Geomanție

Geomanție

In Științe de frontieră by A.B.BLasă un comentariu

Termenul de geomanţie s-ar traduce ca: „ghicitul în pământ„, sau „divinație cu ajutorul pământului„. Această artă divinatorie are o istorie străveche. Unii spun că această tehnică divinatorie a fost creată, probabil, de vrăjitorii triburilor din preajma ţărmurilor mării. La această ipoteză duce observarea directă a geomanţiei ce subzistă încă în Peninsula Arabică.

Vrăjitorul întinde nisip pe o planşetă, trasând pe el patru dreptunghiuri egale. Apoi, vrăjtorul ia câteva pietricele şi le aruncă pe nisip. Poziţia pietrelor este interpretată de ghicitor, care poate citi în ele prezentul, trecutul şi viitorul celui ce îi cere asta.

Literatura veche menţionează numeroase variante ale geomanţiei. Printre acestea amintim sephramanţia, adică ghicitul în cenuşă. Procedeul consta în presărarea cenuşii pe o suprafaţă plană, după care cel care dorea să i se ghicească punea întrebările de rigoare deasupra suportului respectiv. Sub acţiunea presiunii aerului, stratul de cenuşă era spulberat, formând diferite imagini, servind ca bază de interpretare divinatorie. Ceara, plumbul și cositorul topite, alcătuind diferite figuri prin răcire, în apă, au servit şi ele interpretărilor divinatorii geomante.

Geomanție în Occident

Se mai spune că, la început, geomanția a fost un calcul al probabilităților desfășurându-se în ecuații de șansă. Așa că nu e de mirare că această artă i-a preocupat îndeosebi pe matematicieni. Occidentul a început să fie interesat de geomanție când Gerardo din Cremona a tradus, cam prin anii 1160, un tratat de geomanție arab. Astfel, geomanția a fost ridicată la rangul de știință, devenind subiect de poezie didactică. La începutul secolului XIV, două poeme în limba veche provensală, au descris tehnica și modul de interpretare al geomanției.

Un tratat important de geomanție ar fi „La Geomance” a lui Cristoforo de Cattano (1558), care în timp, a fost preluată, imitată și modificată. Acest autor a stabilit niște reguli în  geomanție, recomandând să nu se mai înscrie semnele pe pământ:

“În momentul de față, cea mai bună metodă de a o practica este cu cerneală, peniță și hârtie. Căci, ca s-o faci cu degetul, sau cu boabe, sau alte grăunțe, cum făceau curtizanele din Bologna când voiau să aibă știri despre prietenul lor plecat și cum se mai face încă în toată Italia, aceasta nu-mi place deloc.”

Geomanția nu răspunde decât la o singură întrebare. Dacă cel care o consultă vrea să afle răspunsul la două întrebări, el trebuie să pună aceste întrebări separat, întreagul procedeu fiind reluat pentru fiecare nouă întrebare.

Jean de Taille a realizat chiar o listă cu întrebarile cele mai solicitate: “dacă cel care întreabă va trăi mulți ani și câți ani anume”, “dacă starea celui care întreabă va fi mai rea sau mai bună”, “dacă o călătorie va fi bună și fără pericole”, “dacă vreun animal pierdut poate fi regăsit”, “dacă un medicament va fi bun sau rău pentru un bolnav”, “cine va câștiga într-un proces”, “dacă o căsătorie se va face”, “dacă o femeie este sau nu cinstită”, “dacă se va naște un băiat sau o fată”, și chiar cum “să cunoști gândul cuiva”.

Procedeul geomantic descris de Alexandrian în “Istoria filozofiei oculte

Procedeul este după cum urmează: se trasează 16 șiruri neregulate de puncte, fără a număra aceste puncte (totuși e nevoie măcar de 14 puncte pe fiecare șir), cu o singură mișcare, formulând între timp întrebarea în gând. Aceste șiruri sunt grupate 4 câte 4; plecând de la dreapta lor, se izolează patru figuri de puncte, numite mame: din ele se scot 4 puncte pentru a face 4 figuri de fete: apoi, cu punctele luate de la mame și de la fete, se fac patru nepoate; cu mamele și cu nepoatele, se fac doi martori din care se scoate atât cât să se poată face Judecătorul care hotărăște dacă ansamblul este bun sau rău. Toate aceste operațiuni dau 15 figuri care pot avea 16 combinații de puncte purtând fiecare un nume: Drumul (4 puncte așezate unul peste altul); Poporul (de 4 ori câte două puncte suprapuse); Capul Balaurului (5 puncte în formă de “y”); Coada Balaurului; Băiatul; Fecioara; Închisoarea; Conjuncția; Fortuna minoră; Fortuna majoră; Roșul; Albul; Tristețea; Bucuria; Pierderea și Câștigul.

Conjunctia poate însemna și o legătură de dragoste și o legătură profesională. Pierderea anunță uneori scăparea dintr-o încurcătură etc. Așa că, pentru mai multă precizie, figurile se plasează în niște Case, la fel ca în astrologie, și se deosebesc cinci Aspecte: compania, opoziția, trinul, cvadratinul, sextilul. Compania (asocierea unei figuri cu cea care o urmează imediat) dă sensul elementar: dacă Drumul este însoțit de Bucurie, înțelegem ce înseamnă. Opoziția (compararea unei figuri cu cea din Casa a saptea), cvadratinul (cu cea din Casa a 4-a și compania sa) arată obstacolele. Trinul (care asociază două figuri separate de trei Case), sextilul (trei figuri separate între ele de câte o Casă) arată șansele. Se spune că există o pasație când aceeași figură reapare în una sau mai multe Case.

Chinezii văd în geomanție o adevărată știință

Dacă pentru occidentali, geomanția venită pe filieră arabă (care la arabi ajunsese din India) arăta cam ca un tarot, fiind destul de ambiguă, în China, arta geomantică era mult mai prcisă și rafinată, fiind înțeleasă și aplicată la un alt nivel.

Chinezii consideră geomanția o adevărată știință, ei având tratate de geomanție vechi de șase mii de ani care vorbesc despre folosirea armonioasă a forțelor/energiilor cerului și a forțelor/energiilor pământului. Forțele cerului se referă și la timp, la transformare, la metamorfoză, iar forțele pământului se referă la legătura omului cu planeta Pământ. Practic, această armonizare pe care o face geomanția, se realizează prin om, omul fiind canalul de legatură între cer și pământ. Omul este cel ce decupează din cosmos o zonă pe care o sfințește (de unde și vorba „omul sfințește locul„), creând o zonă a lui, numită casă, așezare, sat, oraș etc.

Chinezii se foloseau de geomanție, inițial, în alcătuirea caselor morților, adică  zonele cimitirelor și zonele templelor deoarece respectul pentru strămoși era atât de mare încât se credea că pe sufletele lor se fundamentează cumva lumea prezentă. Apoi, această știință s-a orientat către aflarea locurilor potrivite pentru amplasarea palatelor, a curților regale și mai târziu a orașelor. În China Antică era obiceiul ca palatele și curțile regale să fie părăsite brusc, mutându-se în altă zonă. Nu era vorba de cataclisme sau epidemii, ci era din motive de… geomanție. Maeștrii geomanți calculau mișcarea astrelor, a Pământului și în urma rezultatelor, dacă bănuiau că toate aceste transformări puneau în pericol dinastia respectivă, se lua decizia mutării curții regale.

Se spune că Zidul Chinezesc a fost construit împotriva sfaturilor maeștrilor geomanți care spuneau că zidul o dată construit va tăia „venele dragonului” , iar dinastia va fi în pericol să piară. Coincidență sau nu, acea dinastie a decăzut, membrii ei murind în împrejurări tragice, fără a reuși să lase moștenitori.

Uneori, construcțiile crează dereglări ale mediului și ambianței loului respectiv, iar aceste disfuncții se răsfrâng și asupra locuitorilor. Geomanția vine să îndulcească aceste disfuncții și să armonizeze oamenii cu amplasamentul în care vor viețui.

Geomanția recomandă construcții de forme arhetipale, combinații între pătrate și cercuri.  Cercul, arcul reprezintă cerul, iar formele pătrate – pământul, deoarece pătratul este considerat o formă stabilă, în care omul se simte în siguranță. Practic, prin geomanție se încearcă integrarea energiilor cerului cu ale pământului prin formele arhetipale.

Un articol mai detaliat despre geomanție puteți citi aici.

+ Surse

Lasă un comentariu