaștri de pe întreg teritoriul Olandei se înfruptau deja din smântână.

Experimentul nr. 4: Pe la începutul anilor 1960, psihiatrii dr. Milan Ryzl din Praga și dr. Vladimir L. Raikov din Moscova, și-au hipnotizat subiecții să creadă că erau reîncarnările unor personaje istorice. Acești subiecți au dezvoltat talente asociate cu alter-ego-urile lor. Un subiect căruia i se spusese că este artistul Rafael a avut nevoie doar de o lună pentru a-și dezvolta talentul creativ, până la standardul unui bun desenator.

Experimentul nr. 5 este puzzle-ul lui Sheldrake, despre care deja s-a discutat.

Experimentul nr. 6: Psihologul dr. Arden Mahlberg din Madison, Wisconsin, a creat o variantă a codului Morse care n-ar fi trebuit să fie mai greu de învățat decât varianta standard. Subiecții au învățat mult mai repede codul real, decât codul inventat, fără să știe care e unul și care e celălalt. Experimentul nr. 7: Gary Schwarz, profesor de psihologie la Harvard, a selectat 24 de cuvinte uzuale din trei litere în imba ebraică și 24 de cuvinte rare, toate din Vechiul Testament, toate în scrierea ebraică. Pentru fiecare cuvânt, el a creat “o versiune de-a valma” (cum ar fi în engleză să scrii “odg” în loc de “dog”). [Printre participanții fără cunoștințe de ebraică] nu numai că încrederea în corectitudinea presupunerii lor era semnificativ mai mare în cazul cuvintelor reale, decât cu privire la cuvintele greșite (indiferent de subiecte, cuvinte sau experimente), dar cuvintele obișnuite au dobândit scoruri mai mari de încredere, decât cuvintele mai rare.”

Experimentul lui Schwartz a fost de asemenea tratat în lucrarea lui Combs, Holland și Robertson, “Sincronicitatea prin ochii științei, mit și șarlatanie” (“Synchronicity: Through the Eyes of Science, Myth and the Trickster”) în anul 2000. Expresia “câmpuri morfice” este propriul termen al lui Sheldrake.

“Schwartz a descoperit, după cum anticipase teoria lui Sheldrake, că studenții evaluau cuvintele reale cu o încredere mult mai mare decat pe cele care fuseseră amestecate (cu toate că ei nu ghiciseră sensul acestora). Mai mult, el a descoperit că rata de încredere era de două ori mai mare pentru cuvintele care apar frecvent în Vechiul Testament, comparativ cu cele care apar rareori. Ideea ar fi că aici cuvintele reale fuseseră învațate de nenumărate persoane de-a lungul istoriei, formând astfel, puternice câmpuri morfice; cuvintele cele mai frecvente fuseseră, desigur, văzute și citite de cele mai multe ori. S-au efectuat experimente similare prin folosirea cuvintelor persane și chiar a codului Morse.”

Telepatia poate fi învățată

Având în vedere caracteristicile ei, telepatia poate fi și învățată, iar în cazul în care deja există chiar într-un mic procent la un individ, aceasta poate fi îmbunătățită prin exerciții practice adecvate. În cele ce urmează vom oferi câteva sugestii, preluate de la parapsihologi care le-au experimentat.

În telepatie sunt imperios necesari cel puțin doi parteneri, emițătorul și receptorul. Observațiile oamenilor de specialitate spun că între cei doi trebuie să existe afinități, trăsături comune de caracter; cu cât compatibilitățile dintre ei sunt mai numeroase, cu atât rezultatele sunt mai bune, ajungându-se la comunicări în adevăratul sens al cuvântului. Așa se explică de ce se constată adesea în practică relații telepatice între părinți și copii, în special între mame și copii mici (care durează uneori până la maturitate), între frați ori alte rude apropiate, dar și între soți, iubiți, colegi de muncă, mentori și discipoli etc.

În cazul nostru, pentru a încerca inițial comunicarea de acest tip este necesar să vă alegeți de la început un partener de care sunteți legat afectiv și să vă puneți de acord asupra unui grup de cinci elemente ce urmează a fi vehiculate pe această cale. Ca semne simple, se recomanadă a fi folosite literele A, B, O Z, W, iar ca cifre 4, 5, 6, 7, 8. De asemenea, s-a mai constatat că pentru început se obțin rezultate mai bune când se comunică senzații gustative, provocate de o felie de lămâie, o bomboană etc., mai ales dacă recipientui îi este foame.

Telepatia

Este de la sine înțeles că partenerii trebuie să fie situați departe în spațiu, astfel încât să nu comunice senzorial între ei, sau cel puțin să fie în încăperi diferite.

La începutul experimentului este necesar să vă relaxați timp de 10-15 minute într-o poziție cât mai comodă și respirând lejer, căutând să înlăturați orice gând din minte, pentru ca organismul fiecăruia să fie odihnit și fără nici o idee preconcepută. Apoi emițătorul alege la întâmplare (folosindu-se de un zar sau de o ruletă) un element dintre cele cinci stabilite anterior.

Să presupunem că elementul este un pahar dintr-o serie de cinci elemente. În momentul (fixat dinainte de parteneri) începerii transmisiei telepatice, emițătorul privește cu atenție paharul, încearcă să îl vizualizeze cât mai clar, se folosește și de celelalte simțuri, atingând și pipăindu-i formele, îi apreciază netezimea și răcoarea, îl lovește cu unghia și încearcă să îl “proiecteze” către receptor. Este mai bine ca proiecția să se facă ritmat, după cadența pulsului propriu al emițătorului, sau dată de un metronom ori de o lumină intermitentă. Durata transmisiei telepatice nu trebuie să fie la început mai mare de un minut și jumătate.

Receptorul trebuie să se afle într-o stare de receptivitate pasivă, de așteptare relaxată, cu ochii închiși, așezat confortabil, și să nu facă eforturi de “a capta”. Dacă pe ecranul mental “îi pâlpâie” mai multe imagini, va aștepta liniștit ca una dintre ele să se stabilizeze. Imediat după încetarea transmisiei, el va descrie, cât mai liber cu putință, impresiile sale, urmând a fi comparate cu obiectul-țintă. Este recomandabil ca un examinator neutru, în cunoștință de cauză, să realizeze confruntarea dintre ceea ce s-a transmis și ceea ce a fost receptat.

Astfel de exerciții trebuie repetate în serii de cel puțin câteva zeci, iar rezultatele, prelucrate statistico-matematic. Când numărul coincidențelor întâmplătoare (calculat probabilistic în funcție de numărul de încercări) este depășit, se poate concluziona că într-adevar s-au efectuat transmisii telepatice.

Pentru a vă face o imagine asupra fenomenului, iată de pildă un experiment realizat în 1979 și comunicat de către parapsihologul Douglas Scott-Rogo: “Doamna Garett dormea într-o cameră, după ce fusese conectată prin electrozi la un encefalograf. Când s-a stabilit că visează (pe encefalograf apar traseele specifice viselor), un agent emițător aflat într-o altă cameră a încercat să-i transmită imaginea unei măști indiene din metal aurit, care să se regăsească în structura visului; ea a relatat că a visat o pictură albastră, un tablou “care seamănă cu un soare. Este mult galben, fețele sunt puțin deformate, ca și cum ar fi obosite și dorm… era ceva din aur”.

Pentru copii, testarea și cultivarea aptitudinilor telepatice se poate face cu mai mult succes sub forma unor jocuri individuale sau colective. Un astfel de “joc telepatic” este cel intitulat “Scaunele telepatice”, pe care îl redăm în continuare.

Sunt necesare scaune numerotate, pentru fiecare dintre participanți. Pe biletelele de hârtie se trec cifrele corespunzătoare de pe scaune; biletelele se împăturesc și se pun, amestecate, într-un bol/cutie. Fiecare copil primește câte o foaie de hârtie și un creion. După aceea, jucătorii se așază pe scaune și desemnează un emițător dintre ei. Acesta pune pe un dispozitiv audio o melodie scurtă apoi alege la întâmplare un bilet din bol. Emițătorul este îndemnat să proiecteze mental cifra înscrisă pe bilet (pe care numai el o vede) spre ceilalți copii. Aceștia, pe post de receptori, înscriu pe foaia de hârtie cifra pe care cred că le-o transmite emițătorul. În momentul în care muzica se oprește, toți arată cifra înscrisă. Se consemnează rezultatele și, fie se continuă jocul un anumit timp și la final se adună rezultatele, fie se procedează la părăsirea jocului de către câștigători, până când ultimului îi vine rândul să iasă din joc.

Exercițiile care se pot folosi pentru testarea și dezvoltarea abilităților telepatice sunt numeroase și variate. În toate cazurile însă, cheia succesului constă în relaxare, vizualizare și practică sistematică. Greșelile începutului nu trebuie să demobilizeze, deoarece, spre exemplu, învățarea și scrierea alfabetului în copilărie a început cu greșeli și confuzii.

Subliniem cu toată seriozitatea că “învățarea și uzul în mod sistematic” al telepatiei trebuie să se facă sub îndrumarea unor specialiști și în condiții de supraveghere medicală.

Surse

  • BRAD STEIGER și SHERRY HANSEN STEIGER, Enciclopedia Gale a fenomenelor neobișnuite și inexplicabile, Editura ALL, București, 2011
  • CORIN BIANU, Clarviziunea capacitate paranormala, Editura Teora, Bucuresti, 1999
  • PAOLA GIOVETTI, Straniu si inexplicabil, Editura Agni, Bucuresti, 1995
  • DAVID WILCOCK, Investigatii revelatoare asupra Campului Constiintei, Editura Deceneu, Bucuresti, 2012
  • jim-twins

Articole similare

Succubus

De-a lungul istoriei, peste tot în lume apar informaţii cu privire la diverse raporturi sexuale întreţinute cu tot felul de fiinţe supranaturale. Mulţi cercetatori cred că acești demoni sexuali sunt doar niște fantezii  născute din…

OOPARTS

De-a lungul timpului diferiţi arheologi și căutători de artefacte au descoperit diferite anomalii arheologice, obiecte care par a fi moderne sau realizate din materiale avansate, doar că acestea se aflau în interiorul unor straturi foarte…

Clopotele

Clopotele au fost asociate situațiilor mistice și lumii spiritelor încă din vechime. Imaginile zeităților erau frecvent imprimate pe clopote. Vechii evrei purtau clopoței legați la veșminte, spre a alunga spiritele malefice. Trasul clopotelor pentru morți…

1 Comentariu

    V.ati dat licenta cu articolul asta fratilor sau ce? Trebuie sa recunosc ca aveti niste articole cu mult superioare siteurilor de profil de la noi. A propos stiti cine era personajul misterios imbarcat pe Nautilus? Insusi Bergier. Ma mir ca nu stiati mai ales ca pareti fanii lui asa cum am dedus citindu.va.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

captcha