Recenzie de carte – Hoțul de cărți

In Comunitate by A.B.BLasă un comentariu

Recenzie de carte - Hoțul de cărți

Titlu original: The Book Thief
Titlu în limba română:  Hoțul de cărți
Autor: Markus Zusak
Traducător: Adelina Vasiliu
Pagini: 550
Dimensiunea:  20.0 x 13.0 cm
Editura: Rao
Data apariției: 2005 (în România, 2011)
Categoria: Ficțiune, Istorie
Disponibilă pe: eMAG.ro , carturesti.ro

Markus Zusak este un scriitor australian, născut pe 23 iunie 1975 în Sydney, dintr-un tată austriac și o mamă nemțoaică. Două dintre romanele al căror autor este, l-au făcut celebru. Este vorba despre: „The Book Thief” („Hoțul de cărți„) și „The Messenger” („Mesagerul„), ambele bestsellere internaționale.

Din publicația New York Times aflăm că romanul „Hoțul de cărți” a ocupat locul întâi în vânzări, staționând vreme de 200 de săptămâni în topul celor mai bine vândute cărți. De asemenea, acest roman a fost pe primul loc în vânzări pe site-ul Amazon și a fost tradus în peste 30 de limbi.

Hoțul de cărți” s-a aflat în topul celor mai bine vândute cărți din Brazilia, Irlanda, Taiwan şi în Top 5 din Marea Britanie, Spania, Israel şi Coreea de Sud. „Hoțul de cărți” fost declarată Cartea anului, primind diferite premii importante, începând cu „Commonwealth Writers Prize for Best Book” (South East Asia & South Pacific, 2006) şi „Publishers Weekly Best Children Book of the Year” (2006), până la „Book Sense Book of the Year” (2007). Datorită succesului răsunător al romanului, în 2013 cartea a fost ecranizată cu actorii Geoffrey Rush și Emily Watson în rolurile principale.

La momentul în care a publicat „Hoțul de cărți„, Markus Zusak avea 30 de ani. Când erau copii, părinții lui au suferit de pe urma naziștilor. Ei i-au povestit lui Markus despre bombardarea Münchenului şi despre evreii din orăşelul natal al mamei lui, care au fost deportati în lagăre. Astfel că el a avut mereu în minte imagini vii despre acea perioadă neagră a istoriei, imagini cu băieți care scandau în marșuri „Heil Hitler„, cu oameni care gândeau toți la fel, ca hipnotizați, dar și cu alți indivizi curajoși și rebeli care încălcau regulile, ascunzând evrei în casele lor.

Când era copil, Marcus Zusak  voia să devină zugrav, aidoma tatălui său. Însă, de câte ori mergea pe șantier cu tatăl său, se dovedea foarte stângaci în această meserie. Așa că a realizat din timp că zugrăvitul nu era chiar punctul lui forte. Perioada adolescenței i-a fost marcată de câteva lecturi în care se simțea absorbit trup și suflet, precum „Bătrânul şi marea” și „Gilbert Grape„. Când citea acele cărți se gândea că asta i-ar fi plăcut și lui: să poată scrie. Timp de șapte ani a scris, încercând să publice, însă a fost refuzat de edituri. Asta nu i-a tăiat elanul, ci l-a motivat să persevereze și să se perfecționeze.

În afara scrisului, Marcus Zusak  este pasionat și de surfing, „atâta vreme cât valurile sunt suficient de mici… „. Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le are despre acest sport este legată de copilărie și de momentul în care a reușit să prindă primul lui val iar fratele său îl încuraja de pe mal. Îi mai place să vadă filme, mai ales când e în procesul „facerii” unei cărți. Uneori se uită de mai multe ori la un film, pe de o parte urmărind acţiunea, pe de altă parte gândindu-se la carte.

Marcus Zusak spune ca „Hoţul de cărţi” trebuia să fie inițial o cărticică de aproximativ o sută de pagini. S-a inspirat din poveştile părinților săi care erau copii în timpul războiului. A fost impresionat de două istorisiri ale mamei lui. Prima poveste era despre bombardarea Münchenului şi a cerului în flăcări, despre cum totul devenise roşu. A doua era despre o pățanie a ei. Se făcea că într-o zia auzit  gălăgie mare dinspre strada principală şi când a fugit să vada ce se petrecea, a văzut cum erau mânaţi evreii spre lagărul de concentrare Dachau. În ultimul rând se afla un bătrân, numai piele şi os, care nu putea să ţină pasul. Un băiat l-a observat pe bătrân şi a alergat spre el, dându-i o bucată de pâine. Bătrânul a căzut în genunchi, i-a sărutat băiatului picioarele şi i-a mulţumit… Dar un soldat s-a apropiat, smulgând pâinea din mâna bătrânului şi biciuindu-l pentru că o acceptase. Apoi l-a fugărit pe băiat şi l-a lovit şi pe el: „O clipă în care au existat laolaltă bunătate nemaipomenită şi cruzime inimaginabilă, care mi s-a părut o descriere excelentă a naturii umane” (Marcus Zusak).

Povestea, pe scurt

Romanul este frumos structurat, asemenea vechilor romane precum cele ale lui Dickens, fiind împărțit într-un prolog, un epilog și nouă părți care la rândul lor sunt împărțite în mai multe capitole cu titluri sugestive. La începutul fiecărei părți autorul anunță acțiunea ce urmează să se petreacă.

Se simte că autorul a scris acest roman din suflet și nu s-a folosit de trucuri comerciale care să prelungească suspansul și să duca cititorul cu zăhărelul doar doar să nu-l piardă de mușteriu încă de la primele pagini.

Acțiunea romanului „Hoțul de cărți„are loc în Germania nazistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în vremea dictatorului Hitler, cel care a dat viață nazismului și a înfăptuit un masacru irațional și diabolic.

Protagonista este o fetiță care, citind, reușește să se sustragă crudei realități a războiului, evadând într-o lume nouă, doar a ei, în care prevalează liniștea și pacea.

Hoţul de cărţi” este o poveste despre puterea cuvintelor de a crea noi universuri, o poveste despre viață, speranță, alegeri și dragoste:

„Cuvintele. De ce trebuiau să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate astea. În lipsa cuvintelor, Fuhrerul nu era nimic. Nu ar fi prizionieri care șchiopătează, nevoia de consolare sau de trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simțim mai bine. La ce sunt bune cuvintele?”

În miezul acțiunii o avem pe Liesel Meminger, o copilă de 9 ani. Ea şi fratele ei mai mic sunt duşi să locuiască cu o familie socială necunoascută, într-un sătuc necunoscut, în afara oraşului München. Tatăl lui Liesel a fost închis sub pretextul unui singur cuvânt nefamiliar copiilor – „comunist„. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băieţelului şi o observă pe Liesel.

Astfel că, în cadrul familiei adoptive va ajunge doar Liesel, fratele său murind pe drum. Familia adoptivă e compusă din doi oameni modeşti, împovăraţi de griji, dar care o vor iubi din tot sufletul, deşi fiecare în felul lui. Ei o vor învăţa pe Liesel lecţii importante de viaţă, o vor ajuta să înţeleagă ce e empatia, prietenia, curajul, frica, foamea, speranţa.  

La înmormântarea fratelui său, unuia dintre cei doi gropari îi scapă din buzunar o carte, pe care Liesel o găseşte în zăpadă – „The Gravedigger’s Handbook” („Manualul groparului„). Această carte rătăcită pe care o găsește este primul ei act de „hoţie de cărţi„.

Speriată încă de imaginea fratelui ei mort în vise, Liesel se adaptează relativ greu la noua ei viață, fiind ajutată mult de tatăl său adoptiv.

Viața lui Liesel se schimbă în urma unei pățanii de la școală. Fiind scoasă la tablă, Liesel se prăpădește de rușine deoarece nu știe să scrie și să citească. În curtea școlii, ea bate un băiat care o ia peste picior pentru că era analfabetă.

În urma acestor întâmplări, Liesel vrea să învețe să citească. Liesel e un copil ambiţios şi curajos, un adevărat exemplu pentru noi toţi. Impresionează determinarea ei de a învăţa să citească, de a se autodepăşi, compasiunea şi înţelegerea de care dă dovadă.

Ea ajunge sa se întovărășească cu un baiat – Rudy, care este și el un băiat mai special în felul lui. Deși are doar 10 ani nu vede fetele ca pe dușmani, ci vrea să le pupe. De asemenea, i s-a dus buhul ca e cam nebun fiindcă și-a înnegrit pielea pentru a semăna cu idolul său, un alergător de culoare de la Jocurile Olimpice. Fiind și vecini, Liesel și Rudy petrec mai tot timpul împreună, jucând fotbal, furând fructe, sporovăind. El tot încearcă să-i fure o sărutare, dar fata nici nu vrea să audă.

Între timp, noptea, Liesel învață să citească ajutată de tatăl său, care îi ține de urât când nu poate dormi. El o învaţă pe Liesel să citească, scriind alfatelul pe bucăţi de şmirghel, cu un creion de tâmplărie. Când lecțiile avansează, se mută în pivniță și începe să o învețe scrisul, scriind pe pereți. Astfel, Liesel, face o pasiune pentru cărţi şi cuvinte.

Din cauza regimului politic de atunci, cărțile nu îi sunt foarte accesibile, însă tatăl ei adoptiv face sacrificiul de a-i cumpăra din când în când câte o carte.

Dar cum a ajuns să fure cărți? Cum spuneam anterior,  prima carte pe care o fură e un manual al groparului. O fură fără să știe încă să citească. Apoi fură altă carte în timpul unei demonstrații a naziștilor de incendiere a cărților într-o piață publică. Apoi ajunge să fure cărți din imensa bibliotecă a soției primarului, şi în principiu de oriunde puteau fi găsite cărţile. Este impresionantă o scenă în care Liesel fură o carte din foc și o ține ascunsă sub bluză, deși cartea era încă în flăcări.

Recenzie de carte - Hoțul de cărți

Povestea se amplifică atunci când, într-una din zile, în pragul casei familei Huberman, apare un necunoscut. Acesta este un evreu – Max Vandenburg, un tânăr boxer, fiul unui om care i-a salvat viața lui Hans Huberman, în Primul Război Mondial. Familia adoptivă îl ascunde pe acesta în pivniţă.

Sunt vremuri periculoase… Lumea lui Liesel se deschide şi se închide în acelaşi timp. Toți știu ce s-ar întâmpla dacă Max ar fi fost descoperit, așa că încep să își ducă viața în șoapte, cu luminile stinse și cu secrete.

La început, lui Liesel îi e teamă de Max, deoarece nu înțelege ce e cu el. Nu pot vorbi, pentru că Max e foarte slăbit când ajunge în casa lor. Dar pe parcurs, acesta devine prietenul lui Liesel. Îi leagă coșmarurile recurente, durerea din suflete… În Max, Liesel câștigă un nou prieten, cu care nu se poate juca, însă cu care poate citi.

Moartea

Acțiunea romanului „Hoțul de cărți” începe cu naratorul care comunică direct cu cititorul. Acesta ne îndeamnă la calm, deoarece nu vine cu gânduri violente sau răzbunătoare. O să vă stricăm surpriza, dar naratorul este extrem de atipic. El este însăși Moartea. Pare un pic straniu, dar citind, veți găsi foarte potrivite intervențiile Morții.

Deși suntem tentați să credem că suntem vegheați și îndrumați spre bine de ghizi și îngeri, această carte oferă o perspectivă unică, aceea a Morții care veghează… Probabil că nu Moartea vine spre noi, ci pașii noștri ne duc cu fiecare clipă mai aproape de ea. În acest răstimp, ea ne observă viața, vede cum trăim, ne vede fricile și bucuriile. Oare nutrește vreun sentiment față de noi? Oare îi pasă de noi?

Citind „Hoțul de cărți” este foarte posibil să vă fie extrem de drag personajul Morții – un narator sincer, inedit, autentic, un fin observator al vieții cu oamenii săi. Markus Zusak reuşeşte să umanizeze Moartea, să o portretizeze ca pe un personaj pozitiv, receptiv, atent, interesant, care nutrește sentimente, empatic: „Orice moarte are o inimă” spune naratorul. Scriitorul nu definește exact un sex al Morții. Ea ar putea fi la fel de bine un bărbat, sau o femeie, în funcție de felul în care o percepe cititorul.

Liesel Meminger, Jans și Rosa Hubermann, Rudy Steiner și familia sa, Ilsa Hermann, Tommy Muller, Frau Holzapfel și fiul ei,  Max Vandenburg sunt acei germani pentru sufletele cărora Moartea se simte răspunzatoare, în ciuda faptului că nu acestea sunt sarcina și menirea ei.

Moartea se simte epuizată și chiar oripilată de război, după atâtea secerături de suflete. Încă de la începutul povestirii, Moartea mărturisește că i-ar prii un concediu:

„A fost un an de pomină (1942), ca ’79, ca 1346, ca să enumar doar câțiva. Uitați de coasă, drăcia dracului, am nevoie de o mătură sau de un mop. Și am nevoie de o vacanță„.

Iată și alte citate interesante din cel mai fermecător narator, Moartea:

Cu toată sinceritatea (și știu că acum mă plâng prea mult), încă mă refăceam după Stalin, în Rusia. Așa numita „a doua revoluție” – uciderea propriilor oameni. Apoi a venit Hitler. Se spune că războiul este cel mai bun prieten al morții, dar trebuie să vă prezint un punct de vedere diferit. Pentru mine războiul este ca șeful cel nou care așteaptă imposibilul. Stă aplecat peste umărul tău, repetând un singur lucru, necontenit: „Termină treaba, termină treaba”. Așa că lucrezi mai din greu. Termini treaba. Însă șeful nu îți mulțumește. Cere mai mult„.

Probabil că este corect să spun că, în toți anii aceia în care Hitler a fost la conducere, nicio persoană nu a fost capabilă să-l servească pe Fuhrer la fel de bine ca mine. Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc și posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit în momentul potrivit. Consecințele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor și în cel mai rău. Văd urâțenia și frumusețea lor și mă întreb cum poate ceva să fie în două feluri în același timp. Totuși, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul simț de a muri„.

Da, am văzut foarte multe lucruri în această lume. Asist la cele mai mari dezastre și lucrez pentru cei mai mari răufăcători. Dar mai sunt și alte momente. Există unele povești (doar câteva, după cum am sugerat mai devreme) cărora le permit să mă distragă în timp ce lucrez, exact cum fac culorile.  Le iau din cele mai ghinioniste și neobișnuite locuri și mă asigur că mi le amintesc în vreme ce îmi fac treaba. „Hoțul de cărți” este o astfel de poveste„.

Am vrut să-i vorbesc hoțului de cărți despre frumusețe și brutalitate. Dar ce-i puteam spune despre acele lucruri pe care deja le știa? Am venit să-i explic că, în mod constant, supraestimez și subestimez omenirea – ca rareori pur și simplu o estimez. Am vrut să o întreb cum același lucru poate fi și urât, și plin de glorie, iar cuvintele ei atât de osânditoare și strălucite. Nici unul dintre aceste lucruri însă nu mi-au ieșit din gură. Tot ce am fost capabilă să fac a fost să mă întorc spre Liesel Meminger și să-i spun singurul adevăr pe care îl știu. I l-am zis hoțului de cărți și vi-l spun acum și dumneavoastră

O ULTIMA OBSERVAȚIE DE LA NARATOAREA DUMNEAVOASTRĂ

Sunt bântuită de oameni„.

Ce comentează presa din străinătate despre „Hoțul de cărți”:

Povestea este remarcabilă prin tragismul ei unic şi pentru că este nevoie de un talent special să poată fi redate momentele sale de frumuseţe printre ruine” (publicaţia Philadelphia Inquirer);

Sfârşitul cărţii transcede tristeţea violenţei războiului” (San Antonio Exp-News);

Zusak a făcut un lucru util suspendând povestea pe experienţa unui civil german, nu pe a unui supravieţuitor din lagăr, umanizând alegerile pe care oamenii simpli a trebuit să le facă în faţa Führer-ului” (San Francisco Chronicle);

Dincolo de primele pagini care pot părea confuze la prima vedere, cititorul va fi absorbit şi mistuit de poveste” (Washington Post);

Markus Zusak nu a scris într-adevăr ‘Harry Potter şi Holocaustul‘, dar se simte în acest fel. ‘Hoţul de cărţi’ balansează la limita ficţiunii pentru adulţi şi tineri (…) Deplânge mizeria umană, dar sărbătoreşte puterea limbajului. Poate încuraja adolescenţii să citească, are elemente de fantezie. şi este o carte care conferă o automulţumire strălucitoare celui care este dispus să se confrunte cu ea” (New York Times).

 

Lasă un comentariu