Sirene

Există Sirene?

In Bizar, Istorie și civilizații by A.B.BLasă un comentariu

Sigur că există! De pompieri, de poliție și nu numai. Dar nu pe acestea credem că le-a cântat Homer. Ca să nu ne bănuiți că suntem niște ușuratici, vă invităm să parcurgeți un amplu articol despre Sirene, legendarele creaturi ale apelor.

Imensele întinderi de apă, cu al lor colorit variat datorat soarelui și norilor ce se perindă pe cer, au stârnit foarte ușor fantezia oamenilor din toate timpurile, care și le imaginau populate cu ființe uimitoare, neobișnuite și încântătoare.

Fabuloasele sirene, personaje mitologice de o frumusețe tulburătoare, i-au fascinat pe oameni din cele mai vechi timpuri, dar existența lor nu a putut fi dovedită științific nici până în prezent. Oare s-au născut ele din neant? Sau a existat un sâmbure de real, nedeslușit încă?

Grațioasele plăsmuiri au rămas totuși nemuritoare în legende, în paginile Selmei Lagerlof, ale lui Andersen sau în acvafortele unor gravori medievali ca Albert Durer și Arnoldo Grimaldi, dar și în literatura română în scrieri precum: „Zâna lacului„, „Lostrița„, „Aranca, știma lacurilor„.

O fecioară a marii nespus de frumoasă, se află chiar printre noi: delicatul simbol al orașului Copenhaga, micuța sirenă de bronz de pe cheiul portului.

Sprijinită indolent, șade pe o stâncă ce domină marea septentrionului, scrutând melancolic nemărginirea metalică a apelor. În privirea ei citești, parcă, dorul cine știe cărui regat al apelor.

Ce spun legendele despre sirene

După cum vom vedea, oamenii-pești constituie imagini arhaice din tezaurul comun al omenirii. Mai simplu spus, oamenii-pești sunt niște arhetipuri.

Sumer

O reprezentare asemănătoare sirenelor datează din timpurile babilonienilor, care imaginau astfel o zeitate numită Oannes (în babiloniana, U-anna). Acesta este un personaj bizar, aparent ihtiomorf (cu formă/aspect de pește), pe care unii îl identifică (fără prea mult temei) cu zeul Ea, iar alții cu eroul arhetipal Adapa. Acest mit este cunoscut dintr-o singură sursă, nici măcar aceea originală. Este vorba de o transcriere făcută de istoricul grec Alexandros Polyhistor, după Babyloniaka. Aceasta este opera pierdută a sacerdotului babilonian helenizat Berosos, și citată de episcopul creștin Eusebius din Cesareea în Pregătirea pentru Evanghelie. Astfel, potrivit lui Berosos, strania făptură sapiențială cu înfățișare de om-pește ar fi apărut pe țărmul sumerian înainte de potop, sub al doilea rege antedeluvian, Ammenon și și-ar fi început opera de instruire sub al șaselea rege, Evedurahos, căruia, în mod special, i-ar fi revelat arta divinației.

Exista sirene

Reprezentare a Zeului Oannes

Eusebius din Cesareea spune că, în cartea întâi, Berosos amintește că ar fi consultat niște scrieri extrem de vechi păstrate la Babilon care povesteau istoria cerurilor și a mării, nașterea omenirii, precum și istoria suveranilor. Astfel, în timpul celui dintâi an, un animal înzestrat cu rațiune, numindu-se Oannes, a apărut din Golful Persic. Trupul animalului semăna cu al unui pește.

Sub capul său de pește avea un al doilea cap. Mai avea de asemenea picioare omenești, dar trupul său se sfârșea cu o coadă de pește. Vocea îi era articulată. Această creatură ședea ziua de vorbă cu oamenii, însă nu mânca nimic. Ea îi învăța scrierea, științele și artele. Le arăta cum să își construiască locuințe și temple, cum să se folosească de legile și geometria. Le mai arăta cum să deosebească plantele și cum să culeagă fructele. Cu alte cuvinte i-a civilizat. La asfințiul soarelui, făptura aceea se scufunda iarăși în mare, petrecându-și noaptea în adâncuri.

Suntem îndreptățiți să ne întrebăm dacă Oannes era o făptură amfibie, sau dacă era un gen de ființă extraterestră ce purta un costum de scafandru? Sau poate chiar un om sosit din viitor, folosind de asemenea un costum de scafandru? Aici, pasionații de paleoastronautică ar avea mai multe de comentat.

Africa

În Africa, bășinașii cred în spiritele ancestrale Nommo, descrise ca ființe hermafrodite, asemănătoare peștilor, dar cu trăsături umane, care trăiau în ape. Uneori erau descrise ca având două picioare, alteori cu picioarele lipite, ca o coadă de pește. Erau foarte înțelepte, adesea fiind numite „Învățătorii„.

Conform mitologiei africane, Dagon și Nommo erau primele ființe create de zeul cerului, Amma. Toți acești zei amfibii ai antichității se remarcau prin dimensiuni impresionante, la fel ca și „descendenții” lor actuali.

Asiria

Poveşti despre fiinţe jumătate om, jumătate peşte au apărut și în jurul anului 1000 î.H., în Asiria. Se spune că zeiţa Atargatis, mama reginei Semiramis, s-ar fi îndrăgostit de un muritor şi că din greşeală l-ar fi ucis. Înspăimântată şi adânc mâhnită a decis să se transforme în peşte sărind într-un lac. Însă apele nu au vrut să-i acopere incredibila frumuseţe, ci doar jumătatea inferioară a corpului. Totuși, cele mai vechi reprezentări ale zeiţei Atargatis o înfățișează ca fiind predominant peşte, mai puțin capul şi un braţ care sunt de femeie.

Grecia

Mitologia eladică a populat oceanul cu puzderie de nimfe și grațioase divinități-fecioare. Astfel, întâlnim naiadele (zeități ale apelor care trăiau în lacuri și lagune, apăreau în fântâni adânci și erau socotite cele mai vechi spirite), oceanidele (care trăiau în ape sărate) și cele 50 de nereide fiice ale zeilor preolimpieni, (locuitoarele Mediteranei).

Exista sirene

O presupusă redare a zeului amfibian Dagon

Nimfele nereide și oceanide sunt îndrăgite de zei iubăreți. Divinele lor împreunări dau viață unor mirabile făpturi. Din unirea lui Zeus cu preafrumoasa oceanidă Eurynome s-au născut cele trei grații: Aglaia, Euphrosyne și Thalia, însoțitoare ale lui Apollo și ale Athenei, ale Afroditei și, se spune, uneori chiar ale jovialului Bachus.

Zeul Triton, fiinţă hibridă ce are partea superioară asemănătoare unui om, iar partea inferioară asemănătoare unui peşte este fiul zeului mării, Poseidon, şi al nimfei nereide Amphitrita. El este corespondentul masculin al unei sirene.

Fermecătoarele și grațioasele Sirene sunt, însă, făpturi malefice, ispititoare, ce conduc spre moarte și pierzanie. Atotputernica magiciană Circe din Aenea, nu găsește alt mijloc de a-l feri pe Ulyse de chemările amăgitoare ale sirenelor decât îndemnându-l să se lase legat cu frânghii de catargul navei, înainte de a pătrunde în tărâmul fermecat al „fecioarelor mării”. De asemenea, Ulyse le cere marinarilor săi să își astupe urechile cu ceară de albine pentru a nu fi ademeniți de sirene.

În cultura greacă se mai povesteşte că însăşi sora lui Alexandru cel Mare s-ar fi transformat în sirenă, după ce acesta a murit. Sirena sălășluia în Marea Egee şi se arăta tuturor corăbierilor întrebându-i dacă fratele ei este în viaţă. Un singur răspuns o mulţumea: „Este în viaţă, domneşte şi cucereşte lumea”. Dacă nu îl auzea, sirena agita apele, aducând furtuni cumplite peste marinari. Apoi, se spune că pe la 1531 o sirenă ar fi fost capturată pe coasta Baltică şi trimisă în dar regelui Sigismund al Poloniei.

China

Și în cultura chineză există legende despre oameni-pește. Într-una dintre legende omul pește mai era denumit și lingyu, ceea ce înseamna „pește care trăiește pe uscat„. El avea față de om și trup de pește, mâini și picioare ca ale oamenilor. Acest semi-pește, semi-om era o făptură foarte crudă, dar legendele ulterioare au înfrumusețat-o. Se mai spune că în mările sudice trăiau niște făpturi numite jiaoren. Cu toate că ele trăiau în mare, se așezau adesea la război și țeseau. Legenda zice că în nopțile adânci și tăcute, când marea era potolită și fără valuri, stând pe mal sub lumina lunii și a stelelor, se puteau auzi răzbătând din adâncul mării zgomotul războaielor de țesut. Jiaoren, la fel ca și oamenii, aveau sentimente și puteau plânge, fiecare lacrimă a lor prefacându-se într-un mărgăritar.

Conform legendelor chinezești, oamenii-pești erau foarte asemănători oamenilor obișnuiți, având ca și ei sprâncene, ochi, gură, nas, mâini, picioare. Cu toții – și bărbații și femeile – erau de o frumusețe uimitoare, cu o piele albă și fină, care amintea de jad. Ei purtau plete, asemenea cozilor de cal, în lungime de cinci-șase chi. Dacă beau puțin vin, trupurile lor căpătau o culoare roz ca a florilor de piersic, ceea ce îi făcea și mai frumoși. Dacă celor ce locuiau pe mal le murea soțul sau soția, văduvele și văduvii îi prindeau pe oamenii-pești, însoțindu-se cu ei/ele. Mai există o legendă care spune că un dregător ce pornise cu o solie spre Coreea a văzut cu ochii săi ca acolo, pe o limbă de nisip, ședea o femeie ale cărei coate erau acoperite cu un păr lung, roșu-aprins ca o flacără. Dregătorul a luat-o drept o jiaoren.

România

În mitologia românească, o regasim pe Știma-apei ca divinitate primitivă a apelor. De ea depindea stabilitatea acvatică, ea putând provoca deopotrivă inundații dar și secetă. În credințele poporului nostru, fiecare apă are câte o știmă. Ea apare ca o femeie extrem de atrăgătoare, sălbatică, albă, cu părul verde-albăstrui, lung până la călcâie. Când stă în apă, este jumătate femeie, jumătate pește. Din când în când, câte o Știmă, supărată pe pământeni, iese din râu sau din lac, cu apa după ea, și pleacă peste câmpuri și lunci, inundând totul în cale și înecând oameni și animale. După ce își mai astâmpără mânia, Știma se întoarce la matcă sau se așează în iazuri.

În Bucovina i se spune „Femeia Gârlei„, iar în Munții Apuseni „Vâlva Apei„. Știma are același caracter ispititor ca al sirenelor, luând înfățișarea unei femei cu părul lung și ochi ademenitori, atrăgandu-i pe flăcăi spre a-i îneca.

În literatura cultă, reprezentări ale știmei apelor se întâlnesc în creațiile lui Mihail Sadoveanu (Zâna lacului), Vasile Voiculescu (Lostrița), Cezar Petrescu (Aranca, știma lacurilor).

Legendele susținute de personalități respectabile

Fascinația legendelor despre sirene, potențată de geniul lui Homer, a stăpânit veacuri de-a rândul nu numai mintea unor oameni lipsiți de învățătură, ci și spirite luminate.

Personalități respectabile au lăsat în scris mărturie despre existența sirenelor, însă nu putem ști dacă au căzut pradă imaginației sau au luat plasă. Vechii meșteșugari se pare că făceau bani frumoși „falsificând” sirene. Astăzi, vechile trucuri meșteșugărești au fost înlocuite cu scamatorii digitale.

Totuși, circulația în folclor a întâmplărilor despre femei cu părul lung care înnotau în jurul corăbiilor, simboluri ale sirenelor existente pe cahle, străchini și porți, ba chiar pe unele discuri heraldice, aruncă un văl de mister asupra subiectului, făcând rațiunea să șovăiască.

Cristofor Columb

Pragmaticul Cristofor Columb nu s-a îndoit de existența sirenelor.

Însă, pătrunzând în Marea Antilelor, în 1493, anul 1 al Lumii Noi, atent la tot ce îi oferea nemaiîntâlnitul univers pe care-l străbătea, el remarca dezamăgit că făpturile nemaivăzute pe care le socotește a fi sirene „deși au chipul asemănător omului, nu sunt nici pe departe atât de frumoase pe cât au fost zugrăvite…„.

Se pare ca dezamăgirea sa era întemeiată, deoarece el ar fi văzut de fapt lamantini. Masivele mamifere ierbivore- unele cântărind nu mai puțin de o tonă – n-au nimic atractiv. Gura lor enormă, mustățile țepoase, nările cu clapete n-au nici o trăsătură comună cu ispititoarele făpturi din legende. Și, când ne gândim că mai târziu marinarii le vor boteza vaci de mare!

Fotografie a unui Lamantin.

Fotografie a unui Lamantin

Lamantinii își datoresc numele generic scâncetelor prelungi pe care le emit (lamento – plângere, în limba spaniolă), lamentări ce pot fi auzite de departe, mai cu seamă când se suprapune larma făcută în același timp de mai mulți indivizi.

Henry Hudson

Sirenele au însoțit o vreme corabia noastră; din când în când se dădeau peste cap, prilej cu care le-am putut zări coada de pește…„.

Această însemnare a făcut-o Henry Hudson (1550-1611), un ilustru corăbier cu îndelungată experiență, bărbat crescut la școala aspră a mării ce te învață să privești cu atenție tot ce te întâmpină și să nu te lași pradă fanteziei deșarte. Hudson, care în istoria cunoașterii geografice a deschis căi noi, și-a legat numele de imensul golf pe care l-a descoperit în cursul expediției sale din 1610.

Dacă s-a lăsat furat de farmecul legendei un aspru căpitan al mărilor, ca Henry Hudson, cu atât mai mult vor crede în realitatea „fecioarelor mării” navigatorii de rând.

Pliniu cel Bătrân

Pliniu cel Bătrân, în capitolul IX din lucrarea sa Istoria naturală, scrie:

„Un grup de deputaţi din Lisabona au fost trimişi împăratului Tiberiu pentru a-i anunţa că, într-o grotă, a fost văzut şi auzit un Triton. S-au observat, de asemenea, Nereide pe aceleaşi maluri. Una era pe moarte. Gemetele ei, răsunând până departe, au fost auzite de locuitori. Arhiepiscopul din Gaule a scris împăratului August că se zăresc pe coastă multe Nereide moarte. Pot să citez martori (care ocupă un rang înalt în ordinul cavalerilor romani) care mi-au certificat că au văzut în oceanul Cadix un om al mării cu o conformaţie perfect identică cu a noastră. În timpul nopţii, acest om al mării urca pe corăbii!”

Guillaume Rondelet

Naturalistul Rondelet, care preda în secolul XVI la universitatea din Montpellier, scrie în „Istoria Peştilor„:

„A fost prins în Norvegia un monstru marin, după o mare furtună. Toţi cei care l-au privit i-au dat numele de Călugăr, căci avea o faţă umană, dar rustică, prea puţin graţioasă, capul ras şi ca un fel de capişon de călugăr pe umeri. Extremitatea corpului se termina cu o coadă mare.”

Rondelet continuă:

„Poeţii spun că există Nereide (adică făpturi de gen feminin, de formă umană, care trăiesc în mare). Pliniu consideră că nu este o fabulaţie. Au fost zărite altădată pe maluri. Li s-au auzit tânguirile, în Pomerania au fost văzute şi aveau chip frumos de femeie. Am auzit că un marinar spaniol reţinuse una pe nava sa, dar într-o zi ea a scăpat, s-a aruncat în mare şi n-a mai reapărut.”

Benoît de Maillet

Naturalistului Benoît de Maillet, precursor al lui Darwin, şi care a susţinut primul, în secolul XVIII, teza transformismului, îi datorăm cea mai abundentă documentaţie asupra oamenilor mării. Benoît de Maillet a fost consul al Franţei în Egipt şi inspector al aşezămintelor franceze în Levant. El a făcut nenumărate observaţii maritime, consemnate în lucrarea sa Discuţii asupra originii omului (1748). El consideră că originea omului este în oceane. Voltaire, căruia îi place să persifleze totul, îl ia în derâdere. Dar mănunchiul de mărturii extrase în principal din cronicile din Portugalia de Banoît de Maillet atrag atenţia.

Carl Linnaeus

Celebrul anatomist Carl Linnaeus susţinea că a întâlnit două creaturi bizare. Prima întâlnire a fost cu o sirenă prinsă pe coasta peninsulei Iutlanda; cea de-a doua- cu o sirenă Brazilia, care a şi fost expusă într-un muzeu din Olanda.

Alfonso Bosquez

Se spune ca in anul 1560, Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a făcut autopsia a şapte sirene din Ceylon. În anul 1830, un alt medic avea să facă autopsia unei sirene, după ce o ţărancă din insulele Noile Hebride a ucis o astfel de creatură.

Alte relatări despre sirene

Un om al mării pescuit și întemnițat

În „Marea Cronică a Ţărilor de Jos” stă scris că în 1433, pe ţărmurile din Polonia, a fost pescuit un om al mării, cu mâinile şi picioarele palmate, care se lasă atins de toată lumea. Deși nu vorbeşte, se pare că aude foarte bine.

Regele Poloniei îl închide într-un turn. Dar omul mării este cuprins de o asemenea tristeţe, încât toti se tem ca va muri. Este readus pe ţărm unde o mulţime de oameni s-au adunat. El face un semn de rămas bun, de adio, plonjează şi dispare pentru totdeauna în valuri.
Părintele Bouhours, iezuit francez din timpul Renaşterii, scrie:

„Sirenele, de care poeţii vorbesc atât, nu sunt invenţii, au fost zărite în diverse ţări. Filip, arhiduce de Austria, a adus una cu el la Genova, în 1548. O alta a apărut pe o plajă din Olanda la începutul secolului.”

Oameni ai mării la Curtea regelui Portugaliei

Regele Portugaliei din secolul XVI, Manuel I, supranumit „Cel Mare” sau „Fericitul”, cunoaşte o domnie glorioasă. Vasco da Gama deschide drumul spre Indii. Brazilia este cucerită. Curtea lui Manuel este fastuoasă, îmbogăţită de comorile din Africa şi Asia. Însă niciând un dar mai uluitor nu i-a fost oferit regelui Manuel decât acela despre care ne vorbesc „Istoria Portugaliei” şi „Relaţiile Indiilor Orientale„:

„O plasă aruncată în sudul Indiei a adus la suprafaţă cincisprezece oameni ai mării pe care s-au grăbit să-i expedieze la curtea regelui, la Lisabona. Treisprezece au murit în cursul călătoriei. Singurele fiinţe care au supravieţuit au fost o femeie şi o tânără fată. Ele au ajuns la regele Manuel care nu se mai sătura să le admire. Dar Oceanidele părând foarte triste, regele le-a coborât în mare într-un loc unde apa nu era prea adâncă purtând lanţuri uşoare care le împiedicau să scape. Şi toţi curtenii, de pe bordul unor nave, au putut asista la evoluţiile lor. Aceste creaturi au trăit mai mulţi ani, în timpul cărora în fiecare zi erau conduse la mare. Dar niciodată ele nu au putut să înveţe să vorbească.”

Oameni ai mării în Olanda

Iată acum o întâmplare extrasă din „Marea Cronică a Ţărilor de Jos„. În anul 1430, după o mare inundaţie, câteva tinere din oraşul Edam, de pe malul golfului Zuyderzee, au găsit o Oceanidă aproape acoperită de mâl pe care au adus-o la Edam. Apoi ea a fost transportată la Haarlem, unde savanţii au examinat-o şi au încercat în zadar să o înveţe a vorbi. Erau obligaţi să o supravegheze, spun cronicile, ca nu cumva să se arunce în apă, chiar şi în micile râur. Aceste cronici relatează de asemeni că a fost capturat, în 1700, un om al mării care nu a trăit decât trei zile, şi care a fost admirat de toată populaţia din Amsterdam.

Ce spun arhivele britanice

Un vas englez, care pescuia balene în mările din Groenlanda, s-a trezit deodată înconjurat de şaizeci de bărci mici în care se aflau oameni ai mării. Căpitanul a coborât în mare şalupele sale. Dar când Oceanidele au văzut marinarii apropiindu-se, au plonjat deodată cu bărcile lor şi nu au mai reapărut. O singură creatură a fost capturată. Au adus-o la bord. Era aparent un bărbat, dar care avea mâinile şi picioarele palmate.

El a supravieţuit zece zile, timp în care nu a vrut să se hrănească. Nu scotea nici un sunet, doar suspina. Din ochi îi curgeau lacrimi. Barca sa, care măsura aproximativ nouă picioare în lungime, era foarte îngustă, cu extremităţile subţiate, fusiforme. Scheletul ei era alcătuit din oase de peşte, acoperite cu piei de câine de mare. După moartea acestei fiinţe, barca şi trupul său uscat au fost expuse multă vreme în sala amiralităţii din Hali.

Sirene și în Canada

O altă presupusă întâlnire cu o sirenă este descrisă în cartea lui Edward Rowe Snow “Incredible Mysteries and Legends of the Sea” (Dodd Mead, 1967). Căpitanul unei nave aflat pe coasta de est a Canadei, în 1614, spunea: “am văzut o sirenă înotând cu toată graţia. Avea ochii mari, un nas mic şi frumos conturat, urechile mari, dar cu o formă frumoasă, şi părul verde”. Se pare că John Smith, căpitanul navei, chiar s-a îndrăgostit de sirena cea atrăgătoare.

Sirenele în documentele franceze

La 31 mai 1671, căpitanul Pierre Luce, comandant în Martinica, redactează:

“Astăzi, şase oameni care merseseră cu o navă până în insulele de Diamant se pregăteau să se întoarcă. Era la apusul soarelui. La marginea insulei au zărit un monstru marin. Acest monstru avea figură umană şi corpul său se termina precum corpul unui peşte. Părul îi era negru şi cenuşiu, avea o barba lungă şi pântecele îi era acoperit de fire de păr. Avea un aer sălbatic. Când ieşea la suprafaţă îşi ştergea faţa cu ambele mâini, trăgând aerul pe nări ca un câine. El s-a apropiat atât de mult, încât unul dintre oamenii de pe vas i-a aruncat o undiţă sperând că va apuca firul ei. Dar omul mării a plonjat încă o dată şi nimeni nu l-a mai revăzut.”

Acest raport al căpitanului comandant din Martinica a fost primit de Pierre de Beville, notar al cartierelor companiei maritime, în prezenţa părintelui iezuit Julien Simon. Raportul conţinea în plus şi „depoziţiile separate şi unanime ale altor doi francezi şi patru negri.”

Iată un fapt relatat în 1746 de domnul Le Masson, funcţionar al serviciului maritim:

„O santinelă care-şi făcea rondul de noapte pe zidurile din Boulogne a zărit un om gesticulând în şanţul cu apă. El l-a somat fără a primi niciun răspuns. La a treia somaţie, santinela a tras. Când a fost ridicat cadavrul, şi-au dat seama că era cel al unui om al mării pe care refluxul îl adusese în şanţul cu apă. Partea inferioară a corpului avea forma unui peşte.”

La 8 septembrie 1725, domnul de Hautefort trimite contelui de Maurepas, ministru al lui Ludovic XIV, următorul proces-verbal:

„Şapte nave erau la ancora pe un banc din Terra Nova, când, către orele 10 dimineaţa, un om al mării a apărut la babordul vasului francez Marie-de-Grâce, comandat de căpitanul Olivier Morin. Omul mării s-a arătat mai întâi în dreptul şefului de echipaj Guillaume l’Aumane. Acesta luă imediat o gafă, vrând să-l prindă, dar căpitanul l-a împiedicat s-o facă de teamă ca monstrul să nu-l tragă în adâncuri după el. Pentru asta şeful de echipaj i-a dat doar o lovitură pe spate. Omul mării a făcut de mai multe ori înconjurul vasului, s-a îndepărtat, a revenit, s-a ridicat din apă până la ombilic. Şi aceasta a durat de la zece dimineaţa până la amiază, şi monstrul a fost văzut în acest timp de cei treizeci şi doi de membri ai echipajului. Au putut cu toţii remarca următoarele particularităţi ale fiinţei: pielea brună şi fără solzi. Toate mişcările corpului, de la cap până la picioare (vizibile în apa transparentă), erau ale unui om normal. Ochii erau bine proporţionaţi, nasul turtit, dinţii albi, urechile asemănătoare cu cele ale oamenilor, la fel mâinile şi picioarele, în afară de faptul că degetele erau unite printr-o pieliţă, aşa cum există la labele raţelor şi gâştelor. În fine, era corpul unui om bine făcut, al unui om ca oricare. Către prânz, ciudata creatură s-a îndepărtat de navă, s-a scufundat în adâncuri, şi n-a mai fost revăzută.”

Nici o stire pe lume nu merita mai multa crezare…

Pe la începutul anului 1726, de sub teascurile unei tiparnițe germane apare un tom intitulat neutru „Istoria naturală a Amboinei„. Cititorii obișnuiți care știau câte ceva despre Amboina, ținut din îndepărtatul arhipelag indonezian, puteau fi numărați pe degete. Autorul, la rându-i, era un necunoscut, pe numele său Valentin, misionar din Indiile răsăritene. Și totuși cartea care descrie flora și fauna indoneziană, va stârni interesul cărturarilor vrermii, ba chiar și al unor ilustre capete incoronate, ca regele Angliei, George al III-lea, sau nu mai puțin celebrul țar al Rusiei, Petru cel Mare.

Referindu-se, printre altele, la fauna ce populează apele arhipelagului indonezian, Valentin relatează că în largul țărmurilor Amboinei a fost prinsă de pescari „o fecioară a mării”. Avea dimensiuni liliputane, de vreme ce, potrivit însemnărilor misionarului, măsura nu mai mult de 59 de țoli, ceea ce ar însemna mai puțin de jumătate de metru. Neștiind prea bine cum să hrănească și cum să adăpostească neașteptata lor captură, marinarii i-au oferit ca adăpost un butoi umplut pe jumătate cu apă de mare,în care au azvârlit de-a valma scoici și crabi, precum și feluriți pești. Fecioara mării nu s-a atins însă de nimc. Se zbătea în capcana prea strâmtă, chițcăind ca un șoricel speriat. Captivitatea n-a durat mult: „după șapte zile și patru ore”, cum notează conștiincios Valentin, a murit. De foame. Marinarii prinseseră în năvod un nevnovat pui de lamantin, mamifer familiar în apele Indiilor răsăritene, care se hrănește exclusiv cu plante acvatice.

Acest „amănunt” s-a aflat mult mai târziu. Ce s-a reținut însă cu precădere în epocă a fost doar existența sirenelor în mările indoneziene. Porbabil zvonul s-a insinuat până la Curtea Angliei sau chiar opul lui Valentin a ajuns în mâinile lui George al III-lea, deoarece, după cum se consemnează în arhivele Comapniei Indiilor răsăritene, regele a cerut autorităților coloniale să i se trimită cât mai degrabă un portret al sirenei din Amboina. Un pictor aflat în slujba Companiei s-a ostenit să facă portretul, în care a înfățișat o sirenă cu sâni feciorelnici și păr despletit. Gravura, la care fac referiri unele documente de epocă, s-a pierdut. În schimb, a fost descoperită în arhivele din Amsterdam o relatare referitoare la discuția pe care a purtat-o Petru cel Mare cu autorul faimoasei „Istorii naturale„.

Cu prilejul unei călătorii în Occident, țarul a descoperit la Amsterdam o reproducere a gravurii ce reprezenta „fecioara cu coadă de pește” din marea indoneziană. Spirit iscoditor, receptiv la tot ce era nou, Petru se arată dornic de a afla amănunte despre această făptură „jumătate femeie, jumătate pește„. Cine i-ar fi putut furniza mai multe și mai complete informații în această privință decât însuși acela care a scris despre existența ei? Valentin a fost invitat la Curtea din Petersburg și acolo a găsit răgaz să povestească pe larg tot ceea ce auzise (înflorind fiecare detaliu) despre „femeile și bărbații mării„.

Se pare că țarul, circumspect din fire, ar fi manifestat o oarecare rezervă. Valentin a încercat să i-o risipească, spunându-i: „Nici o știre pe lume nu merită mai multă crezare decât aceasta!

Sirene în secolul XIX

Chiar şi în secolul al XIX-lea oamenii mai credeau în existenţa sirenelor. De pildă, un incident cu o sirenă a fost raportat în anul 1917, când marinarii de pe vasul Leonidas ar fi navigat aproape de o sirenă cu păr lung, negru, timp de aproape şase ore. Vasul călătorea de la New York spre Havre, în Franţa.

Ciudatul lac din Zhada

O stranie relatare vine din partea Armatei de Eliberare a Poporului din China. Întâmplarea s-a petrecut la granita cu India, în regiunea himalayană Ladakh, disputată de cele două țări. AEP a trimis o unitate de blindate spre Zhada, de la baza din Niuke. Însă nu au putut ajunge la punctul de desfășurare, din cauza unui lac artificial, ivit peste noapte la vest de Zhada, pe o latură a Râului Langchiui, ce amenința să inunde valea locuită dinspre partea Indiei. Nici autoritățile chineze, nici indienii nu știau cum a apărut lacul și, ceea ce este mai ciudat, nici nu s-au arătat curioase să investigheze. Dar s-au abținut de la manevre militare în zonă și, după o vreme, lacul a dispărut, așa cum apăruse. Ufologul indian Krishnari Bai Dharapurnanda a aflat de la oamenii din zonă, și de-o parte și de alta a râului, că ființe umanoide neobișnuit de înalte au fost văzute trebăluind pe lângă lacul artificial, plonjând în adânc, fără să aiba vreo costumație specială, în afara unui material argintiu, mulat, inclusiv pe cap. Fără tuburi de oxigen, fără caști speciale. Acele făpturi, o dată ce plonjau în apă, nu mai ieșeau la țărm.

Ce spune știința despre sirene?

Încheiem articolul despre sirene cu opiniile științifice privitoare la acest subiect, dar și cu ineditele opere ale falsificatorilor de sirene. În principiu, cu toții înclină să creadă că un falsificator este un fel de neica nimeni fără calități, care merită tot oprobiul, însă oamenii de tipul acesta se dovedesc a fi inovatori și foarte creativi, profitând de ultimele tehnici ale vremurilor lor.

Deși unii oameni de ştiinţă din secolele trecute au crezut în existenţa sirenelor, zoologii de azi par mai circumspecti (toată treaba este să nu pară circumciși, dar să trecem peste frivolități). Ei spun că cei care au crezut că au zărit sirene, au văzut de fapt niște mamifere acvatice cu o înfățișare umană înșelătoare. Cum să confunzi mitologicele creaturi cu grosierele mamifere? Ține această ipoteză?

O madonă Dugong?

Iată ce povestește un marinar olandez care călătorea, în 1798, în largul Mării Arabiei:

„Am zărit – deși se aflau la o distanță de câteva sute de picioare de corabie, le-am văzut bine – 3 femei ale mării. Erau scufundate până la brâu în apă și li se vedeau sânii rotunzi și grei; păreau a privi țintă spre noi. Una dintre ele ținea strâns la sân un prunc…”.

Marinarii văzuseră, oare, viețuitoare ale mării neștiute de ei, dugongi, cărora, în secolele următoare, corăbierii le vor zice „vaci-de-mare” (sau „mâncătoare de varză„, dat fiind apetitul lor deosebit când descopera vreun „câmp” de varză-de-mare, o specie de alge foarte apreciată de dugongi)? Vaci-de-mare! Cum s-a putut naște o asemenea confuzie?

Vor fi fost tulburați acei navigatori care ne-au transmis atari mărturii? Au privit ei dugongii de la o mare departăre, lăsându-se amăgiți de un anumit amănunt anatomic care poate înșela într-o măsură privirile? Spre osebire de alte mamifere maritime, cum sunt morsele sau focile, femelele din această specie de sirenide – nume dat de zoologi ca o extrapolare ușor ironică a eroinelor din legendele mediteraneene – au două mamele dispuse simetric pe piept, ca omul. În plus, hrănindu-se cu plante acvatice, atunci când se ridică la suprafaţa apei au de multe ori plante agăţate de corp. Probabil marinarii altor vremuri au interpretat aceste plante ca fiind părul sirenelor. În plus, e bine ştiut faptul că apa distorsionează siluetele. Uneori, femelele dugong se înalță din valuri ținând puiul la sân. Zărindu-le de la o mare distanță, corăbierii au făcut asemenea confuzii, poate și datorită încețoșării spiritului de observație, sub influența atâtor povești marinărești despre amăgitoarele fecioare ale mării. În ce privește relatările despre farmecul și grația sirenelor, ele ar rușina chiar și pe vestitul Baron de Munchhausen.

sirene

Dugongul – mamifer marin

Femelele dugong nu au nimic atrăgător. Sunt masive, cu trup greoi, capul le este mic, disproporționat față de trunchi. Botul lor are buze despicate și groase, înconjurate de peri țepoși; de altfel, și pe trup, ici-colo, se ițesc smocuri păroase, ce nu se potrivesc nici pe departe cu cosițele seducătoarelor nimfe din legende. Nu fac excepție de la acest portret nici dugongii ce populează Oceanul Indian, nici sireneidele din apele mărilor ce scaldă peninsula indiană și arhipelagul filipinez, nici lamantinii care l-au intrigat pe Cristofor Columb. Și totuși, când se aprinde imaginația…

Cântecul milacopului

Mitologia spune că pe Iason și pe camarazii săi de aventură îmbarcați pe Argo au încercat să-i amagească, pentru a le îndrepta corabia spre năprasnicii colți de piatră ascunși sub ape, nimfe cu atrăgător chip de femeie și trup de pasăre zburătoare (din această plăsmuire li s-a tras și numele, serinos). Nimfele mediteraneene, care-l îmbie cu dulce cânt pe mult încercatul Odisseus, nu-s mai puțin ispititoare, dar bustul lor cu sâni feciorelnici se prelungește pe nesimțite în trup de pește cu coada bifurcată, smălțuită de solzi argintii. Neîntrecutul Homer a fost atât de convingător în tabloul descris, încât – în mitologia heladică și apoi în viziunea lumilor ce s-au nutrit din substanța ei – imaginea nimfelor mării așa a rămas: jumătate femeie, jumătate pește. Este posibil ca legenda despre sirenele cu voci încântătoare să fi fost alimentată într-un fel de… realitate. Milacopul, pește al cărui nume științific este Sciaena, emite serii de sunete melodioase care intrigă ascultătorii, când nu le cunosc originea.

Sirene măsluite

În Evul Mediu, orașul flamand Antwerpen (cunoscut și sub numele franțuzesc Anvers) devenise o piață de desfacere a monștrilor plăsmuiți de meșteri îndemânatici, care speculau credulitatea oamenilor. Plăsmuitorii din bogatul oraș fabricau mai cu seamă basilici, fantastici șerpi zburători cu coronițe împărătești pe creștet. Cu secole în urmă, Pliniu cel Bătrân, înșelat de cine știe ce poveste (ce-și avea, poate, sorgintea în spaima unui navigator neștiutor ce zărise pe pământ african vreo viperă cu coarne), acreditase în scrierile sale existența unei asemenea fabuloase făpturi purtătoare a unei coronițe de aur. Acest basileus, „împărat al tuturor șerpilor și șerpoaicelor„, era vândut de plăsmuitori pe bani grei după lungi tocmeli. Un cărturar care a trăit la Zurich pe la mijlocul celui de-al XVI-lea secol, medicul Konrad Gessner, a relevat într-un op voluminos absurditatea credinței în existența unor asemenea monștri, demascând cu amănunte precise mijloacele și tehnica folosită de impostori pentru a plasa atari rarități. El a arătat că „materia primă” o constituia un calcan de mari dimensiuni al cărui trup discoidal, înzestrat cu puternice aripioare – prin tăieturi, cusături și flexiuni bine dirijate – se preta unor iscusite manipulări. Aripioarele pectorale deveneau „aripi zburătoare”, ventralele, răsucite cu dibăcie, se transformau în picioare posterioare. Suprarealiști avant la lettre, meșterii din Antwerpen îi modelau apoi capul, folosind cu o remarcabilă imaginație speculativă fiecare amănunt caracteristic. Nările protuberante, lărgite (și prin adaosul unor bile de sticlă colorată) deveneau ochi încercănați; gura peștelui – larg tăiată de natura – era și mai mult deschisă, încât să sugereze un râs diavolesc.

Încrețind pielea capului și modelând-o apoi cu aplicație de sculptori, plăsmuiau un soi de mitră episcopală. Unii fabricanți de basilei, nefăcând economii, plasau o coroniță de aur deasupra creștetului înfricoșătoarei făpturi. Fantasmagoria era spectaculoasă. Și „împăratul tuturor șerpilor și șerpoaicelor” se vindea atât de repede și cu atâta câștig pentru plăsmuitori, încât în curând au apărut ateliere ce fabricau monștri, basilei, sirene, atât la Milanosi la Verona, cât și în alte orașe europene.

Filip, arhiduce de Austria, a achiziționat, în 1548, o „sirenă” îmbălsămată, plătind cu bani grei „nemaivăzuta făptură” prinsă, chipurile, cu năvodul din adâncurile mării. El o expuse într-o raclă de sticlă, stârnind uimirea privitorilor care nu osteneau să cerceteze fața zbârcită a nimfei și licărul argintiu al solzilor ce-i acopereau trupul, începând mai jos de piept și sfârșind către vârful cozii bifurcate.

Plătise o adevarată avere pentru micuța sirenă: o sută de dubloni de aur, și a ținut să rămână secret numele celui care îi furnizase această „minune a naturii”.

Mult mai târziu, arhiducele a fost încredințat că extraordinarul exponat din galeria de curiozități a palatului său era doar o contrafacere, o meșteșugită îmbinare a două animale: un cimpanzeu și un pește abisal de mari dimensiuni. Istețul falsificator cususe cu atâta iscusință bustul unei maimuțe de coada peștelui de adânc, încât nu se zărea nicicum locul unde a fost practicată înnăditura. Fața maimuței fusese de asemenea epilată cu infinită răbdare, apoi remodelată și colorată cu felurite tincturi pentru a accentua asemănarea cu chipul omenesc; în sfârșit, a fost tratată cu un anume balsam ce împiedica alterarea țesuturilor. Supusă unei asemenea prelucrări, capodopera fabricanților de monștri antropomarini a alungat orice urmă de bănuială din mintea nobilului cumpărător. Se spune că nici după ce i s-a relevat adevărul, arhiducele Filip nu a vrut să-l accepte; plătise mult prea scump nimfa mării și a lăsat-o moștenire, ca un bun de mare preț, urmașilor săi.

Alţii au văzut în sirene posibilitatea de a se îmbogăţi, iar una dintre cele mai cunoscute poveşti este cea a căpitanului american Samuel Barrett Eades şi a sirenei Feejee. În 1822, căpitanul călătorea în Indonezia la bordul vasului Pickering şi într-o localitate de pe ţărm a văzut o arătare ciudată ce semănă grozav cu ilustraţiile cu monştri marini atât de celebre în Evul Mediu. Cum arăta? Avea coadă de somon şi trunchi şi cap de urangutan, dar căpitanul era convins că era vorba de o sirenă mumificată, aşa că a vândut repede partea sa de navă şi a cumpărat sirena. Apoi a plecat să colinde lumea şi să câştige bani, dar curiozitatea celor dispuşi să plătească pentru a vedea creatura nu a ţinut mult şi la sfârşitul anului 1822, creatura nu îi mai aducea niciun profit americanului; până în 1842 nu s-a mai ştiut nimic de sirena lui Eades, dar în acel an fiul său a vândut-o unui muzeu. Mai târziu s-a aflat şi adevărul: totul era o făcătură! Sirena fusese confecţionată din hârtie, părţi din peşti exotici şi alte animale.

Sirene moderne sau măsluiri moderne?

Raportări actuale ale sirenelor există, dar sunt foarte rare. Spre exemplu, în 2013, a fost văzută o sirenă lângă oraşul israelian Kiryat Yam, la apusul soarelui.

“Eram cu un prieten când am văzut o femeie stând la soare, pe plajă. La început, am crezut că este doar o femeie care vrea să se bronzeze, dar, când ne-am apropiat, aceasta a sărit în apă şi i-am văzut coada spectaculoasă”, a declarat atunci israelianul Sholmon Cohen.

Pentru a promova tursimul în acea zonă, autorităţile au anunţat că oferă un milion de dolari recompensă celui care va fotografia o astfel de creatură. “Dacă într-adevăr există o sirenă pe aici, cred că nu am exagerat când am spus că oferim o astfel de sumă drept recompensă. Turiştii vor veni în Kiryat Yam şi vom avea foarte mult de câştigat”. Din nefericire, nimeni nu a mai văzut creatura, de atunci.

În 2012, un documentar intitulat “Mermaids: The body facts”, a stârnit din nou interesul pentru aceste creaturi. Documentarul prezenta povestea unor oameni de ştiinţă care au găsit sirene, pe fundul oceanului. În final, producătorii au recunoscut că totul a fost ficţiune.

Pe internet a mai circulat o imagine cu un schelet misterios, aparținând unei ființe pe jumătate om, jumate pește. Se spunea că fusese descoperit de un profesor bulgar pe coasta orașului Sozopo. S-a dovedit ulterior că scheletul a fost făcut (și la propriu și la figurat) cu ajutorul unui program de editare foto pentru un concurs organizat de site-ul Worth1000. Tema concursului: descoperiri arheologice senzaționale – schelete de dragoni, de giganți și ale altor creaturi imaginare.

sirene

Istoricul bulgar Bojidar Dimitrov si sirena photoshopata

Mai târziu, cineva l-a adăugat în imagine pe Bojidar Dimitrov, un istoric bulgar specializat în epoca medievală, director al Muzeului Național de Istorie, politician și realizator TV. Se pare că gluma i-a fost direct adresată lui Dimitrov, care și-a atras diferite antipatii prin felul său de a fi, cât și prin faptul că este fost colaborator al securității bulgare, dar și pentru că se lăuda cu descoperiri aparent fabuloase pe care nici el nu le ia în serios. De pildă, în 2001 a pretins că ar fi găsit chiar o bucată din Arca lui Noe, care ulterior s-a dovedit o ambarcațiune veche de numai câteva sute de ani. Iar mult mai recent, Dimitrov a susținut că a găsit în Sozopol, orașul său natal, moaștele Sfântului Ioan Botezătorul. Dimitrov nu s-a supărat pe gluma cu scheletul de sirenă, ci a răspuns cu tentă: “Și ce pot eu să fac cu o sirenă? Doar să mă pozez cu ea!”.

Nu știm dacă mai există artiști care să creeze falsuri de sirene la fel ca în Evul Mijlociu, însă programele sofisticate de animație și efectele spectaculoase, pot păcăli ușor și un ochi format. Totuși, dacă vrem să credem și să visăm la asemenea ființe, nu ne oprește nimic. Poate imaginația oamenilor, se va condensa în real, materializând minunați oameni ai mării alături de care vom conviețui într-o lume ideală. „You may say I’m a dreamer/ But I’m not the only one/ I hope someday you’ll join us/ And the world will be as one„…

+ Surse

Lasă un comentariu