Lancea destinului

Lancea destinului

In Istorie și civilizații by MayaLasă un comentariu

Lancea destinului, cunoscută ca și Lancea Sfântă, este, în tradiția creștină, sulița cu care soldatul roman Longinus, ar fi străpuns pieptul lui Iisus, pe când Mântuitorul se afla pe cruce.

“Deci au venit ostașii și au zdrobit fluierele celui dintâi și ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele, ci unul dintre ostași a străpuns cu sulița coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă” – Ioan 19:32-34.

Istoricul Jesús Hernández descrie lancea: „Era o baghetă ascuţită de fier de peste 50 de centimetri lungime, reparată pe o porţiune cu argint. În partea centrală se vedea capul unui cui şi o fâşie de aur cu inscripţia Lancea et Clavus Dominus (Lancea şi cuiul Domnului). La bază se observau mici cruciuliţe de bronz„.

Cavalerii creștini au descoperit Lancea în Antiohia în timpul primei cruciade, în anul 1098. Vederea artefactului sacru în Biserica Sfântului Petru i-a inspirat atât de mult pe soldații creștini asediați, încât s-au mobilizat și i-au alungat pe sarazini. De atunci, potrivit legendei, oricine deține sulița și descifrează taina ei, ține în mâinile sale soarta lumii, putând să facă bine sau rău.

Deși există o serie de relicve în diferite biserici din Europa despre care se pretinde că ar fi adevarata Lance sfântă, sulița expusă la muzeul Weltiches Schatzkammer (Muzeul Trezoreriei Habsburgilor), din Viena a fost considerată autentică și este găzduită de această instituție de mai bine de 250 de ani. Este cunoscută ca și Lancea lui Constantin, devenind un simbol al puterii suveranilor Sfântului Imperiu Roman, în momentul încoronării, la fel cum globul și sceptrul sunt folosite la urcarea pe tron a monarhilor britanici.

Lancea destinului și Hitler

Potrivit lui Trevor Ravenscroft, autorul lucrării The Spear of Destiny (1997), din momentul în care Adolf Hitler a zărit lancea pentru prima dată, lancea a devenit “pivotul central” al vieții sale și “însăși sursa ambițiilor lui de a cuceri lumea”. Hitler a descoperit că în afară de Constantin, încă 45 de suverani au deținut lancea înainte ca aceasta să intre în posesia lui Charlemagne (742-814). Frederic cel Mare al Germaniei (1194-1250), întemeietorul Ordinului Cavalerilor Teutoni – sursă de inspirație pentru organizația SS, fondată de Hitler, avusese, de asemenea, la un moment dat Lancea destinului. Hitler a crezut că lancea avea anume puteri care îl vor ajuta în războaiele sale de cucerire a lumii. El credea că cel ce deține lancea nu va pierde nici o bătălie. De asemenea, ar fi vrut să aibă în posesie și alte relicve controversate precum Chivotul Legii și Sfântul Graal.

În cartea lui, Ravenscroft pretinde că Hitler vizita adesea muzeul, privea Lancea Sfântă și intra într-o stare de transă în cadrul căreia își vedea viitoarea glorie, ca stăpân al celui de-al Treilea Reich.

Hitler a facut o obsesie pentru aceasta relicvă, pe care a investigat-o împreună cu prietenul său de atunci, Walter Johannes Stein. Hitler era convins că avea de împlnit un destin. Suliţa era instrumentul sfânt necesar pentru a-si materializa ideile. Expert în ocultism, Stein nu l-a luat în serios pe Hitler, care pe atunci era doar un pictor destul de nepriceput care incerca sa isi vanda acuarelele prin cafenele, dar mai târziu acele deliruri de grandomanie ale acestuia au devenit orori ale istoriei.

După 26 de ani, în 1938, Hitler a devenit liderul nazismului şi al întregii Germanii. Pe măsură ce puterea sa creştea, simţea necesitatea tot mai mare de a poseda Suliţa Destinului. „A intrat triumfător în Viena, oraşul în care trăise ca un vagabond, după ce Al treilea Reich a anexat Austria„, conform cărţii istoricului Hernández.

În 1938, Hitler intra în Viena, spre a superviza anexarea Austriei. Mai exact, în seara de 14 martie 1938, Hitler a intrat triumfător în Viena. Însoțit de şeful SS, Heinrich Himmler, împreună cu care împărtăşea, într-o mică măsură, interesul pentru ocultism, au pătruns în Palatul Hofburg. Führerul s-a îndreptat direct spre sala unde se afla Suliţa. Himmler a ieşit din sală, lăsându-l singur pe Hitler cu relicva. A stat acolo mai bine de un ceas întreg. Totuşi, trebuia să ia artefactul de la muzeu fără să pară un furt. A avut o idee curioasă. Pentru a da o aparenţă legală, s-a confiscat relicva printr-o petiţie oficială făcută de Berlin, prin intermediul primarului din Nürnberg, Willy Liebel, care a cerut ca vestita comoară să revină oraşului ce o posedase înainte de a ajunge la Viena.

După ce şi-a atins obiectivul, naziştii trebuiau să protejeze Suliţa până la sosirea în Germania împreună cu alte 31 piese din tezaurul austriac. Plecarea a fost pregătită timp de 5 luni. S-a recurs la un tren blindat cu aer condiţionat. La 29 august relicva a plecat din vestul Vienei în cel mai mare secret.

A fost transportată spre Nürnberg, fiind escortată de trupe SS. Ziua următoare a fost depozitată în biserica Sfânta Ecaterina, unde sulița stătuse cândva vreme de 400 de ani. Primarul Nürnbergului a primit relicva cu toate onorurile. Hitler credea că Suliţa i-a aparţinut într-o viaţă anterioară. Cu preţioasa comoară, liderul nazist se simţea satisfăcut. Simţea pentru ea o atracţie care depăşea limitele raţiunii. Hitler se credea reîncarnarea unui senior feudal din secolul IX, numit Landulfo II de Capua, care a fost excomunicat de papă pentru faptul că era mag, și care de asemenea se arătase fascinat de Suliţă.

Potrivit lui Hernández, obsesia pentru Suliţă a lui Hitler avea legătură cu pasiunea sa pentru operele wagneriene. Favorita lui era Parsifal, unde legenda Suliţei sfinte şi a Sfântului Graal au un rol central. Nu vom şti niciodată dacă puterea lui Hitler s-a datorat artefactului, dar este cert că au fost câţiva ani în care trupele sale au fost invincibile.

Totuşi, puterea lui a început să scadă din 1942, când trupele germane se retrag de pe toate fronturile.

La acel moment, Suliţa nu mai era expusă publicului, ci stătea în permanenţă într-un refugiu aerian escavat în piatră localizat sub castelul Kaiserburg, din Nürnberg. La 31 martie 1945, înainte de avansarea trupelor aliate pe teritoriul german, Liebel a crezut că adăpostul nu oferea destulă protecţie şi a decis să păstreze Suliţa într-o cutie de cupru depozitată în buncărul din Panier Platz. Dar destinul Suliţei a fost pecetluit după ce Berlinul a fost înconjurat de aliaţi. După căderea Berlinului, americanii au căutat obiectele cele mai valoroase din colecţia nazistă. Walter H. Horn a fost însărcinat să afle unde se află cea mai mare parte din artefactele provenite din tezaurul habsburgilor.

Nu a fost o sarcină uşoară. După multe interogatorii a găsit bijuteriile doctorului Fries, un funcţionar nazist. La 7 august 1945, nord-americanii au intrat în refugiul antiaerian din Paniers Platz. Aşa au pus mâna pe tezaurul lui Hitler la 3 luni după ce liderul nazist s-a sinucis.

Versiunea lui Hernández contrazice pe cele ale altor istorici care spun că în momentul în care Suliţa a fost luată Hitler s-a împuşcat. Acest fapt ar adăuga mai mult mister privitor la blestemul acesteia.

Ulterior, Statele Unite au înapoiat oficial Lancea Sfântă Austriei, alături de alte comori pe care naziștii le furaseră. Astăzi, acest obiect sfânt se află din nou la muzeul Trezoreriei Habsburgilor din Viena.

Lasă un comentariu