Devoratorul de păcate

Devoratorul de păcate

In Comunitate by Cecilia B.7 comentarii

Acesta este un al articol care merge pe firul simbolurilor ezoterice promovate de un anumit film. După cum vă amintiți, s-a mai scris aici despre ciudații Observatori din serialul „Fringe” și despre personalitatea lui Leonardo da Vinci așa cum este ea închipuită în serialul „Demonii lui da Vinci”, sau despre tehnologiile de teleportare din „Stargate„…

Acest articol este scris în colaborare cu Cici Mihaela Grigore care, după cum știți, ne-a mai îmbogățit colecția de enigme și în alte dăți. Este o obișnuita a Clubului și îi mulțumim mult pentru munca depusă!

Filmul care ne-a inspirat de această dată se numește „Devoratorul de păcate„. Despre acest mit al devoratorului de păcate dorim să tratam pe larg în acest articol. Sperăm ca subiectul să vi se pară la fel de pasionant cum ni s-a părut și nouă!

Devoratorul de păcate – filmul

Filmul poate fi găsit sub două nume: „The Sin Eater„, sau „The Order„. A fost lansat în 2003, în regia lui Brian Helgeland.

Devoratorul de păcate

Filmul „The Sin Eater” (2003). Mai este cunoscut și sub titlul de „The Order”

Despre ce este filmul, pe scurt. Alex Bernier (Heath Ledger) este un preot deziluzionat, membru al unui ordin religios fictiv a cărui specializare este aceea de-a lupta cu demonii. El este trimis în capitala Italiei pentru a face săpături cu privire la moartea unuia dintre cei mai importanți membri ai Ordinului. O serie de crime stranii care par făcute după același calapod se împletesc cu o poveste de dragoste, iar peisajele și arhitectura Italiei îndulcesc suspansul cu o notă nobilă și boemă.

Filmul se învârte în jurul conceptului de „Mâncător de păcate„. Un Devorator de păcate este capabil să șteargă orice păcat, oricât de mare ar fi el, să curețe sufletul, iar omul, oricât de păcătos ar fi fost, să poată ajunge în Rai. Acel om trebuie curățat fix înainte de a-și da ultima suflare. Practic, Devoratorul de păcate te ajută să ajungi în Rai, oricâte păcate ai fi avut. În felul ăsta, poți dribla instituția bisericii. Este evident că Biserica este total împotriva acestei practici, considerând-o eretică.

Ideea în sine de a mânca sau de a-ți însuși păcatele cuiva ni s-a părut foarte bună și originală. Apoi, când am căutat detalii despre această idee a filmului, am ajuns să-l pomenim pe Eminescu: „toate-s vechi și nouă toate„. Totuși, cei care au făcut filmul, chiar au avut o reinterpretare originală și reușită, adaptată foarte fain zilelor moderne. Vă recomandăm să îl vizionați, vă va îmbogăți într-un fel sau altul.

Devoratorul de păcate – cartea

Săpând, săpând… nuuu, nu am ajuns în America, dar am dat de cartea cu titlul: „Ultimul devorator de păcate„, scrisa de Francine Rivers. Tipa este autoarea a peste douăzeci de bestseller-uri și este câștigătoarea mai multor premii, printre care „Premiul criticilor literari (CCA)” 1995, 1996, 1997, „Premiul romancierilor din SUA (RITA)„, pentru cel mai bun roman inspirat și „Medalia de aur ECPA„, pentru cartea „The Last Sin Eater” („Ultimul devorator de păcate„).

Am zis, taci că am dat de cartea după care s-a inspirat filmul menționat mai sus. Dar nu. Povestea din carte este total diferită. La un moment dat, citind, îți lasă senzația că citești o broșură sectantă, dar am trecut peste, pentru că povestea e foarte bine închegată și te ține în priză.

devoratorul de păcate

Filmul „The Last Sin Eater” (2007), realizat după romanul omonim al scriitoarei Francine Rivers

E un fel de bildungsroman. Chiar vorbeam că la cât de cocoloșiți și ținuți din scurt sunt juniorii în ziua de azi, greu vor mai inspira scrieri de genul bildungsromanului. O epocă așa cum este a noastră nu ar avea cum să dea romane precum acesta, precum „Tom Sawyer„, sau cum sunt „Amintirile din copilărie„.

Cartea prezintă povestea lui Cadi Forbes, o fetiță cu un spirit rebel care va schimba mentalitatea comunității în care trăiește. În carte este vorba despre debutul creștinismului misionar pe pământul amerindienilor, la două generații după ce imigranții galezii i-au ucis pe indienii apalași și le-au luat teritoriile.Tot atunci ei au distrus și un vechi ritual celtic, practicat de sute de ani, în care apalașii alegeau un om ca și „curățător de păcate„. El trebuia să ia asupra lui păcatele decedatului, ca acesta să poată ajunge în Împărăția Cerului. Nimeni nu are voie să îl privească în ochi sau să ia legătura cu el. Dar Cadi Forbes îl va căuta în munți, iar acest lucru este doar bulgărele de zăpadă care va provoca o avalanșă în mentalitățile și cutumele comunității sale.

După acest roman s-a facut și filmul care îi poarta numele și este fidel celor scrise în carte. Filmul The Last Sin Eater a fost lansat în 2007, în regia lui Michael Landon Jr. .

Devoratorul de păcate – freelancerul cel mai prost plătit din istorie

Când cineva drag moare, în unele părți ale Angliei, Scoției sau Țării Galilor, din secolele XVIII și XIX, familia se întristează, pune pâine pe pieptul decedatului și va cere unui bărbat să stea în fața corpului inert. Familia decedatului va urmări cum acest om, un Mâncător de păcate profesionist, va fi absorbit păcatele celui mort.

Familia credea că Devoratorul de păcate a absorbit literalmente păcatele mortului, care se imprimaseră cumva în pâinea de pe pieptul lui. O dată procesul încheiat, se presupunea că sufletul Devoratorului de păcate se îngreunase cu toate păcatele și faptele rele ale nenumăraților morți la care fusese chemat.

Mâncătorul de păcate a plătit un preț colosal, și-a pus sufletul la bătaie practic, pentru a-i ajuta pe alții să ajungă în Rai, iar ceea ce a primit a fost doar o monedă în valoare de doar 4 cenți englezești. De obicei, singurele persoane care își riscau astfel locul în Rai, erau persoanele foarte sarace care nu își doreau decât un pic de pâine și băutură ca să-și ducă viața mai departe.

Încă de la începutul anilor 1680, această tradiție morbidă a fost descrisă ca un „străvechi obicei funerar” și a supraviețuit până spre începutul secolului XX. Potrivit dicționarului folcloric englez, „Brand’s Popular Antiquities of Great Britain„, publicat pentru prima oară în 1813, Mâncătorul de păcate „stă în genunchi cu fața spre ușă, i se dă un mărunțiș pe care îl pune în buzunar; o coajă de pâine pe care o mănâncă și un bol plin de băutură fermentată (ex: bere) pe care o bea; după asta, el se ridică, și spune gesticulând ceva cam cu acest înțeles: „întru odihna sufletului plecat îmi amanetez propriul suflet„.

La multe înmormântări din regiunea Welsh, Monmouthshire, participa și un Devorator de păcate profesionist, menționează autoarea Chaterine Sinclair în notițele sale de călătorie din 1838, „Hill and Valley„. Ea judeca aspru acest obicei și nu era de acord cu bărbații care sunt dispusi să-și vândă sufletul pentru acea gustare mizeră care li se dă drept recompensă. Pentru cei care credeau în acest ritual, Devoratorul de păcate făcea o muncă absolut necesară, cu toate că dezgustătoare. Devoratorul de păcate devenea practic tot mai atins de Rău, pe măsură ce-și îndeplinea misiunea.

Devoratorul de păcate

Un dicționar al superstițiilor populare care detaliază rolul pe care îl are un Devorator de păcate

Obiceiul acesta de a mânca păcatele cuiva cunoscuse un declin în momentul în care Sinclair a văzut aceste practici, dar ultimul Devorator de păcate consemnat este un om pe nume Richard Munslow care practica pe la sfârșitul secolului XIX. În ghidul de călătorie „Slow Travel Shropshire„, Marie Kreft explica faptul că Munslow a reînviat acest obicei din prea multa tristețe. Munslow fusese un fermier bogat care și-a pierdut toți cei patru copii, pe trei dintre ei chiar pe parcursul aceleiași săptămâni. Se presupune că din cauza acestei tragedii a început să practice meseria de Mâncător de păcate, la început ca o forma de jelire a fiilor și pentru a-i ajuta pe ei să își găseasca lumina în Viața de Apoi.

Sătenii cu frica de Dumnezeu care angajau Devoratorul de păcate, și-au ajustat obiceiurile și morala pentru a se putea adapta la această practică. Din cauza climatului religios al vremii, unul foarte rigid de altfel, oamenii au luat în serios ideea păcatului, dar voiau să facă în așa fel încât să ajungă în Cer fără faptele lor rele. Așa că aveau nevoie de un consumator de păcate pe care îl stigmatizau, considerându-l un paria. De obicei acela era foarte sărac și nici măcar nu avea un adăpost. Totuși, se știa despre el cam pe unde sălășluiește și era chemat chiar și în miez de noapte dacă cineva din sat murea.

Originea consumatorilor de păcat se pierde în negura vremilor și se pare că se trage din tradiții religioase foarte vechi. Din punct de vedere istoric, cercetătorii cred că acest obicei se trage din tradiții păgâne, dar în lucrarea „Death, Dissection and the Destitute„, Ruth Richardson descrie un obicei medieval despre care crede ca ar fi precursorul „consumului de păcate„. Acel obicei medieval constă în faptul că nobilii dădeau mâncare de pomană săracilor, cerându-le la schimb să se roage în numele celui decedat.

În secolul XVIII, ritualul implica o bucată de pâine ceea ce simboliza sufletul celui decedat. Dar mulți percepeau pâinea și ca pe un simbol al faptului că a te ghiftui cu mâncare este un păcat. Anticarul Henry Curzon scria în 1712 că sătenii din regiunea Herefordshire, Anglia, angajau oameni săraci care să ia păcatele celor morți. De asemenea, ei mai obișnuiau să adune grămezi mari de prăjituri pe mese (numite prăjituri funerare) pentru a-și onora morții de sărbătoarea catolică a Zilei Tuturor Sufletelor, ce avea loc pe 2 Noiembrie.

În eseul său „The Gift of Suffering„, autoarea Ingrid Harris spune că religiile protestante ar fi integrat obiceiul mâncătorilor de păcate pentru a-și recâștiga credincioșii. Obiceiul nu era susținut oficial de Biserică, însă Richardson susține că folosirea unui mâncător de păcate a conferit oamenilor ideea că și ei pot deține o putere, pot influența, controla cumva evenimentele spirituale, și de asta acest obicei a fost considerat o erezie.

De asemenea, dacă aveai un mâncător de păcate la înmormântare, acesta practic ținea locul unui preot. Și preotul cam tot asta face la înmormântare, asigură prin ritualul său, o trecere ușoară a sufletului în lumea celor drepți. E clar că acest lucru nu a convenit bisericii. Așa că zorii secolului XX au adus cu ei dispariția înceată dar sigură a acestui ritual.

Poate că devoratorii de păcate nu-și mai desfășoară comerțul cu suflete, dar potrivit cărții „Welsh Gothic” scrisă de Jane Aaron, ei continuă să devoreze păcate în literatură, și au fost folosiți pentru a explora diverse forme ale culturii celtice; în texte devoratorii de păcate au fost dintotdeauna criticați. Un poem din 1920 îl are în centru pe Morgan, un devorator de păcate, care este descris ca fiind „cocoșat, putred, mizerabil și extrem de sărac„, și care în cele din urmă a fost găsit mort după ce a fost lovit de fulger. În Statele Unite, conceptul Devoratorului de păcate a ajuns să se regăsească în comunitățile din Appalachia (indienii Apalași), supraviețuind sub forma unor legende despre popoare de nomazi care obișnuiau să cutreiere satele în căutare de păcate grele pe care să le devoreze.

Ultimul Devorator de păcate cunoscut în Marea Britanie, Richard Munslow, a murit în 1906. În 2010, acesta a fost comemorat în cadrul unei slujbe speciale în Ratlinghope, devenind astfel primul Devorator de păcate care a avut parte de o slujbă de înmormântare. Deși puțin probabil ca povara grea a păcatelor devorate să poată fi ispășită cu o simplă masă, cel puțin a primit ceea ce el, dar și ceilalți Devoratori de păcate merită – recunoaștere.

Întrebări, asocieri, simboluri

Ne-am întrebat de ce nu erau și femei consumatoare de păcat…

Ne-am mai întrebat dacă acești devoratori de păcate nu erau cumva înzestrați cu anumite capacități extrasenzoriale. Poate nu toți, evident. Cumva, descrierea lor se apropie de cea a pustnicilor. Probabil cei cu simțurile dezvoltate strângeau cumva energia negativă a celor morți, sau care urmau să își dea duhul. Întrebarea e ce făceau cu ea? Știau/puteau să se curețe? Este acea fază din Biblie când Iisus scoate din niște oameni posedați diavolii și îi trimite în porci. Bioenergeticienii, sau chiar psihologii, ce mecanisme de protecție au după ce preiau confesiunile și energiile negative ale pacienților? Dacă printre cititori sunt cunoscători în acest sens suntem extrem de curioși să aflăm mai multe.

devoratorul de păcate

Cartea „Ultimul devorator de păcate”, semnată de scriitoarea Francine Rivers

Filmul din 2003 de care vă spuneam, „The order/The Sin Eater” redă foarte bine faptul că Devoratorul de păcate deține o putere uriașă, dar ea are un preț foarte mare. Cumva filmul duce și spre ideea că deținătorii a foarte multă informație poartă o povară colosală. Glumind, ar veni că biții sunt al naibii de greu de dus.

Dar e clar că Devoratorul de păcate putea fi și un om foarte sărac cu duhul, fără un har special. Poate că el prelua răul inconștient, și deja având o viață nenorocita i se păreau firești greutățile.

Asta ar fi una. A doua ar fi cu hrana care simboliza sufletul. În religia noastră pâinea reprezintă trupul lui Iisus. Deci cumva acel obicei e legat de obiceiul euharisitei de la noi. Dacă mănânci simbolic din trupul lui Iisus te sfințești, iar dacă mănânci din trupul unui păcătos te încarci cu problemele lui.

Da, se pare că Devoratorul de păcate trebuia să facă exact ce face un preot, să ajute sufletul să se elibereze de cele pământești, să se desprindă și să meargă către lumină. Evident că a fost considerată o erezie. În general ești eretic dacă ai propriul drum, diferit de cutumele institutiei religioase din care teoretic faci parte.

A treia ar fi că ne-am gândit și la pomenile care se fac la noi, la prescurile care se dau de pomană, sau la capetele care se pun la mort. Pâinea – colacul, apare în ritualul nunții – colacul care se rupe deasupra capului miresei – , dar apare și la înmormântare, ca și cum ar fi o modalitate de a îmbuna spiritele de dincolo să te lase să treci mai ușor spre cealaltă lume.

Coliva de grâu de la noi, poate fi considerată o „prăjitură funerară”?

În filmul „The Order” mai apare și faptul că pe pieptul muribundului, pe lângă pâine se punea și sare. În vechea Romă se credea că sarea alungă demonii. Creștinii occidentali mai foloseau sarea și la sfințirea altarelor. În genere, sarea simbolizează ceva sacru, purificator.

Într-o notă glumeață, putem spune că Viața Veșnică trece prin stomac.

Ne-am mai întrebat și dacă spovedania, sau mersul la psiholog nu au tot acest rol cathartic. Sau chiar faptul că „ne spovedim” unii altora… De câte ori nu vi s-a întâmplat să vă simțiți încărcați, poate chiar să aveți dureri de cap și o stare generală proastă după ce vi s-a confesat cineva?

Nu ne-am oprit aici în căutările noastre. Într-un final am găsit un muzeu virtual extrem de interesant. Informațiile despre Devoratorul de păcate găsite acolo ne-au lămurit multe dintre dilemele de mai sus. Haideți să vedem ce obiect de colecție se ascunde în acel muzeu!

Muzeul de Istorie Supranaturală

Cum vă spuneam, cu ocazia asta am aflat ca există un muzeu al istoriei supranaturale („Museum d’Histoire Surnaturelle Surnatéum„), însă este doar virtual la acest moment. Se pot organiza vizite cu ghizi și tot felul de evenimente exact ca în oricare alt muzeu.

Acest muzeu deține o trusă aparținând unui Devorator de păcate profesionist. Este originară din Aglia, fiind achiziționată în anii ’80.

Descrierea trusei unui Devorator de păcate

mâncătorul de păcate

Simbolul Mano Fico

Cutie de lemn, cuprinzând o carte scobită – care conține o bucată din Adevărata Cruce (închise într-o raclă de lemn), o carte de rugăciuni în limba franceză, 6 monede de 1 penny (Anglia – diferite date, cele mai multe datând de la mijlocul secolului al XVIII-lea); o pungă de piele veche care protejează o sticluță de metal…

Lumânări de seu, un simbol Mano Fico, o cheie.

Un set de gravuri color numite „Păcatele capitale” (Șapte compoziții create, pictate și gravate de André Lambert MDCCCXVIII, Le Prince, editat la Paris) și o cană din ceramică de origine engleză, cu o scenă intitulată „Orfanii” care întregește trusa.

Mai conține pâine și sare.

Notă cu privire la Devoratorul de păcate – Potrivit mărturiei verbale a doamnei Barré (prietena domnului Jules Delforge):

„Când a intrat în camera de zi, tăcerea care domnea a devenit chiar mai densă. Lungă și slabă, cu fața trasă, ca mâncată de o barbă albă dădea impresia unui bard coborât parcă dintr-o veche poveste celtică. „Era un prieten al decedatului„, șopti doamna în negru așezată lângă mine. „S-au întâlnit în timpul Marelui Război, în tranșee. I se spune Sinne – Eater, Devoratorul de păcate. Este de origine galeză din Cwmamman cred, și vine pentru a îndeplini o promisiune făcută cu mult timp în urmă.” Bărbatul se apropie de cadavru și trase cu grijă pânza care îi acoperea prietenul. Scoase din desagă o carte, o bucată de pâine, un pumn de sare dintr-o pungă și o cupă veche din ceramică. Puse codrul de pâine și sarea pe pieptul mortului, deschise cartea scobită și scoase de acolo un mic crucifix de lemn. „Acest crucifix conține o bucată din Sfinta Cruce, donată de către defunct în urmă cu câțiva ani. Uite ce se va întâmpla… „, a continuat ea.

Devoratorul de păcate puse crucea pe fruntea mortului și începu să mormăie niște rugăciuni într-o limbă pe care nu o identificam. Apoi luă bucata de pâine, o duse la gură și o mâncă; făcu la fel și cu sarea. Văduva, cunoscând procedura, îi turnă bere în cupă, care urmă aceeași cale ca și alimentele pecedente. Apoi, ea merse să caute într-o lădiță, șase monede de cupru pe care le puse în palma omului. Sub imperiul emoției, scăpă o monedă care se rostogoli la picioarele mele. Am luat-o și am avut un șoc privind-o, înainte de a o înapoia Devoratorului de păcate… era o monedă foarte veche de un penny, care data probabil de pe vremea regelui George III (secolul XVIII), pe una dintre fețe era reprezentat profilul unui druid sau bard, și aș fi putut jura că recunosc figura persoanei care stătea în fața mea. Îmi făcu un scurt semn din cap înainte de a părăsi camera la fel de discret cum venise, iar în ochii lui de un albastru aproape translucid, am avut impresia că citesc toată oboseala lumii.

mâncătorul de păcate

Trusa Devoratorului de păcate din colecția muzeului Surnateum – Muzeul istoriei supranaturale

Abia ajuns pe treptele porții de la stradă, înainte de a părăsi casa, scoase de sub cămașă, o mică pungă de piele, pe care o purta prinsă de un cordon în jurul gâtului. Suflă într-un fel de sticlă de metal, care era ascunsă acolo, eliberându-se de ceva ce nu putea ține pentru el.

L-am mai revăzut pe acest om doar o singură dată, la sfârșitul anului 1958, când mi-a dat înapoi fără un motiv aparent cutia pe care vi-o ofer aici. El se întorcea de la Roma și părea foarte copleșit, dar n-am fost în stare să aflu mai multe…”

Dosar (Surse istorice și literare):

În lucrarea sa despre predicatorul galez, „Christmas Evans” (1750-1850), autorul, Paxton Hood, descrie un curios obicei superstițios despre „devoratorii de păcate„. „Fără îndoială, vestirea Evangheliei și credința puternică cu adevărurile ei, au rupt fascinația, farmecul și puterea multora dintre aceste superstiții care s-au păstrat chiar până în ultimii patruzeci sau cincizeci de ani. Într-adevăr, despre superstiția cu privire la Devoratorul de păcate se spune că se păstrează chiar și acum în valea retrasă Cwmamman din Carmarthenshire.

Rolul „Devoratorului de păcate” era, de obicei, atribuit unui vagabond sau unui nenorocit al sorții a cărui funcție era să înghită păcatele celor decedați. Pentru a face acest lucru, el punea o bucată de pâine și puțină sare (uneori brânză sau alte produse alimentare) într-o farfurie așezată pe pieptul mortului, recita cuvintele ritualului și înghițea totul cu o gură de vin sau bere; înainte de a fi alungat din casa. Plata pentru Devoratorul de păcate era de șase pence (1 șiling).

Prima descriere a acestui ritual se regăsește în notițele anticarului – biograf englez John Aubrey (1626-1697) într-un manuscris numit „Rămășițele Gentilismului și Iudaismului.

Iată o traducere modernă a textului:

În Comitatul Herefordshire exista vechiul obicei de a angaja un sărac, care trebuia să ia asupra sa păcatele celor decedați. Unul dintre ei, îmi amintesc, trăia într-o cabană pe strada Ross. (Era un ticălos sărac și urât, care se văita tot timpul). Cadavrul era scos din casă; se dădea o bucată de pâine Devoratorului de păcate, un castron de bere pe care trebuia să o bea, și șase pence, ca plata pentru a lua asupra sa păcatele defunctului, care l-ar împiedica să rătăcească înapoi pe această lume, după moarte…„.

Surse: „Sin-Eating in the Amman Valley” de Dr. Huw Walters, British Lib. Carmarthen Historian, Vol. XV (1978)

Dosar (Mărturii și sursa biblică):

Tradiția despre Devoratorul de păcate se regăsește atât în Țara Galilor cât și în Scoția și chiar pe Bătrânul Continent în Țările de Jos etc.

Cu toate acestea, acesta este un obiect unic de superstiție de acest gen pe care muzeul „Surnateum” l-a recuperat pentru colecțiile sale.

Nu știm de ce acest set special a fost returnat domnului Jules Delforges în 1958, după ce, acesta din urmă a oferit anterior o bucată a Sfintei Cruci proprietarului. Dar a fost, probabil, ceva legat de un vechi legamant.

Cu toate acestea o investigație amănunțită ne-a permis să tragem niște concluzii despre Devoratorul de păcate.

Devoratorul de păcate, versiunea întotdeauna actuală a țapului ispășitor (Levitic XVI, 20-22), este, de asemenea, o proiecție a lui Hristos Mântuitorul, care se sacrifică ca plată pentru păcatele omenirii. Un obicei cere să fie plătiți șase penny devoratorului de păcate în legătură cu cele șapte păcate de moarte, care l-ar „costa” osânda veșnică. A plăti suma de șapte penny l-ar face pe Devoratorul de păcate echivalentul lui Hristos, invocând, în mod natural, păcatul de moarte al mândriei. Tradiția cere ca Devoratorul de păcate să transmită îndeletnicirea următorului Mâncător pentru aceeași sumă de șase penny. Aceste monede sunt responsabile pentru greșelile de secole întregi și cel care murea fără să fi fost în măsură să-și descarce povara, ar fi rătăcit pentru eternitate în uitare. Cu toate acestea, compasiunea pe care o manifestase îl împiedica să ajungă în iad sau în rai. Devoratorul de păcate avea, de asemenea, obiceiul de a sufla păcatele absorbite într-un container de metal care le-ar ține închise.

Acest container emană o ispită perfidă, dar mândria și lenea îl împiedică să îl golească deși dorința de a face acest lucru nu lipsește.

Dosar (Cana Orfanilor):

Prezența unei cupe din ceramică engleză de la începutul epocii victoriene nu a încetat să ne suscite curiozitatea. Pe această cupă este reprezentată imaginea a doi orfani care amintesc probabil originea tradiției devoratorului de păcate, Țara Galilor, și minele de cărbune care făceau multe victime. Dar pare mai corect să vedem acolo un joc de cuvinte între orfani și Orfeu, eroul care călătorește până în Infern pentru a o readuce pe Eurydice la lumina zilei. Așa cum Devoratorul de păcate se aruncă în adâncurile tenebroase ale individului pentru a readuce sufletul spre lumină, sau poate chiar pe păcătoși – orfanii de Dumnezeu…

Investigații suplimentare: text reconstruit după diverse mărturii – Proveniența Devoratorului de păcate

Garnant Colliery, Cwmamman, 16 ianuarie 1884

„Tocmai împlinisem 13 ani cu o zi înainte, când am coborât prentru prima oară pe fundul minei. Daniel Bach îmi era mentor. Lifturile plonjau cu viteza maxima în abisul întunecat. Eu, probabil, aș fi luat al cincilea lift, împreună cu prietenul meu Evan, când Daniel mă trase de mână și mă conduse în altă cabină de lift. În mod normal, numărul minorilor era limitat la opt pe coborâre, dar greutatea mea mică nu făcea prea mare diferență. Doar ce ajunsesem jos de câteva minute, când am auzit un zgomot teribil, urmat de țipete. Al cincilea lift, supraîncărcat, tocmai se prăbușise, provocând zece decese. Mentorul meu se repezi către cadavrele scoase, luă o bucată de pâine pe care o rupse peste piepturile morților, adăugă un vârf de cuțit de sare și rosti cuvinte ciudate… Apoi înghiți alimentele și scoase o cupă de ceramică. I se turnă băutură și goli paharul.”

Pandy pit, Naval Colliery, 28 ianuarie 1884

„Să fii un supraviețuitor miraculos, în prima zi de lucru, te face înfricoșător. Am găsit acest loc de muncă cu Daniel în mina din Naval, puțul Pandy, și Daniel mi-a explicat ce înseamnă să fii Devorator de păcate.

În acea duminică eram în străfundul minei, cu niște oficiali, când Daniel mă împinse brusc într-o crăpătură și mă acoperi cu trupul său strigând „Ai grijă!”. Explozia urmă la nici o secundă, omorând paisprezece oameni. Daniel îmi salvase viața, dar și-o dăduse pe a sa. Cu arsuri grave, el îmi făcu semn să-i dau portofelul. Scoase șase penny pe care mi-i înmână, apoi muri. Așa am ajuns sa fiu eu Devoratorul de păcate, în locul lui…

Ani mai târziu, în tranșeele de la Verdun, mi-am întâlnit prietenul belgian. Fiind foarte religios și văzând devotamentul meu pentru muribunzi, el îmi promise că-mi va da o bucată dintr-o relicvă incredibilă, care îmi va fi de ajutor în momentul trecerii. El mă făcu să-i promit că-i voi fi alături dacă va muri lăngă mine. Ceea ce am și făcut mai târziu, dar asta e altă poveste.”

Bucata din Adevărata Cruce

Diverse materiale: sticlă, piele, lemn, material textil. Cruce relicvă de lemn (6 cm brațul vertical, brațul orizontal 4 cm) care conține un fragment al Sfintei Cruci, protejată de un disc de sticlă. Reversul acestei relicve poartă inscripția: Ste. Croix (Sfânta Cruce). Textul anexat însoțea descoperirea. Relicva era destinată pentru a fi purtată în jurul gâtului, prinsa de osul scapular.

Document scris cu cerneală albastră:

O fotografie a Chapelle du Cénacle din Ierusalim ilustrează colțul din stânga sus al documentului. La dreapta este imprimat textul: În ziua Pogorârii Duhului Sfânt apostolii erau toți adunați în același loc. Și toți s-au umplut de Duhul Sfânt. ( Fapte 2.1-4 )

Dedesubt, scrisă cu albastru, următoarea declarație este folosită pentru a urmări originea fragmentului.

(Sfânta Cruce)
Abația Villers-la-Ville era custodele unei bucăți din Adevărata Cruce adusă din nou în 1100 de către un prinț belgian (de Gand sau de Bruges), care a făcut-o cadou.
În 1789 călugării au fost forțați să fugă, iar Starețul a luat relicva.
El a fost salvat de străbunicul domnului Jules Delforge, care locuia pe Elise Street în Ixelles, la nr. 72, de profesie cizmar.
Acesta din urmă, foarte credincios, se ruga pentru oameni (boli, etc ..)
La moartea sa, Starețul a donat relicva acestei familii.
Un prieten al răposatului meu soț a primit un fragment chiar din mâna d-lui J. Delforge.
În 1958, așa-zisul prieten , fără motiv mi-a dat relicva.

Ixelles, 13 septembrie 1978
Elisabeth Barré”

Nota Curatorului:

Cu toate că muzeul „Surnateum” are alte fragmente din Adevărata Cruce, din care una situată în centrul crucifixului relicvar aparținând echipamentului vânătorului de vampiri (Rhesus 1); este mai puțin posibil să fie în măsură să identifice originea unui fragment cu mare precizie.

Alte fragmente ale Sfintei Cruci sunt împrăștiate în întreaga lume, un fragment de cinci inci se odihnește într- un altar la mănăstirea din Gellone din Dieceza Lodeve, un fragment din Saint Sernin, un triptic – raclă este expus la MARAM (Muzeul de Artă religioasă și Mosană din Liege), există unul în satul breton al Adevăratei Cruci, excluzând piesa achiziționată de Saint Louis și păstrată în Sainte Chapelle etc.

Să ne amintim că Elena, mama împăratului Constantin, prima soție a lui Constanțiu, este cea care a găsit „în mod oficial” rămășițele Adevăratei Cruci din Ierusalim. Ea a primit titlul de Augusta în 324. Ea a murit în 328 și a fost declarată sfântă.

Nota obținută de Oficiul pentru Turism Villers-la-Ville:

Cavalerii Frăției Sfintei Cruci sunt reprezentanți ai unei fraternități recunoscute de către Papă în 1609. Aceasta din urmă a fost constituită în scopul de a escorta și proteja moaștele Sfintei Cruci din adusă din Marbais în timpul cruciadelor lui Jean T’Serclaes, care era, la momentul respectiv, stapânul din Marbais.

O Liturghie celebrată la ora 4, este urmată de un cortegiu care parcurge satele pe o distanță de 25 de kilometri. Procesiunea este formată din moaștele Sfintei Cruci escortate de arcași și de Cavalerii Sfintei Cruci. Procesiunea se oprește la bisericile Villers-la-Ville, Tilly, Marbisoux și Wagnelée pentru a se întoarce la Marbais în jurul prânzului.

Notă și mică experiență:

Pentru a reaminti necredincioșilor, cele șapte păcate de moarte sunt: mândria, invidia, iubirea de arginţi, desfrânarea, lăcomia, lenea şi mânia… Aceste păcate nu sunt în adevăratul sens al cuvântului greșeli grave, dar le pot provoca. Oricum, acestea împiedică sufletul să se elibereze de greutatea realității

mâncătorul de păcate

Trusa Devoratorului de păcate dintr-un alt unghi

Colecționarul îmi propuse un experiment simplu pentru a determina care au fost păcatele conținute în flacon. Acesta din urmă era aparent gol. Folosind un băț subțire de bambus, el împinse sticla într-o parte și, în mod curios, aceasta își menținu leneș poziția în loc să se redreseze în mod natural forțată de forma sa.

Apoi, el aruncă bețișorul în interiorul sticlei, și ceva îl prinse cu violență. Am întors sticla ca să-l scot, dar nu era nimic de făcut. „Oh, oh, furia și lăcomia acționează împreună„. Mă săturasem să agit sticla, nu exista nici o modalitate de a separa cele două elemente.

Colecționarul întinse pe masă, cele 7 gravuri reprezentând păcatele. Ținând sticla de capătul bățului introdus, ca un pendul, șopti, „Hai, nu ești în măsură să te exprimi și să-mi spui care ar putea fi unul dintre păcatele lipsă?” provocând Mândria. El puse sticla pe diferite imagini, și de fiecare dată bățul rămase agățat. Când sticla atinse imaginea poftei, bățul ieși, lăsând sticluța inertă.

Iată un raspuns, dar nu vă mai amăgiți, este cu siguranță o minciună!„.

Te eliberez„, a adăugat el. În acel moment ceva, părăsi închisoarea de metal, care a redevenit ceea ce era – un simplu flacon inert. Unde erau păcatele?

Atunci am avut brusc o poftă de rață cu portocale, una dintre rețetele mele preferate…

În încheiere

Foarte foarte interesante lucrurile descrise de „Surnateum„. Am aflat că într-adevăr, Devoratorul de păcate profesionist putea avea și anumite daruri extrasenzoriale, așa cum era Daniel Bach. Am mai aflat și cum se curăța Devoratorul de păcate de relele strânse – suflându-le în flaconul metalic. Foarte amuzantă noata de final, în felul ei. Până la urmă păcatele se prind de ceva/cineva când sunt eliberate din flacon și nu se pot dizolva în eter pur și simplu.

Unele guri spun că acest obicei este practicat și astăzi în secret, fără vreo afiliere cu autoritatea bisericească… Dacă mai găsiți similitudini cu alte obiceiuri din lume, sau de la noi, să ne scrieți ca să întregim tabloul!

Legenda Devoratorului de păcate se rezumă la faptul că nu numai Iisus, prin moartea Sa de sacrificiu, poate rezolva problema păcatelor noastre… Asta este, ereziile au ceva fascinant, de ce să nu o recunoaștem?!…

 

Lasă un comentariu

 

Comentarii

  1. E prima oara cand aud de asa ceva. Imi place sa aflu noutati. Un articol cu greutate as spune.

  2. Foarte bun articolul! M-a purtat în vremuri de demult și mi-a lăsat o impresie de mister total. Foarte bine documentat, de asemenea. Bravo!