Cercetători metapsihici

Cercetători metapsihici. Și nu numai…

In Științe de frontieră by A.B.B8 comentarii

Unii oameni caută confirmări peste confirmări care să le ateste că există și altceva în afara realității banale de toate zilele. Ei pun mult preț pe ceea ce spun oamenii de știință, pe experimente, măsurători, grafice, repetabilitate și alte rezultate cuantificabile, și sunt mult mai liniștiți psihic atunci când văd că unele studii au rezultate pozitive în acest sens. Sunt oameni pentru care știința reprezintă o autoritate și după ea își ghidează viețile, la fel cum sunt și oameni care cred pur și simplu în paranormal, pentru că au trăit chestii bizare și propriile experiențe le-au fost de ajuns, marcându-i pentru totdeauna și nu mai simt nevoia de a căuta alte dovezi.

În ideea că acest domeniu al paranormalului este extrem de alunecos, și dat fiind faptul că suntem asaltați de o mulțime de informații nefiltrate și greu de verificat, m-am gândit să fac acest articol despre câțiva oameni serioși, majoritatea de formație științifică, ce și-au riscat cariera și poziția socială pentru a întreprinde cercetări în domeniul paranormalului, sau despre care se știe din consemnări provenite din mai multe surse că aveau ei înșiși anumite abilități paranormale.

Deși unii spun că oamenii considerați a fi mai inteligenți decât media sunt mai înclinați către ateism și în nici un caz nu cred în Dumnezeu și cu atât mai puțin în evenimentele paranormale, totuși există și savanți care au fost preocupați de studiul aspectelor stranii ale realității. Probabil că ați citit despre inginerul chimist Nicolae Hurduc (decanul Facultății de Inginerie Chimică și Protecția Mediului „Cristofor Simionescu” de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, care a fost propus anul trecut pentru postul de ministru al Cercetării) că este pasionat de tot felul de subiecte bizare, lucru pentru care a fost luat în râs de mass-media. Mulți oameni cred că dacă un om de formație științifică este preocupat de paradigme mai stranii privind viața și universul, brusc devine lipsit de încredere și este luat drept farsor sau lunatic. Și oamenii de știință sunt tot oameni, este posibil ca în cercetările lor să fi fost subiectivi de multe ori și este foarte posibil ca unii să nu aibă toate țiglele pe casă; dar măcar unul din atâția tot o fi cu capul pe umeri.

De asemenea, unii dintre acești oameni de știință care au studiat fenomenele paranormale au fost la început doar sceptici care au făcut cercetări în demascarea fraudelor, însă unii dintre ei, au găsit cazuri atât de interesante, încât au renunțat la scepticism, devenind susținători ai fenomenelor PSI.

Prin acest articol, orice căutător de enigme are un fir sigur de care să se agațe când pronește în bizarul labirint al acestui fascinant domeniu. Oricum, o să descoperiți și în acest domeniu o luptă pentru demonstrarea orgoliilor, o luptă pentru decredibilizare și discreditări, și mai puțin o cooperare care să facă acest domeniu să fie mai bine înțeles.

Acest articol este dedicat bărbaților și femeilor care au făcut cel mai mult pentru consacrarea fenomenelor metapsihice, făcându-le demne de studiat. Sunt mult mai multe nume implicate în aceste studii, însă deja articolul a ajuns la o mărime considerabilă și sper  să nu sperie cititorii. Totuși, această listă, oricât de incompletă ar fi, îi cuprinde pe principalii cercetători metapsihici.

Am adăugat și nume de oameni de știință care, deși nu au studiat fenomenele paranormale, și-au exprimat public credința în Dumnezeu sau într-o Inteligență superioară care a creat totul. Multor sceptici le place să se agațe de nume celebre despre care, în mod eronat, se crede că ar fi îmbrățișat ateismul. Mulți dintre acești oameni au primit premiul Nobel, sau alte distincții importante, pentru munca lor științifică. Dacă există pseudoștiință există și pseudosceptici, nu? Unii atei și pseudosceptici vor spune că știința a înlăturat nevoia de Dumnezeu cu explicația existenței legilor naturale. Ultrascurtele biografii de aici demonstrează că multe dintre cele mai mari minți științifice consideră exact opusul, că dovezile științifice se explică cel mai bine prin existența unui designer inteligent al universului.

Aksanov, Alexandr (1832-1903)

Aksanov a fost cel mai important investigator rus din epoca victoriană. Descrierile lui asupra mediumilor, ca Florence Cook și materializările ei integrale, oferă confirmări independente și utile ale rapoartelor lui Crookes și ale altor cercetători metapsihici. Încercând să explice ceea ce văzuse, Aksanov a emis teoria că ființa materializată este într-un sens “dublura” mediumului, astfel că dacă o formă materializată e prinsă și ținută, faptul că reiese ca fiind trupul mediumului nu reprezintă în mod necesar o indicație a fraudei: poate fi vorba de fuziune.

Într-o emoționantă evaluare a muncii lui de-o viata, Aksanov admitea că avea relativ puțin de arătat în materie de probe:

“Dar dacă, până la urmă, soarta mea a fost de a fi așezat o piatră din templul spiritului, clădit de la veac la veac de către oameni adevărați – aceasta va fi cea mai înaltă, și singura, recompensă pe care m-am străduit vreodată s-o câștig”.

Barrett, Sir William, FRS (1845-1926)

Cercetatori metapsihici
William F. Barrett

După ce a lucrat sub conducerea lui Tyndall la Royal Institution, Barrett a fost numit profesor de fizică la Royal College of Science în orașul său natal, Dublin; și, în timp ce se afla acolo, i s-a trezit interesul pentru “înaltele fenomene” ale mesmerismului, demonstrate cu copiii unui prieten de-al lui, care, pe când se aflau în transă, reacționau la senzatii la fel cu mesmeristul – simțind durere dacă el simțea durere, simțind gustul a ce gusta el. O informare asupra subiectului citită de Barrett i-a înfuriat pe unii membri de căpetenie ai British Association, care l-au acuzat că târăște spiritualismul în deliberări; și-a continuat însă investigațiile asupra “comunității de senzații”, ca și a bântuirilor de tip poltergeist. După șase ani, a adunat un grup de spiritualiști de marcă, printre care se aflau Myers și Gurney, întâlnire ce a dus la fondarea Societății pentru Cercetări Metapsihice (SPR).

Cercetător neobosit, Barett a organizat prima investigare completă asupra “downsing-ului” (radiestezie) pe spezele Societății, înainte de a-i deveni președinte, în 1904. Mai târziu, a condus ceea ce rămâne cel mai sofisticat studiu al comunicațiilor prin planșa (tabla) Ouija, iar raportul vizitei sale la Belfast, unde a luat parte la o ședință de spiritism cu W.J.Crawford și cercul Goligher, a depus mărturie asupra autenticității rezultatelor pe care le consemnase Crawford. Cărțile lui oferă imaginea clară a stadiului cercetării metapsihice în acea perioadă; iar “Death-Bed Visions” (“Viziuni pe patul de moarte”) (1926), publicată postum și atrăgând puțină atenție în epocă, s-a dovedit recent că punea în umbră rezultatele studiilor mai sistematice asupra viziunilor oamenilor care avuseseră experiențe în apropierea morții.

Bergson, Henri (1859-1941)

Henri-Louis Bergson a fost scriitor și filosof francez de origine evreiască ale cărui idei au pătruns și în literatură, prin intermediul operei lui Proust.

Henri-Louis Bergson s-a născut la Paris, la 18 octombrie 1859. A studiat la liceul Bonaparte în perioada 1868 – 1877, apoi a urmat la Ecole Normale Supérieure (1878 – 1881). În 1889 și-a susținut doctoratul în litere cu două teze: “Essai sur les données immédiates de la concience” și “Quid Aristoteles de loco senserit”. A fost numit profesor la Collège de France în 1897. A dus o viață consacrată studiului. A devenit celebru, în Europa și în America, încă de la publicarea primelor titluri: “Matière et Mémoire” (1896), “Le Rire” (“Râsul”, 1900), “L’Évolution créatrice” (“Evoluția creatoare”, 1907), “L’Énergie spirituelle” (“Energia spirituală”, 1919).

Funcții și distincții numeroase i-au încununat opera, culminând cu alegerea ca membru al Academiei Franceze (1914), Premiul Nobel (1927) și Legiunea de Onoare (1930). Premiul Nobel i-a fost acordat „ca o recunoaștere a ideilor lui bogate și incitante și strălucitei măiestrii cu care au fost înfățișate„.

Deși Bergson a avut puține legături cu cercetarea metapsihică, ipoteza sa că funcția creierului omenesc e de a acționa ca portar, permițând accesul în subconștient doar pentru ceea ce e de cea mai imediată utilitate, a fost întâmpinata cu bucurie de către parapsihologi, ea ajutând să se explice de ce comunicațiile extrasenzoriale nu răzbat decât arareori.

În discursul prezidențial adresat SPR (Societății pentru Cercetări Metapsihice) în 1913, Bergson a explicat că cele cinci simțuri au în mod curent prioritate, în situația lor de a trata ceea ce e acum și aici. Ar putea exista însă un hotar al percepțiilor, “toate gata să intre în conștiință și practic pătrunzând în anumite cazuri excepționale sau la anumiți subiecți predispuși”, iar aceste mesaje pot răzbate ca prin “contrabandă”, mai ales când mecanismul inhibitor al creierului funcționează defectuos, ca în cazul transelor. Propunerea sa a câștigat acceptarea generală în rândurile cercetătorilor metapsihici.

Bohm, David (1917-1992)

Britanicul David Bohm a fost geniu al fizicii cuantice și unul dintre cei mai importanți fizicieni teoreticieni ai secolului XX. Studiile lui au imbogatit fizica teoretică, filosofia minții, neuropsihologia. 

Bohm a fost impresionat favorabil de parapsihologie, inclusiv de teoria câmpurilor morfogenetice a lui Rupert Sheldrake. Bohm a luat în serios fenomenele psihice ale Uri Geller și chiar purta cu el o cheie îndoită de Geller. Bohm a crezut în panpsihism (o doctrină potrivit căreia întreaga materie are proprietăți psihice sau de natură psihică); într-un interviu a spus: „Chiar și electronul este informat cu un anumit gen de minte„.

Bohm a  fost profund influențat de gândirea lui Jiddu Krishnamurti. Dialogul dintre David Bohm si Jiddu Krishnamurti s-a materializat într-o carte tradusă și la noi – Sfârșitul timpului, apărută la Editura Herald. Jiddu Krishnamurti este considerat de catre Dalai Lama „unul din cei mai mari gânditori ai secolului” și a fost numit de Revista Time „unul din cei cinci sfinți ai secolului XX„.

Bozzano, Ernesto (1862-1945)

Bozzano, unul dintre cercetătorii care au examinat-o pe Eusapia Palladino, a devenit principalul parapsiholog al Italiei în epoca mussoliniană și a scris câteva cărți influente. În special, a fost cel mai energic susținător al interpretării spiritiste a fenomenelor mediumiste.

Psihologul italian și cercetătorul psiholog Ernesto Bozzano a fost bine cunoscut în timpul vieții sale, în special în cercurile italiene și franceze. În a sa “Encyclopaedia of Psychic Science” Nandor Fodor l-a numit pe Bozzano decanul cercetătorilor și spiriștilor psihologi italieni. Fiziologul francez Charles Richet, sa referit la el ca fiind psihologul caruia i se datorează atât de multe studii pătrunzătoare despre diverse probleme metapsihice.

cercetatori metapsihici
Ernesto Bozzano

Cu toate acestea, Bozzano a fost oarecum uitat, în special în lumea vorbitorilor de limbă engleză, poate din cauză că cea mai mare parte a operei sale nu este în limba engleză. Nu este neobișnuit să vedem ca numele lui lipsește din cărțile în limbă engleză despre parapsihologie, cum ar fi prezentările istorice și manualele. Deși au existat studii bune și detaliate ale vieții și muncii lui Bozzano, studii care ne-au mărit considerabil cunoștințele cu privire la natura umană, aceste cunoștințe nu au circulat pe scară largă, probabil pentru că au fost publicate în italiană. Cu toate acestea, italienii continuă să fie interesați de Bozzano, așa cum reiese dintr-o ediție recentă a revistei Luce e Ombra, dedicată celebrării celei de-a 150-a aniversări a nașterii sale.

Bozzano a declarat că la început a fost un „materialist pozitivist„. El a scris că în 1891 a primit de la filosoful și psihologul francez Théodule Ribot prima broșură publicată de Annales des Sciences Psychiques (Analele Stiintelor Psihice). Bozzano a fost sceptic la început, dar a spus că, la îndemnul lui Ribot, a studiat subiectul și a devenit convins de realitatea fenomenelor psihice. El spune că acea broșură i-a schimbat total mentalitatea. Totuși, cei care l-au studiat pe Bozzano au argumentat că scrierile lui sugerează mai degrabă o schimbare treptată a gândirii provocată de analiza cazurilor și a propriilor sale studii, inclusiv o experiență impresionantă pe care a trait-o în legătură cu mama sa decedată.

Bozzano a fost cofondator al Circolo Scientifico Minerva (Cercul Științific Minerva) din Genova, ai cărui membri mai importanți au fost jurnalistul Luigi Arnaldo Vassallo, astronomul Francesco Porro și psihiatrul Enrico Morselli. Grupul a organizat sesiuni cu medii, unul dintre cei mai importanți fiind Eusapia Palladino. Unele rapoarte ale acestor ședințe au fost publicate de Bozzano și de Morselli.

Prima lucrare importantă publicată de Bozzano a fost “Ipotesi Spiritica e Teorie Scientifiche” (s-ar traduce “Ipoteza spiritistă și teoria științifică”) (1903). În primul capitol a relatat despre două ședințe cu Palladino și a fost urmat de alte două aspecte teoretice ale mediumității. Bozzano a descris o experiență după cum urmează:

O mână puternică și enormă vine să se odihnească pe umerii mei și împinge și trage puternic. Proporțiile sale sunt de așa natură încât această mână merge de la un umăr la altul. La scurt timp după ce mâna însăși se retrage și mă lovește de trei ori familiar pe humerus [brațul de sus] îmi mângâie fața”.

Studiile lui Bozzano l-au adus în contact cu mulți indivizi din domeniul cercetării psihice, printre care William Crookes, Arthur Conan Doyle, Camille Flammarion, James Hyslop, Oliver Lodge, Cesare Lombroso, Enrico Morselli și Henry Sidgwick. Din păcate, cea mai mare parte a corespondenței sale cu acești oameni remarcabili a fost pierdută.

Brewster, Sir David (1862-1945)

Autor al cărții “Letters on Natural Magic” (“Scrisori despre magia naturală”) (1832), Brewster încă se mai bucură de creditul de a-l fi demascat pe Home, în primul set de teste cărora acesta li s-a supus după sosirea sa la Londra în 1855. De fapt, o scrisoare a lui Brewster imediat de după ședințe arată cât de profund îl impresionaseră fenomenele: “nu pot concepe cum ar fi fost posibil să se producă cu ajutorul indiferent cărui fel de mecanism”. Abia mai târziu, dându-și seama că reputația sa de promotor al științei convenționale ar întâmpina anumite riscuri, a pretins ca l-ar fi prins pe Home trișând. De două ori în viața sa, Brewster a fost depistat emițând pretenții false: încercând să-și atribuie meritul unor invenții, cu ajutorul articolelor anonime pe care le scrisese spre a argumenta că el ar fi fost adevăratul inventator. Grație însă serviciilor lui pentru cauza științei, nu a fost discreditat; a murit în funcția de rector al Universității din Edinburgh.

Carington, Whately (1892-1947)

cercetatori metapsihici
Parapsihologul Walter Whately Carington

Pe când era pilot în Royal Flying Corps în primul război mondial, Whately Smith (după numele lui de naștere) a devenit interesat de mediumismul doamnei Leonard, fiind de asemenea impresionat de faptele cărora le fusese martor la o ședință cu W.J. Crawford și cercul Goligher – după cum a mărturisit în cartea sa “The Measurement of Emotion” (“Măsurarea emoției”), unde sugera căi pentru folosirea matematicii în acest context, precum și “SPR Journal”. În 1924, în timp ce lucra la Ministerul Aviației, a fost unul dintre membrii echipei Horder care a cercetat “emanometrul” lui Boyd, renunțând până la urmă la slujba în serviciul civil pentru a-și dedica tot timpul cercetării metapsihice, în schimbul unui venit minim.

Carington, cum își schimbase numele, s-a concentrat în anii ‘30 spre a găsi căi de a aplica metodele statistice rafinate, concepând un proiect în care voluntarii ghiceau imagini, mai degrabă decât să se joace cu cărțile Zener, monitorizând rezultatele. Subiecții au înregistrat răspunsuri exacte, a constatat el, semnificativ mai des decât o presupunea hazardul – nu numai în ziua când se alegea imaginea, ci și în cea dinainte și în cea următoare, implicând precogniția și retrocogniția, după cum a relatat el în lucrarea “Telepathy” (1945).

Carrington, Hereward (1881-1958)

cercetatori metapsihici
Hereward Carrington

Deși interesul inițial al lui Carrington se îndrepta mai ales spre studiul metodelor frauduloase folosite de mediumi, cum se vede în cartea sa “The Physical Phenomena of Spiritualism” (1907), a întâlnit destule dovezi ale autenticității unora dintre fenomene pentru a-și păstra mintea deschisă și s-a convins pe de-a-ntregul de realitatea puterilor psihokinezice ale Eusapiei Palladino în urma investigării acesteia împreună cu Feilding și Baggally, la Neapole. La propunerea lui s-a dus în Statele Unite în 1910, spre a cădea, în cele din urmă, în cursa întinsă de câțiva examinatori hotărâți s-o demaște – după cum arăta Carrington în relatarea sa asupra ședințelor din America.

Deși în contradicție atât cu Hyslop, cât și, mai târziu, cu Walter Prince –  și prin urmare neidentificându-se cu American SPR – Carrington a fost cel mai energic cercetător din SUA, în perioada interbeică. În cele din urmă, genul de activitate pe care îl practica, mai ales cu mediumii individuali, a fost pus în umbră de cel al lui Rhine. Carrington a fost unul dintre investigatorii selecționați de “Scientific American” spre a-i verifica pe concurenții pentru premiul oferit în 1923 oricui putea aduce dovezi concludente ale fenomenelor metapsihice, examinându-și votul în favoarea Eusapiei Palladino, fără însă a reuși să-i câștige și pe ceilalți colegi ai lui din comitet. A mai fost și un prolific autor de cărți asupra fenomenelor metapsihice în general. Unele dintre ele erau superficiale, ca în cazul descrierii cazurilor asociate cu primul război mondial, dar altele s-au vădit sinteze utile. Încercările lui Carrington de a fonda organizații de cercetare mai bune decât SPR-ul American n-au avut nici un succes.

Crawford, William J. (1890-1920)

Cea mai detaliată și ingenioasă încercare de a descoperi cum funcționează practic forțele metapsihice îi aparține lui W.J. Crawford, lector de inginerie la Queen’s College, Belfast, în timpul primului război mondial. Aflând că familia Goligher din Belfast ținea ședințe private în cadrul cărora se petreceau rotiri de mese și alte manifestări înrudite, a reușit să le câștige încrederea și să-i convingă să-i îngăduie inițierea unei diversități de teste pentru a afla cum operau spre a ridica masa sau a efectua alte acțiuni forțele metapsihice ce păreau să emane de la una din fiicele familiei, Kate, sau prin intermediul ei. Cele trei cărți ale lui rămân cele mai impresionante relatări asupra mecanicii fenomenelor fizice din mediumism.

Deși grosul cercetărilor lui Crawford s-au desfășurat cu familia Goligher, unele ședințe au fost urmărite și de observatori; consemnările lui Sir William Barrett, Whately Smith (cum încă se mai numea pe vremea aceea Carington) și alții înlătură cu eficacitate inevitabilele acuzații cum că tânăra Kathleen Goligher sau familia ei s-ar fi pretat la o fraudă elaborată.

Crookes, Sir William, OM (Order of Merit), (1832-1919)

În 1861, tânărul savant William Crookes descoperea elementul taliu. Crookes analiza praful ce rămânea din nămolurile de la fabricarea acidului sulfuric prin metoda camerelor de plumb. Constatase că spectrul prezenta o linie verde și și-a dat seama că este vorba despre un nou element chimic pe care-l botează taliu. Taliul este un metal moale, alb-albăstrui, cu diferite întrebuințări. Numele vine de la grecescul “thallein” care înseamnă “verde”, pentru că spectrul său are o linie alb-verzuie. Sub formă de sulfat, taliul amestecat cu amidon, zahăr, glicerină și apă este o otravă mortală pentru șobolani. Mai este folosit la confecționarea sticlei optice, care permite razelor infraroșii sa treacă prin ea, la confecționarea semiconductoarelor și – aliat cu mercurul – pentru a umple termometre de joasă temperatură.

cercetatori metapsihici
Sir William Crookes

Datorită acestei descoperiri, Crookes este ales ca membru în Royal Society.

În 1870, William Crookes a anunțat că propune investigarea fenomenelor spiritualiste folosindu-se de aparatură și tehnici științifice. Decizia lui a fost salutată în presă ca un moment de mare cotitură. Când, în anul următor, după ce-l investigase pe D.D. Home, a raportat că acesta era într-adevăr capabil să miște obiecte și să cânte la instrumente muzicale fără a le atinge, entuziasmul s-a răcit prompt, iar scepticii l-au condamnat ca pe un gogoman.

Cercetările lui Crookes cu Home și alți mediumi au reprezentat prima încercare sistematică de a aplica metodele științifice în studierea metapsihicului, iar rezultatele obținute au fost năucitoare.

Dar râca nimicitoare dintre mediumii acelor zile au scos diferite zvonuri despre Crookes. S-a zvonit despre el că e un Don Juan, iar în 1875 a decis să renunțe la cercetarea metapsihică în favoarea investigațiilor pe terenuri mai ortodoxe.

Totuși, în mod ironic, munca sa cu mediumii l-a dus la cercetările cu tuburile de vid și la invenția radiometrului, ce aveau să schimbe fața chimiei și a fizicii și să ducă, în timp, la apariția televiziunii. Și cu toate că a abandonat cercetarea metapsihică, Crookes a insistat în discursul prezidențial către British Association în 1898 că nu are nimic de retractat (“Ader la declaratiile mele deja publicate”), poziție pe care și-a menținut-o până la sfârșitul vieții.

Curie, Pierre (1859 – 1906)

Pierre Curie a fost laureat al Premiului Nobel pentru fizică, în 1903, pe baza cercetărilor sale în domeniul radioactivității. Pe când era încă un tinerel, Jacques, fratele său mai mare, l-a ajutat să descopere misterele paranormalului. Foarte curios din fire, Pierre nu a abandonat niciodată această „zonă crepusculară”, ajungând să-și încrucișeze drumul destinului cu strania Eusapia Palladino, o femeie capabilă să vorbească cu morții, să mute obiecte cu puterea gândului etc.

Aflata în Paris, Palladino a dorit să cunoască savanți care s-ar fi crezut în stare să determine cauzele fenomenelor respective. S-a format o echipa de 12 „examinatori”, între care Pierre și soția sa Marie Curie (Marie Curie a fost singura savantă care a primit două premii Nobel în două domenii științifice diferite, chimie, respectiv fizică).

Pierre Curie s-a arătat deosebit de impresionat: văzuse mese deplasându-se singure, apariții luminoase, se simțise atins de mâini invizibile și alte asemenea bizarerii produse de Eusapia pe parcursul a 43 de ședințe, între 1905 și 1908.

Totuși, verdictul cercetătorilor a fost mai degrabă dezolant, ei nefiind capabili să spună clar “da” sau “nu”, dacă Eusapia n-ar fi fost decât o femeie dotată cu extraordinare puteri magice.

Cât despre Pierre Curie, a murit în 1906, accidental, la doar 48 de ani, fără să mai fi avut ocazia să detalieze tot ce gândea cu privire la aceste experimente. Totuși, conform “Enciclopediei Gale a fenomenelor paranormale”, cu puțin timp înainte de moarte, Pierre Curie a spus că, în opinia sa, parapsihologia avea o mai mare importanță pentru umanitate decât oricare altă știință.

Potrivit istoricului Anna Hurwic, soții Curie au crezut că este posibil să descopere în spiritism sursa unei energii necunoscute care să dezvăluie secretul radioactivității…

Darwin, Charles (18091882)

Nu este locul aici pentru Darwin, deoarece nu s-a preocupat de fenomenele paranormale, în schimb, unele din credințele lui vi se vor părea interesante…

Charles Darwin este cel mai celebru naturalist britanic, geolog, biolog și autor de cărți, fondatorul teoriei referitoare la evoluția speciilor (teoria evoluționistă). A observat că toate formele de viață au evoluat de-a lungul timpului din anumiți strămoși comuni, ca rezultat al unui proces pe care l-a numit „selecție naturală”, toate acestea fiind publicate în cea mai celebra scriere a sa, Originea speciilor.

Lucrarea Originea speciilor a fost publicată de Darwin în 1859, după o călătorie de cinci ani la bordul navei Beagle, expediţie în cadrul căreia a studiat plante şi animale de pe tot cuprinsul lumii.

(De exemplu, în România, din motive usor de priceput, Originea speciilor a fost folosită, în perioada comunistă, ca text de propagană antireligioasă. Pentru a da consistenţă acestui demers, în esenţă anti-spiritual, Originea speciilor a fost editată, în 1957, chiar de Editura Academiei Republicii Popoulare Române. Pentru cine nu avea vreme (sau nu putea) s-o citească, a fost lansată şi varianta vulgar de scurtă a cărţii, şi anume „Omul se trage din maimuţă„, altfel spus între ştiinţă şi religie se întinde un deşert de ignoranţă şi „obscurantism”).

În Originea speciilor, Darwin spune că animalele şi plantele existente trebuie să se fi transformat cu încetul din strămoşi comuni. Cel mai important element din carte este acela că explică în detaliu mecanismul care duce la o astfel de transformare: selecţia naturală – ideea care a dat pentru prima data inteligibilitate ştiintifică evoluţiei ca fenomen.

Cu alte cuvinte, Darwin nu afirmă că omul se trage din maimuţă, ci că omul şi maimuţa au strămoşi comuni, ceea ce este cu totul altceva.

Charles Darwin nu era ateu, era agnostic. El spunea că nu se știe dacă Dumnezeu există sau nu. Darwin a crezut de asemenea că universul nu a apărut din întâmplare și că legile naturale au rezultat din design, ceea ce indică faptul că el credea într-o formă de design inteligent.

“În fluctuațiile mele cele mai extreme nu am fost niciodată ateu în sensul de a nega existența unui Dumnezeu. Cred că în general (și din ce în ce mai mult cu cât mă îmbătrânesc) că sunt un agnostic, asta ar descrie cel mai corect starea mea de spirit”.

Deși nu neagă existența lui Dumnezeu, agnosticismul spune că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, iar existența lui nu poate fi probată (demonstrată).

Era un agnostic, în sensul că găsea întrebarea despre Dumnezeu „prea profundă pentru intelectul uman”, și îndemna ca „fiecare sa spere și sa creadă cum poate”. În ceea ce-l privea „cu cât ma gândesc mai mult, cu atât devin mai dezorientat” (Darwin, Life & Letters).

Darwin, de asemenea, s-a îndoit dacă rațiunea umană ar fi putut evolua prin selecția naturală. Acesta este un punct cheie în argumentul că materialismul nu este o filosofie rațională. Dacă nu puteți avea încredere în rațiunea umană, atunci este irațional să credem orice, inclusiv materialismul. Exploatarea teoriei darwiniste ca fundație a materialismului este o înșelătorie uriașă.

Charles Darwin spunea:

„Raţiunea îmi spune despre dificultatea extremă sau mai degrabă imposibilitatea de a concepe acest univers imens şi minunat, inclusiv omul şi capacitatea lui de-a privi departe în trecut şi departe în viitor, drept rezultatul unei şanse oarbe sau a necestităţii. Când reflectez în acest fel, mă simt obligat să caut o Primă Cauză care are o minte inteligentă similară într-un anumit grad cu mintea omului; şi atunci merit să fiu numit teist.”

Deci Darwin era un agnostic teist (agnosticismul fiind de mai multe feluri). Agnosticismul teist se refera la poziția celor ce nu susțin cunoașterea existenței vreunei zeități și totuși cred într-o astfel de existență.

“Cu privire la viziunea teologică a întrebării: acest lucru este întotdeauna dureros pentru mine. Sunt uluit. Nu aveam intenția de a scrie ca un ateu, dar eu nu pot vedea așa de clar, cum fac ceilalți, numai dovezi de bunăvoință din toate părțile. Mi se pare prea multă nenorocire în lume. Nu pot crede că un Dumnezeu benevolent și omnipotent ar fi creat Ichneumonidae cu intenția expresă de a se hrăni cu organisme vii de omizi sau că o pisică ar trebui să se joace cu șoareci … Pe de altă parte, nu pot fi mulțumit sa vad acest univers minunat și, mai ales, natura omului, și sa concluzionez că totul este rezultatul forței brute. Sunt înclinat sa cred ca toate lucrurile sunt rezultatul unor legi proiectate, în timp ce detaliile, bune sau rele, sunt rezultatul a ceea ce am putea numi șansă ”. (Darwin, Life & Letters)

(Ichneumonidae este o viespe parazitară care își depune ouăle în interiorul unei omide. Viespea injectează o măsură atent dozată de venin în fiecare din ganglionii victimei, astfel încât omida este paralizată dar nu ucisă. Larvele se vor hrănii din corpul ei încă viu).

Deși era o persoană cu profunde preocupări teologice, Darwin a fost în mod greșit perceput ca omul de știință care nu găsește nici un sens în întrebări religioase.

Practic, am putea trage concluzia că Darwin, într-un fel, vedea că selecția naturală este insuficientă pentru a explica complexitatea vieții, dar combina această idee cu faptul că ar putea exista o inteligență de la care a pornit totul, însă această inteligență a dat numai un start, lăsând universul să se autogenereze.

Doyle, Sir Arthur Conan (1858-1930)

Sir Arthur Ignatius Conan Doyle a fost un romancier britanic celebru. El a creat vestitul personaj Sherlock Holmes – primul detectiv care apare într-o serie de romane polițiste. În afara acestora, Sir Arthur Conan Doyle a fost autorul a numeroase povestiri științifico-fantastice, romane istorice, piese de teatru, romane de dragoste, poezie și texte inspirate direct din realitate (non-fiction).

În “The New Revelation” (1918), Conan Doyle descrie cum a fost la început foarte sceptic în privința fenomenelor metapsihice, apoi însă fiind treptat convertit la a le accepta, iar în perioada primului război mondial ajunsese să creadă ca sunt “ceva cu adevărat cutremurător, o străpungere a zidului dintre două lumi”. De atunci și până la moarte s-a implicat adânc în spiritualism și în cercetarea metapsihică. Neavând un spirit critic dezvoltat în aprecierile sale despre fenomenele paranormale, a fost o sursă constantă de îngrijorare pentru SPR (Societatea pentru Cercetări Metapsihice), ai cărui principali membri îl considerau prea credul. Cu puțin înainte de a muri, a părăsit Societatea, plângându-se că e dominată de sceptici. Oliver Lodge, care nu era sceptic, a deplâns într-un necrolog faptul că Doyle devenise “un entuziast aproape lipsit de discernământ despre ceea ce credea el ca e adevărul spiritual”.

Haideți să intrăm în detalii un pic. Când oamenii află că Sir Conan Doyle, părintele literar al lui Sherlock Holmes, era fascinat de parapsihologie și de investigarea vieții de după moarte, ei fac presupunerea că scriitorul s-ar fi aflat de aceeași parte a baricadei cu cercetători precum Harry Houdini, mai ales că cei doi au fost prieteni. Oamenii tind să creadă că Doyle și-a dedicat intelectul și experiența demascării mediumurilor false, îl văd ca pe un Sherlock dând în vileag trucurile prin care un mediu carismatic, dar mincinos, îi înșeală pe naivi, apoi încheind explicația dată înșelătoriei prin cunoscuta memă “Elementar, dragul meu Watson”. De fapt, lucrurile nu stau deloc asa. Doyle a fost un înflăcărat adept al realității comunicării cu spiritele și a devenit un misionar atât de înfocat al spiritismului încât a devenit cunoscut drept un “Sfântul Paul” al mișcării. Nu a tratat fenomenul prin deducție logică, scepticism și raționalitate.

cercetatori metapsihici
Arthur Conan Doyle

Arthur Conan Doyle era înalt, un englez sadea de origine nobilă, plin de încredere în sine, bucurându-se de succes ca medic. El a fost invitat mai întâi să asiste la fenomene mediumnice pe când era medic la Southsea, în 1885. În următorii trei ani, a participat la o serie de ședințe la reședința unuia dintre pacienți care era profesor la Colegiul Naval Greenwich. Mediumul din centrul manifestărilor era un funcționar feroviar care părea capabil să producă o serie de fenomene uimitoare. Atât de uimitoare, încât tânărul medic Doyle a ajuns la concluzia că omul respectiv e un farsor.

Deși primele sale întâlniri cu mediumnitatea nu au fost impresionante, interesul lui Doyle în explorarea necunoscutului era deja declanșat și scriitorul s-a alăturat SPR (Societății de Cercetări Metapsihice). În 1902 l-a întâlnit pe Sir Oliver Lodge (1851-1940), iar experiențele și cercetările acestui reputat savant au avut un impact deosebit asupra lui.

Doyle s-a convins că telepatia era un fenomen autentic, răspunzător totodată de multe dintre cunoștințele mediumului referitoare la cei decedați. Poate, susținea el, mediumul citește gândurile despre morți din mințile participanților la seance (o adunare de persoane unde un medium încearcă să comunice cu spiritele morților sau o adunare pentru primirea de mesaje spiritiste) care și-au pierdut ființele dragi. În aceeași perioadă, Doyle a citit lucrarea lui Frederic W. H. Myers (1843-1901), Human Personality and Its Survival of Bodily Death (1903) care a avut un efect major asupra acceptării de către el a mediumnității și a comunicării cu spiritele.

În 1916, după trei decenii de studii intense, Doyle a acceptat ca fiind reale fenomenele spiritiste. Avea 58 de ani, era la apogeul carierei sale literare, era plin de încredere în sine, așa că s-a asociat pe deplin cauzei spiritismului modern, scriind două cărți: The New Revelation (1918) și The Vital Message (1919). În timpul primului război mondial, a doua lui soție, Jean, și-a pierdut fratele în bătălia de la Mons. Îndurerată, femeia a început să experimenteze scrierea automată, tehnica mediumnică prin care stiloul ținut de o persoană se deplasează de-a lungul paginii, ghidat de spirite. Când primele ei tentative au fost încununate de succes, Sir Arthur și doamna Doyle au fost convinși că misiunea lor terestră era, în mare parte, de a se dedica transmiterii de mesaje din partea celor căzuți la lupte, către familiile îndurerate.

În 1918, fiul cel mare al lui Doyle, Kingsley, a murit de pneumonie, în timpul bătăliei de pe Somme. La un an după decesul fiului, Doyle a asistat la o seance ținută de un medium galez care a vorbit cu vocea lui Kingsley și s-a referit la probleme total necunoscute mediumului. Curând după această remarcabilă comunicare directă, mediumul i-a materializat pe mama și pe nepotul lui Doyle. Nedorind să ia în seamă pe cei care îi spuneau să fie sceptic, și să caute o explicație științifică fenomenului, Doyle a declarat că-i văzuse pe cei dragi mai clar decât o făcuse vreodată când erau vii.

După sfârșitul războiului, în 1918, Doyle și soția sa au început primul lor turneu de conferințe. În următorii 12 ani ei au călătorit în Marea Britanie, în Australia, Noua Zeelandă, nordul Europei, Africa de Sud și Statele Unite.

Numărul din decembrie 1920 al revistei The Strand a inclus câteva pretinse fotografii ale unor zâne, ce fuseseră făcute cu un aparat ieftin de fotografiat de două fete, Elsie Wright și verișoara ei, Frances Griffiths. Am scris mai demult un articol referitor la această poveste. Ideea este că Doyle a reușit să obțină negativele și le-a adus unuia dintre cei mai eminenți și experți fotografi din Anglia. Inițial, acesta a respins ideea de imortalizare a zânelor pe peliculă, dar în cele din urmă și-a pus în joc reputația profesională, susținând nu doar că fotografiile fuseseră făcute printr-o singură expunere, dar și că putuse detecta că acele mici creaturi erau de fapt în mișcare când fuseseră fotografiate. El susținuse cu tărie că nu găsise nici o urmă de trucaj. În mod înțelept, Doyle a căutat și altă opinie apelând la Compania Kodak din Kingsway. Deși experții refuzau să creadă că fetele fotografiaseră niște zâne, au declarat presei că nu există semne de trucaj pe filme. Un al treilea expert a spus chiar că zânele păreau că zboară desupra fetelor și a florilor.

Pe măsură ce presa britanică difuza năstrușnica poveste, numeroase persoane au scris ziarelor că în copilarie și ei se jucaseră cu asemenea personaje liliputane. Bazându-se pe analizele experților, Doyle a obținut serviciile unuia dintre cei mai înzestrați clarvăzători britanici, căruia i-a cerut să verifice dacă afirmațiile fetelor erau veridice. Clarvăzătorul a mers acolo și a susținut că vede mai multe zâne, și că toată acea zonă este populată de spirite elementare precum zâne, elfi, gnomi, spiriduși. Dar, în ciuda abilităților sale, mediumul nu a putut să transmită zânelor cantitatea de energie necesară pentru ca acestea să se materializeze. Se părea că doar fetele care făcuseră fotografia aveau unicul amestec de inocență și miracol pentru a face zânele să se materializeze. Doyle a scris un articol în care trasa  concluziile referitoare la acest caz, declarând că, deși dovezile oferite nu sunt atât de “copleșitoare” ca în cazul fenomenelor spiritiste, “există deja suficiente indicii care dovedesc autenticitatea manifestării”. Ulterior s-a dovedit că fotografiile erau niște falsuri, iar Doyle a fost pus într-o postură defavorabilă.

cercetători metapsihici
O fotografie a lui Arthur Conan Doyle într-o ședință de spiritism unde se pare că i-ar fi apărut spiritul fiului său decedat, Kingsley…

Doyle și soția lui îl întâlniseră pe Harry Houdini după unul dintre spectacolele acestuia. Mulți se întrebau cum se împrietenise Houdini cu Doyle, deoarece erau firi complet diferite, în sensul că Doyle era un adept sincer al spiritismului, iar Houdini era un adversar înfocat al mediumurilor. Unii cercetători explică faptul că Houdini nu nega supraviețuirea de după moarte, dar căuta dovezi acceptabile, potrivit standardelor sale. De fapt, amiciția dintre Doyle și Houdini ar fi putut fi inspirată tocmai de dorința sinceră a magicianului de a obține dovezi certe privind viața de după moarte. Din păcate, prietenia lor s-a încheiat brusc după ce Doamna Doyle a participat la o ședință de spiritism în SUA. În 1922 soții Doyle țineau prelegeri în SUA, iar Houdini le-a cerut să li se alăture, lui și soției sale Beatrice (Bess), pentru o scurtă vacanță în Atlantic City, pe 17 iunie. Acea dată era sacră pentru Houdini, fiind ziua de naștere a mamei sale. Exprimându-și convingerea că va putea contacta spiritul femeii chiar în acea zi, doamna Doyle a intrat într-o transă ușoară și a început să redea mesaje de iubire din partea spiritului mamei magicianului. Deși Houdini a fost recunoscător pentru aceasta, din complezență, ulterior și-a exprimat îndoiala că spiritul mamei sale ar putea scrie astfel de cuvinte, mai ales că ea nu învățase niciodată să scrie în engleză. De asemenea, cum familia lui Houdinii (aveau numele inițial de Weiss) era de origine iudaică, i-a fost greu să creadă că mama lui și-ar fi început mesajul trâsand o cruce în capul paginii de scriere automată. Faptul că Houdini a negat public capacitățile doamnei Doyle a creat ruptura prieteniei dintre cele două familii.

Doyle a fost numit președinte onorific al Congresului Internațional al Spiritiștilor, desfășurat la Paris, în 1925. În 1927, el a publicat Pheneas Speaks, o serie de revelații dezvăluite prin scriere automată a soției sale, de către ghidul spiritist al acesteia, numit Pheneas. Sir Arthur Conan Doyle a murit pe 7 iulie 1930.

Driesch, Hans (1867-1941)

Bâzandu-se pe cercetările sale ca biolog în anii 1980, Hans Driesch a dezvoltat o teorie vitalista a “entelechiei”, derivată după Aristotel, ce se baza pe ipoteza că materialiștii greșiseră: încă mai există forțe nedescoperite, una dintre ele fiind “acel ceva mintal imaterial unificator”, care conferă proceselor “un principiu ordonator ce nu stă nici alături de energie, nici de materie„. Aceasta l-a pus în contact cu cercetătorii metapsihici, iar în 1926 a fost ales președinte al SPR. În contribuția sa la simpozionul din 1925 de la Clark University, a accentuat faptul ca entelechia nu creează materie, ci ordonează materia preexistentă; și această ordonare e “aceea pe care trebuie s-o presupunem și în parapsihologie”, în conexiune cu formele materializate.

Între 1833 si 1844, Johannes Peter Muller a scris o carte despre fiziologie numită “Handbuch der Physiologie” care a devenit principalul manual în domeniu mult timp în secolul al XIX-lea. Cartea a arătat angajamentele lui Muller în sprijinul vitalismului (vitalismul este o doctrină inspirată de Aristotel, potrivit căreia fenomenul vieții nu poate fi explicat exclusiv în termeni materiali, acesta putând fi datorat prezenței în organismele vii a ceva imaterial). Muller s-a întrebat de ce materia organică diferă de cea anorganică, apoi a început să analizeze chimic sângele și limfa. El descrie în detaliu sistemele circulator, limfatic, respirator, digestiv, endocrin, nervos și senzorial, la o mare varietate de animale, dar explică faptul că prezența unui suflet face ca fiecare organism să fie un tot indivizibil. El a susținut că manifestarea comportamentului luminii și a undelor sonore a arătat că organismele vii posedă o energie vitală pe care legile fizicii nu ar putea-o explica pe deplin. Hans Driesch a interpretat experimentele sale ca să arate că viața nu este condusă de legi fizico-chimice. Argumentul său principal a fost că, atunci când se taie un embrion după o primă diviziune sau două, fiecare parte crește într-un adult complet. Reputația lui Driesch ca om de știință, ca biolog, s-a deteriorat ca urmare a teoriilor sale vitaliste…

Dunne, J.W. (1875-1949)

John William Dunne a fost un soldat britanic, inginer aeronaut și filozof. Dunne a lucrat la aeronave dintre care multe au fost proiectate cu aripi fără sudură; el a obținut prima aeronavă stabilă certificată. Mai târziu s-a întors spre studiul filozofiei, domeniu pe care l-a influențat cu teoria sa asupra naturii timpului și a conștiinței, numită „serialism” sau “teoria timpului serial”.

cercetatori metapsihici
John W. Dunne

Mintea sa logică și matematică se opunea tuturor lucrurilor mistice. El a ajuns la teoria sa ciudată printr-un studiu statistic al viselor sale de noapte. Mai târziu, el a făcut diagrame și cu visele altor oameni. El și-a explicat teoria în trei volume care au provocat o adevărată polemică. De exemplu, H.G. Wells l-a acuzat că i-a luat mult prea în serios primul capitol din „The Time Machine„…

An experiment with Time” (“Un experiment cu timpul”) (1927) începea cu aserțiunea că “nu e o carte despre ocultism”. Deși Dunne părea entuziasmat de descoperirile sale, entuziasmul său nu a atenuat precizia observațiilor sale.

Dunne, de profesie inginer, dorea să propună o teorie pe care o dezvoltase în legătură cu timpul, ca o consecință a succesiunii de vise prevestitoare ce i se adeveriseră, și era foarte dornic să fie privită mai curând ca o contribuție științifică decât ca un adaos la cunoștințele metapsihice. În acest sens avea să fie dezamăgit, deoarece teoria sa și-a găsit puțini adepți printre oamenii de știință.

Visele lui însă – si mai ales, recomandarea lui că oricine își dă osteneala să își țină lângă pat carnețelul și creionul, în scopul de a nota tot ce-și aduce aminte din vise la trezire, se poate aștepta să ajungă la rezultate similare – aveau să ofere dovezi ale precogniției care, până în zilele noastre, au impresionat mult mai profund publicul decât orice altă realizare a parapsihologilor. Volumul a rămas în circulație, doar cu o pauză accidentală, permanent de-atunci încoace. Despre scriitorii Vladimir Nabokov și Borges se știe că au fost inspirați de Dunne și s-au ținut de acest experiment în care își notau visele.

Conform bestsellerului lui Dunne, prezentul, trecutul şi viitorul sunt faţetele simultane ale unui timp serial, pe care numai perspectiva observatorului, bariera conştiinţei, îl obligă la succesiune. Cum în somn conștiința se diluează, toate visele sunt, măcar pe jumătate, precognitive, compuse pentru fiecare visător din imagini ale trecutului şi viitorului său deopotrivă, în mod proporţional. Dunne susținea că este posibil ca visele, în general, toate visele oamenilor, ar putea fi compuse din imagini provenite din experiențe trecute sau viitoare, amestecate în diverse proporții. El și-a bazat teoria pe studiul propriilor vise, dintre care multe premonitorii.

Deşi elementele propriilor sale vise se adevereau deseori, ele erau în mare măsură lipsite de importanţă până când, spre sfârşitul anului 1916, în timp ce lucra în cadrul armatei britanice, Dunne s-a trezit cu o viziune de o claritate fără precedent, în care vedea o explozie la o fabrică de armament. Două luni mai târziu, în inuarie 1917, o explozie uriaşă a avut loc într-o fabrică de bombe din Londra, ucigând şaptezeci de muncitori şi rănind mai mult de o mie.

cercetatori metapsihici
O altă lucrare a lui Dunne intitulată „Nothing dies” în care își susține teoria timpului serial

Curând după aceea, Dunne a avut un alt vis, în care a văzut cu claritate un titlu de ziar încă nepublicat care anunţa numărul de patru mii de victime ucise de o erupţie a unui vulcan din Extremul Orient. O săptămână mai târziu citea acelaşi titlu la masa la care îşi lua micul dejun. Un singur detaliu era diferit: numărul de morţi estimat era patruzeci de mii, de zece ori mai mare decât cifra prevăzută de el.

Dunne era fascinat de faptul că visele lui premonitorii practic contraziceau modelul unanim acceptat al timpului văzut ca o serie de evenimente care curg într-un fingur fel – doar dinspre trecut spre viitor (timpul liniar). Aceste vise premonitorii pe care le experimentase Dunne l-au făcut să gândească timpul într-un fel cu totul nou. Dunne a făcut, așa cum a declarat, o „anchetă extrem de prudentă” într-o „direcție mai degrabă nouă„. El a vrut să evidențieze o modalitate demonstrabilă de contabilizare a mai multor dimensiuni și precogniție. Rezultatul a fost o teorie științifică provocatoare a „regresului infinit„, în care timpul, conștiința și universul sunt văzute ca o serie existentă în patru dimensiuni.

În mod surprinzător, modelul de timp al lui Dunne explică multe dintre misterele vieții: natura și scopul viselor, modul în care funcționează profeția, nemurirea sufletului și existența „observatorului general„, „martorul” din spatele conștiinței (ceea ce spiritualiștii numesc “Sine Superior”). Dunne a ajuns la ipoteza că există nu doar un timp care trece, şi în care fiecare clipă, odată trăită, dispare, aşa cum simţurile şi inteligenţa noastră tind să ne facă să credem, ci şi un timp în care coexistă trecutul, prezentul şi viitorul, pe care-l numeşte “timp total” sau “timp serial”, din care noi percepem, ca printr-o fantă subțire, doar o foarte scurtă porţiune, aceea denumită “acum”. Or, afirmă Dunne, se întâmplă ca anumiţi indivizi, fără voia lor, să aibă un contact cu timpul serial şi să trăiască scene din trecut sau din viitor… De aceea, unii oameni pot vedea în viitor (fiind profeţi) sau poţi citi în trecut.

cercetatori metapsihici
Celebra carte a lui Dunne, „An Experiment with Time”

Scriitorul englez J.B. Priestley, numeste cartea lui Dunne ca fiind „una dintre cele mai fascinante, mai curioase și probabil cele mai importante cărți ale acestor vremuri„.

Această carte este o expoziție de minuni, orientată spre a explica fenomene precum clarviziunea, déjà vu-ul, telepatia etc., dar Dunne nu dovedește naivitate, ci uneori joacă și rolul scepticului. Având în vedere povara dovezii empirice, validitatea științifică a cărții va fi întotdeauna pusă în discuție.

Dunne concepe timpul ca fiind o altă dimensiune a spațiului. De asemenea, el presupune că timpul are dimensiuni asemănătoare cu spațiul, dar este conștient că omenirea are instrumente destul de limitate de percepție pentru scopul unui astfel de studiu. Dacă timpul are dimensiuni, atunci va fi nevoie de timp pentru a măsura orice unitate de timp și va fi nevoie de o altă unitate pentru a măsura timpul de măsurare și așa mai departe până la infinit. Într-un astfel de model, timpul real ar fi limita de neatins a acestei serii infinite.

Dintre cele trei volume care constituie lucrările sale finalizate, “Univesrul serial” este cel mai tehnic. În ultimul volum, “Nothing dies” (“Nimic nu moare”) (1940), Dunne propune o serie infinită de timpuri care curg unele înăuntrul altora și invers. El ne asigură că, la moartea noastră, ne vor fi înmânate cheile fericirii eterne. Vom recupera toate momentele vieții noastre și le vom recompune în felul care este cel mai plăcut pentru noi.

În volumul “Borges despre Borges”, marele scriitor argentinian amintește de cartea lui Dunne:

Am citit o carte de John William Dunne, intitulată “Experience with Time”, în care autorul spune că, din moment ce știi un lucru, știi că-l știi; și știi că știi că-l știi; și știi că știi că știi că-l știi, drept care în fiecare om există o infinitate de euri. Dar nu cred că asta se poate dovedi.

Potrivit ipotezelor lui Dunne, mintea unei persoane poate fi conştientă de ceea ce face persoana – fiind deci conştientă de ea însăşi – în orice moment dat. Dar trebuie să fie şi conştientă de faptul că este conştientă, şi tot aşa, la infinit. Astfel, pentru Dunne, mintea omenească devenea o sală a oglinzilor mentală.

Concepţia lui Dunne asupra timpului – pe care el a numit-o „timp în serie” – era complicată şi controversată pentru acele vremuri, deşi în ochii multora nu pe de-a-ntregul neplauzibilă. Lucrarea a marcat începutul mai multor studii despre precunoaştere care i-a condus pe parapsihologi către reevaluarea universului şi a concepţiei timpului liniar în care mulţi dintre noi încă mai credem. Aceste studii tind să sugereze că premoniţii ale unui dezastru au loc mai frecvent decât se presupune în general şi că s-ar putea chiar ca previziunea subconştientă a unei primejdii iminente să fie un mecanism de apărare eficient, comun nouă, tuturor.

Edmonds, John Worth (1816-1874)

În 1851, Edmonds, un judecător din New York, a participat la o ședință de rotit masa (în aceste ședințe mediumii puteau provoca fenomene de telekinezie) și a rămas uimit observând giumbușlucurile mesei. Hotărât să cerceteze cazul și convins că va descoperi vreun truc (“nici o șicană nu era prea insidioasa pentru mine ca să nu recurg la ea; nici o inspecție prea rigidă sau impertinentă ca să n-o institui; nici o anchetă prea indiscretă ca să n-o fac”), în cele din urmă s-a convins că fenomenele erau autentice și și-a riscat cu mult curaj reputația admițând să se tipărească acest lucru. Deși a fost ridiculizat, avea o asemenea faimă de integritate și cinste în magistratură încât dreptul de a continua nu i-a fost serios amenințat.

Einstein, Albert (1879-1955)

Albert Einstein a fost un fizician teoretician de origine evreiască, născut în Germania, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii.

Deși este cunoscut pentru formula lui E = mc2 (care a fost denumită „cea mai cunoscută ecuație din lume„), el a primit Premiul Nobel pentru Fizică din 1921 „pentru serviciile sale de fizică teoretică și, descoperirea legii efectului fotoelectric„. Acesta din urmă a fost esențial în stabilirea teoriei cuantice

Einstein este deseori identificat în mod eronat ca ateu. Confuzia provine din faptul că el nu credea într-un Dumnezeu ca persoană. Einstein credea că legile naturale au fost proiectate de o inteligență.

“Cred în acel Dumnezeu al lui Spinoza, care se manifestă prin armonia legilor universului, nu într-unul care se ocupă cu destinele şi faptele omenirii.(…) Nu pot concepe un Dumnezeu personal care să influenţeze direct acţiunile indivizilor… Religiozitatea mea e o admiraţie umilă faţă de spiritul infinit superior care se dezvăluie în puţinul pe care îl putem înţelege din lumea cognoscibilă. Convingerea aceasta profund afectivă despre prezenţa unei puteri raţionale superioare, care se manifestă în universul incomprehensibil, reprezintă ideea mea de Dumnezeu”.

Elliotson, John (1785-1865)

Unul dintre fondatorii University College Hospital, John Elliotson, își câștigase o mare reputație, când, la sfârșitul anilor 1830, a făcut cunoștință cu mesmerismul și a început atât să îl practice, cât și să facă demonstrații ale efectelor sale. Ordonându-i-se din partea autorităților spitalului să se oprească, a preferat să își dea demisia; munca i-a fost discreditată prin testul în cursul căruia Thomas Wakley, redactor la “Lancet”, părea să fi demonstrat ca Ellitson s-a lăsat păcălit. Privite retrospectiv, cercetările lui Elliotson în domeniul înaltelor fenomene ale mesmerismului au produs rezultate semnificative. “Zoist”, pe care l-a fondat în 1843, e unul dintre cele mai interesante periodice pe teme metapsihice din toate timpurile. Iar scurtul recul nu i-a afectat reputația. El a fost modelul scriitorului Thackeray pentru “Dr. Goodenough” – romanul “The History of Pendennis” fiindu-i dedicat personal; Dickens spunea că dacă viața i-ar fi în pericol, lui Elliotson i-ar încredința-o.

Feilding, Honourable (Honourable – titlu dat în Anglia copiilor nobililor de un anumit rang, deputaților în Camera Comunelor, primarilor etc.) Everard (1867-1936)

Dintre toți cercetătorii SPR de la începutul secolului, Fielding apare în retrospectivă ca unul dintre cei mai cumpătați și mai demni de încredere în aprecieri. Sceptic, mai ales în privința fenomenelor metapsihice, demascase câțiva mediumi suspecți înainte de a se duce la Neapole, cu Carrington și Baggaly, pentru a descoperi că suspiciunile sale în legătură cu Eusapia Palladino fuseseră neîntemeiate și a prezentat unul dintre cele mai convingătoare rapoarte scrise vreodată despre o serie de încercări, publicat în “SPR Journal” la 1909. În continuare a investigat-o pe Stanislawa Tomczyk, la cererea Societății. Deși fenomenele nu erau frapante, a fost impresionat de Stanislawa, cu care mai târziu s-a și căsătorit.

Unul din cei mai fini și acuți critici pe care i-a produs țara asta vreodată, poseda un farmec unic, iar simțul umorului îl salva invariabil de excesele în care cădeau alții când deveneau convinși”, avea să-și amintească Dingwall, care îl cunoștea bine. “Scepticismul îi era extrem, desi modificat de o atitudine de receptivitate și o voință fermă de a nu accepta comentariile critice atunci când erau neînsoțite de dovezi prezentate adecvat”. Faptul ca n-a devenit niciodată președinte al Societății e una dintre indicațiile dominării acesteia de către minți mai puțin flexibile.

Flammarion, Camille (1842-1925)

cercetatori metapsihici
Camille Flammarion

Când Flammarion a fondat Soietatea Astronomică din Paris în 1887, astronomia deținea imaginea publică a unei discipline îndepărtate, de nici un interes în afara profesioniștilor ce o practicau; la vremea morții lui, în bună măsură datorită propriilor scrieri, o transformase, sute de amatori făcând observații din propriile lor locuințe. Dar, de-a lungul carierei, a fost implicat și în cercetarea metapsihică – el a fost acela care, în “Des Forces Naturelles Inconues” (1866), a popularizat termenul “psychic” (“metapsihic”) pe care îl inventase.

Colecțiile lui Flammarion de anecdote despre paranormal, publicate în “The Unknown” (1900) și în lucrarea în trei volume “Death and its Mystery” (1922), continuau procedura adoptată de Gurney în “Phantasms”; și, deși Flammarion nu a verificat istoricele cazurilor pe care i le oferise Gurney, acestea conțin o fascinantă gamă de dovezi, multe dintre relatări fiind trimise de persoane bine cunoscute în acea perioadă. Flammarion a fost ales președinte al SPR în 1923.

De exemplu, Camille Flammarion considera telepatia la fel de firească precum „influenţa Lunii asupra mării” sau „acţiunea magnetului asupra fierului”.

În România, dintre cărțile lui cu specific ezoteric, au fost traduse următoarele titluri: “Mesaje de dincolo de moarte”, “Lumen”, “Dumnezeu în natură”, “Fenomenele spiritismului”, “Ce e viața?”, “Sufletul nu moare niciodată”.

Flournoy, Theodore (1854-1921)

Unul dintre cei mai abili și sensibili psihologi ai epocii, după cum relevă corespondența sa cu William James, Flournoy și-a atenuat scepticismul despre mediumi cu ocazia experiențelor de investigare a Helenei Smith, în orașul lui natal, Geneva. Descriindu-le în lucrarea “From India to the Planet Mars” (1901), a arătat cum majoritatea informațiilor pe care ea i le-a dat în cursul transelor din ceea ce culegea de la presupusele ei încarnări trecute erau fleacuri; unele însă rămâneau greu de explicat chiar și prin criptomnezie și se încredințase că era sinceră. Mai târziu, când s-a alăturat testelor cu Eusapia Palladino, a devenit convins că fenomenele ei erau autentice. Cartea sa “Spiritism and Psychology” (1911) oferă o utilă panoramă asupra dovezilor din punctul de vedere al unui investigator care devenise sigur de realitatea fenomenelor paranormale, dar continua să respingă interpretarea spiritistă.

Fodor, Nandor (1895-1964)

Ziarist ungur, Fodor a devenit interesat de fenomenele metapsihice citind “Psychical Phenomena of Spiritualism” de Carrington și a lucrat o vreme cu acesta în SUA înainte de a se înapoia în Europa pentru a deveni ajutorul Lordului Rothermere, în anii ‘30. În această calitate și-a compilat monumentala “Encyclopedia of Psychic Science” prima tentativă de a scrie o asemenea operă, stabilind un standard înalt, deși a apărut prea devreme ca să recunoască revoluția ce avea loc ca rezultat al proiectelor de cercetare ale lui Rhine la Universitatea Duke. După câteva experiențe dezamăgitoare în calitate de cercetător metapsihic în Marea Britanie, Fodor s-a întors în SUA să se ocupe de un alt domeniu ce-l interesa, psihanaliza, devenind un practician de frunte; și-a menținut până la moarte preocuparea atentă pentru cercetarea metapsihică.

Freud, Sigmund (1856-1939)

Vizitându-l pe Freud în 1909, Jung l-a întrebat ce crede despre fenomenele metapsihice; “datorită prejudecăților sale materialiste, a respins întregul complex de întrebări ca pe un nonsens”. Freud însă era ambivalent asupra acestui subiect; din timp în timp, avea semne de telepatie cu pacienții și nu și-a pierdut speranța de a le găsi vreo explicație materialistă.

S-au stârnit periodic controverse asupra rolului, efectiv sau potențial, al paranormalului în medicina convențională: mai ales în psihiatrie. Mai mulți psihanaliști au raportat că întâlniseră ESP (percepția extrasenzorială) în sesiunile lor cu pacienții. Inclusiv Freud raportase acest lucru, deși el era ambivalent asupra acestui subiect. Mai mereu se sucea și își schimba opinile, lucru care l-a făcut Jung să încheie relațiile profesionale și amicale cu acesta.

Invitat în 1921 de Hereward Carrington să devină co-redactor al unui ziar consacrat fenomenelor metapsihice, Freud a refuzat, dar cu mențiunea că:

“Dacă aș putea s-o iau de la început, m-aș dedica cercetării metapsihice mai curând decât psihanalizei”.

În același an a scris un articol pe această temă, speculând despre posibilul suport evoluționist al telepatiei. Ernest Jones, viitorul său biograf, l-a convins să nu-l publice, de teamă că va da și mai multă apă la moară criticilor psihanalizei; în 1929, Freud a negat că făcuse declarația pe care i-o atribuise Carrington: “N-am spus nimic care să-i justifice aserțiunea”. Carrington însă păstrase scrisoarea și a fost în măsură să arate că memoria lui Freud dăduse greș, ca să ne exprimăm finuț.

Ca și Jung, Freud a fost membru corespondent al SPR; iar articolul despre telepatie, publicat postum, apare în operele sale alese.

Iată un episod foarte interesant referitor la Freud. La începutul anilor 1900, demonstrațiile de telepatie deveniseră o modă a saloanelor vremii. Iată povestea unei demonstrații de telepatie desfășurată în anul 1915 și ajunsă celebră datorită persoanelor care au participat la aceasta. Freud a fost invitat la ședință datorită interesului său pentru fenomenele paranormale și posibilei lor legături cu doctrina psihanalitică, a fost rugat să verifice capacitatea subiectului Wolf Messing. Freud s-a concentrat și a adresat mental un ordin lui Messing. Subiectul s-a ridicat de pe scaun, a intrat în baie, de unde s-a întors cu o pensetă și a smuls trei fire de păr din barba unui participant contrariat. Acesta nu era altul decât Albert Einstein, în casa căruia se desfășura experimentul. Freud a confirmat executarea corectă a ordinului transmis mental…

de Gasparin, conte Agenor (1810-1871)

Ca învățat, politician (era membru al Adunării Naționale) și liberal, de Gasparin își stabilise o reputație demnă de invidiat în timpul domniei lui Louis Philippe; a părăsit Franța din simpatie pentru Louis după revoluția din 1848 și s-a stabilit în Elveția, unde avea să conducă primele încercări științifice ale rotirii meselor, legând masa de o mașină de cântărit, astfel ca presiunile implicate să se poaăa măsura. Lucrarea sa “Des Tables Tournantes” (1854) prezenta o descriere lucidă și migăloasă a rezultatelor, care aranjase să fie înregistrate de către martori independenți.

Geley, Gustave (1868-1924)

Student eminent, Geley a practicat o vreme ca doctor, dar opiniile sale vitaliste i-au activat interesul în cercetarea metapsihică, la fel cum s-a întâmplat și cu Bergson, Driesch și McDougall. În timpul primului război mondial, a investigat-o pe “Eva C”; după război a devenit director al Institutului Metapsihic din Paris, dovedind o energie dezlănțuită în a organiza încercări controlate atât cu mediumii fizici, cât și cu cei mintali, și convingându-i pe oamenii de știință să participe, ca să vadă cu ochii lor că rezultatele nu se obțineau prin trucaje. Cărțile lui, alături de cele ale lui Schrenck-Notzing și Madame Bisson, constituie cea mai detaliată dovadă din câte există pentru realitatea formelor materializate ectoplasmice.

Stadiul eroic al metapsihicii s-ar părea că se apropie de sfârșit”, s-a simțit el în măsură să afirme în 1923. Dacă era cineva capabil să-i convingă pe oamenii de știință convenționali că materializările erau veritabile, acesta ar fi fost chiar Geley; dar a murit puțin după aceea, într-un accident de zbor.

Glanvill, Joseph, FRS (1636-1680)

Pare rezonabil să-l credităm pe Glanvill ca fiind prima persoană care a încercat să investigheze științific paranormalul, sau cel puțin în mod inteligent, după cum demonstrează lucrarea sa “Saducismus Triumphatus” (1681). A fost unul dintre capelanii lui Charles al II-lea. Credea că manifestările supranaturale aveau înțeles și trebuiau să fie cercetate pentru a le pune în legătură cu cazurile religioase. Raportul său asupra investigării “Toboșarului demon din Tidworth” e scris cu o detașare neobișnuită în acea perioadă.

Gödel, Kurt Friedrich (1906-1978)

Kurt Gödel

Kurt Friedrich Gödel a fost logician austriac, matematician și filosof. După cel de-al doilea război mondial, a emigrat în Statele Unite. Considerat alături de Aristotel și Frege unul dintre cei mai importanți logicieni din istoria omenirii, Gödel a avut un impact imens asupra gândirii științifice și filosofice a secolului XX.

Kurt Gödel nu a crezut în materialism sau că mintea a fost produsă de creier sau că și creierul a evoluat prin evoluție darwiniană. El credea că un om este un spirit legat de un corp fizic și că există ființe și alte lumi mai înalte (cu sensul de evoluate/avansate) decât oamenii și pământul.

El a spus lucruri precum:

1. Materialismul este fals.

2. Lumea în care trăim nu este singura în care trăim sau am trăit.

3. Creierul este o mașină de calcul legată de un spirit.

4. Nu cred despre creier ca s-a dezvoltat în manieră darwiniană.

5. Cred că elementele de bază ale universului sunt simple. Forța vieții este un element primordial al universului și se supune anumitor legi de acțiune. Aceste legi nu sunt simple și nu sunt mecanice.

6. În materialism toate elementele se comportă la fel. Este misterios să ne gândim la ele ca întinse și automat unite. Pentru ca ceva să fie un întreg, trebuie să aibă un ceva suplimentar, să zicem, un suflet sau o minte. „Materia” se referă la o modalitate de a percepe lucrurile, iar particulele elementare sunt o formă mai mică de minte. Mintea este separată de materie.

7. Există alte lumi și ființe raționale de un fel diferit și mai înalt.

8. Formarea în timp geologic a corpului uman prin legile fizicii (sau orice alte legi de natură similară), pornind de la distribuirea aleatorie a particulelor elementare, este la fel de puțin probabilă ca separarea atmosferei în componentele ei. Complexitatea lucrurilor vii trebuie să fie prezentă în materialul [din care sunt derivate] sau în legile [care guvernează formarea lor].

Argumentul lui Gödel este că, dacă evoluția se desfășoară pornind din legile matematice ale fizicii, ea nu poate genera nici o informație inerentă încă de la început – și, în opinia sa, nici mediul primar și nici legile nu sunt suficient de bogate în informație. Cu alte cuvinte, fiecare informație trebuie adăugată ulterior sau ar fi necesară o încărcare cu informație. Singura imposibilitate matematică, spune el, este generarea spontană a complexității specifice vieții, pur și simplu prin variație aleatorie și selecție din nimic.

Gurney, Edmund (1847-1888)

Cu patru ani mai tânăr decât Frederic Myers, Edmund Gurney a fost ales membru al Trinity College, Cambridge, unde l-a impresionat pe Henry Sidwick (și pe George Eliot, care îi socotea mintea “tot atât de frumoasă ca și chipul” si se pare că l-a folosit drept model pentru Daniel Deronda). Când s-a fondat SPR, a devenit co-secretar de onoare împreună cu Myers, și a inițiat prima investigație majoră a Societății despre dovezile aparițiilor. Avea o energie remarcabilă; Alan Gauld, examinând documentele pentru cartea sa despre fondatorii Societății a descoperit că Gurney scria cu mâna lui nu mai puțin de cincizeci de scrisori pe zi pentru a verifica detaliile istoricelor de cazuri ce i se trimiteau și, când era necesar, își vizita corespondenții. “Phantasms of the Living” (1886), coautori Myers și Podmore, a fost în primul rând opera sa și rămâne monumentul lor, deși a contribuit și cu articole substanțiale despre hipnoză și alte subiecte, în “Proceedings”-urile SPR. Moartea sa, doi ani mai târziu, la vârsta de numai 40 de ani, a fost o lovitură grea pentru Societate.

Heisenberg, Karl (1901-1976)

Werner Karl Heisenberg a fost un celebru fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1932 și unul dintre fondatorii fizicii cuantice. Heisenberg s-a aflat mai apoi în fruntea programului pentru energie nucleară al Germaniei Naziste…

Heisenberg a crezut că actul de credință în Dumnezeu este un rezultat natural al studierii științei. El a spus:

Prima sorbitură din paharul de științe naturale te va transforma într-un ateu, dar în partea de jos a paharului Dumnezeu te așteaptă”.

Hodgson, Richard (1855-1905)

Dupa moartea lui Gurney, Richard Hodgson, un australian, a devenit, alături de Podmore, cel mai energic dintre membrii tineri ai SPR. O vreme a fost bine cunoscut pentru scepticismul său, care s-a manifestat într-o demascare a doamnei Blavatsky; urmată, în 1895, de ceea ce a părut demascarea Eusapiei Palladino, dar care n-a demascat altceva decât propria lui neputință de a accepta psihokinezia (PK). Și-a găsit nașul în persoana doamnei Piper, când s-a dus la Boston pentru a încerca să revigoreze American SPR căzut în letargie; deși a pus detectivi pe urmele ei ca s-o prindă, în cele din urmă s-a convins că era sinceră.

Ca om, Hodgson era splendid, un om adevărat”, îi scria William James lui Flournoy; era însă obsedat de Mrs Piper, “se ocupa prea puțin de alte soluții, și a continuat să lucreze cu ea chiar după ce au fost amplu cunoscute toate laturile mediumismului său”. Rezultatul a fost ca Hodgson n-a scris niciodată cărțile pe care le plănuise, și fusese o personalitate multilaterală, era de părere James, încât moartea lui ar fi însemnat poate și sfârșitul SPR-ului American – dacă nu era Hyslop să-i vină în ajutor.

Houdini, Harry (1874-1926)

Erich Weiss, care își luase pseudonimul de Houdini dupăă marele scamator francez Robert-Houdin, își iubea cu pasiune mama și tânjea să comunice cu ea după moarte; dar eșecul mediumilor, inclusiv Lady Doyle, de a-l convinge că dialogurile pe care i le ofereau sunt autentice, a dus la o contrareacție. În ultimii ani de viață, și-a consacrat o mare parte a timpului demascării mediumilor spiritualiști, pe care îi lua drept înșelători, abandonându-și ocupația curentă – de a scăpa din legături sau conteinere – și arătând cum își puteau face trucurile. Oricât de salutare ar fi fost demonstrațiile, în cele din urmă Houdini a devenit atât de obsedat de acest subiect încât și el a început să falsifice demascări, așa cum a făcut și cu “Margery” (pamfletul său ce arăta cum pretindea că ar fi prins-o a fost repudiat de ceilalți examinatori care fuseseră prezenți cu acea ocazie, trimiși de “Scientific American”); iar reputația sa ca demascator demn de încredere al paranormalului e nemeritată.

Huggins, Sir William, OM, FRS (1824-1910)

Când Crookes a ales să-l testeze pe Home, avea cu el ca martori un avocat, Serjeant Cox, și un astronom, William Huggins, amândoi confirmând că raportul redactat de Crookes asupra experimentului era corect. W.B. Carpenter, căutând să demoleze raportul, a scris (anonim) în “Quarterly Review” că Huggins nu era om de știință, ci fabricant de bere, și astronom amator. Membrii Royal Society au protestat vehement: fusese deja ales membru și avea să devină în viitor chiar și președinte. Soția sa însă a explicat, într-un memoriu, că ea insistase să abandoneze cercetarea metapsihică puțin după ce se căsătoriseră, considerând că îi va afecta reputația.

Hyslop, James Hervey (1854-1920)

Hyslop era profesor de logică la Columbia University când interesul său pentru fenomenele metapsihice l-a determinat să-și abandoneze slujba și să preia conducerea SPR-ului American, ca urmare a morții lui Hodgson. La fel ca Hodgson, a respins mediumismul fizic, deși declara că asta nu înseamnă foarte mult pentru că era incapabil să accepte realitatea fenomenelor, pe care le credea produse ale isteriei – ale minților deranjate; așa că a refuzat să aibă de a face cu Eusapia Palladino, când Carrington a adus-o în SUA. De asemenea, a denunțat producțiile lui “Patience Worth” într-un limbaj necontrolat. Dar pe lângă toate acestea, a revitalizat SPR-ul American și l-a condus, aproape cu mâinile goale, timp de 15 ani.

James, William (1842-1910)

William James este renumit pentru lucrarea lui clasică despre experiențele religioase, The Vanities of Religious Experience (1902). James a făcut carieră ca psiholog, filzof și profesor. Tatăl lui, Henry James Senior (1811-1882), a fost filozof, prieten cu poetul si eseistul Ralph Waldo Emerson (1803-1882) și un ardent adept al învățăturilor lui Emanuel Swedenborg (1688-1772). Fratele lui William, Henry James (1843-1916), a fost un autor apreciat al unor lucrări clasice ale literaturii americane, precum Daisy Miller (1879), Europenii și thrillerul psihologic The Turn of the Screw (1898). James a studiat știința și arta înainte de a absolvi medicina la Harvard, în 1869. Doi ani mai târziu, a început să predea la această universitate, fiind numit lector în 1872, mai întâi la catedra de fiziologie, apoi la fiologie și filozofie.

cercetatori metapsihici
William James

Interesul lui James în domeniul mediumnității și al vieții de după moarte a fost strâns legat de cercetările lui în psihologia stărilor alterate ale conștiinței. În 1882, aflat la Londra, el s-a întâlnit cu Frederic W.H. Myers (1843-1901), Henry Sidgwick (1838-1900), Edmund Gurney (1847-1888) și alți membri fondatori ai proaspăt înființatei Societăți Britanice de Cercetări Parapsihice (BSPR). James a fost impresionat de Myers, un coleg psiholog, și de teoria sinelui subliminal – o a două conștiință, conținând o serie de procese mentale superioare, responsabile de fenomenele îndeobște atribuite spiritelor – formulată de acesta. Revenind la Boston, James, alături de Sir William Barret și de alții, a participat la înființarea Societății Americane de Cercetări Parapsihice (ASPR), în 1885.

În același an, James a pariticpat la o ședință de spiritism cu Leonora E. Piper, cea care a fost considerată de parapsihologi cel mai mare medium al tuturor timpurilor. Luându-și o serie de precauții, precum atribuirea unui nume fals, psihologul a părăsit încăperea de seance total bulversat de modul în care ghidul spiritist al mediumului a putut releva informații precise despre toate subiectele abordate de el. Deși nu fusese niciodată impresionat de fenomenele produse de mediumuri, James a început un aprofundat  studiu al acestora, care, spera el, ar fi putut duce la descoperirea unor fenomene autentice, de genul celor produse de Piper.

Știința convențională, le-a spus el membrilor SPR în discursul prezidențial din 1896, ajunsese să se identifice cu un mecanism îngust: cercetarea metapsihică “îi restituise istoriei continuitatea”. În lucrarea sa Giffard Lectures, publicată ulterior sub titlul “The Varieties of Religious Experience”, a dezvoltat tema, reamintind că “întreaga listă de sfinți și eretici creștini, inclusiv cei mai mari, Bernard, Loyola, Luther, Fox, Wesley, își aveau viziunile lor, vocile, înălțările la cer, impresiile călăuzitoare și “deschiderile”, pentru că se bucurau de o sensibilitate exaltată și spre asemenea lucruri sunt predispuse persoanele cu o sensibilitate exaltată”.

În ultimul său raport asupra cercetării metapsihice, publicat în “American Magazine” din octombrie 1909, James s-a simțit nevoit să admită că, oricât de multe ore petrecuse investigând fenomenele metapsihice, nu se simțea cu nimic mai avansat decât fusese la început:

(…) și mărturisesc că uneori am fost tentat să cred că însuși Creatorul a intenționat ca acest sector al naturii să rămână pentru totdeauna înșelător, spre a ne stârni curiozitățile și speranțele și suspiciunile, toate în egală măsură”.

Oricum, nu putea crede că fenomenele fuseseră în totalitate puse doar ca simplă formă de farsa divină:

credința mea cea mai adâncă e ca noi, cercetătorii metapsihici, ne-am pripit prea tare cu speranțele noastre și că trebuie să așteptăm până ce progresul se va marca nu cu sferturi de secole, ci cu jumătăți sau chiar cu veacuri întregi”.

Timpul i-a dat dreptate.

James a fost vicepreședinte al ASPR între 1890 și 1910 și președinte între 1894 și 1895. Deși a fost un susținător acerb al cercetării științifice a fenomenelor paranormale, el nu a putut găsi dovada supraviețuirii după moarte, pe care spera să o descopere prin studiul mediumnității. William James a murit în data de 26 august 1910 în casa lui de vacanță din Chocurua, New Hampshire.

Jung, Carl Gustav (1875-1961)

Interesul lui Jung față de fenomenele metapsihice s-a manifestat de-a lungul vieții în felurite moduri, după cum a declarat el în cartea “Memoires, Dreams, Reflections”. Când era student, “s-a întâmplat ceva menit să mă influențeze profund” – un zgomot “ca un foc de pistol” când masa pe care obișnuia să ia cina s-a despicat, fără nici un motiv explicabil. Ulterior, în urma unui alt bubuit asurzitor, s-a constatat că un cuțit de pâine plesnise în bucățele. “Exteriorizările” au continuat să-l mire, după ce zgomote asemănătoare au survenit pe când era în relații încordate cu Freud; poltergeiștii, a ajuns el să creadă, erau “efecte exteriorizate ale complexelor inconștiente” – după cum a comunicat SPR-ului, al cărui membru corespondent era, într-un articol scris în 1920: nu vedea “nici o dovadă de nici un fel a existenței spiritelor reale”.

Oricum, 30 de ani mai târziu, într-o versiune revăzută, a fost mai prudent. Progresele fizicii nucleare dechiseseră posibilitatea unei “realități transpsihice situată imediat sub psihic”. Îl determina de asemenea să speculeze pe tema sincronicității, care avea să restaureze interesul în posibilitatea coincidențelor paranormale (în sensul a-cauzalului). O reluare a ideilor lui în relația cu paranormalul a fost oferită de Aniela Jaffe în “Science and ESP”, redactată de J.R. Smythies (1967).

Kamenski, Iuri

În Uniunea Sovietică tema transmisiei telepatice devenise obiect de studiu la un înalt nivel științific. Acest aspect a putut să fie însă constatat în modul cel mai semnificativ în cadrul celor două simpozioane organizate la Moscova în anul 1968 sub tematica generică “Problemele științifice ale telepatiei”.

Primul simpozion – care și-a desfășurat lucrările la sfârșitul lunii februarie 1968 – a fost organizat de Secția de Bioinformatică a Comitetului științific și tehnic pentru telecomunicații; expunerile prezentate au constituit o sinteză a rezultatelor din cadrul experimentelor anterioare efectuate de mai multe grupuri de specialiști care s-au dedicat noului domeniu de studii. După cum informa la timpul respectiv agenția sovietică de presă Novosti, în primul expozeu, profesorul Vasili Efimov a arătat că acest domeniu s-a conturat ca o disciplină științifică începând încă din anii 1920, când eminentul psihiatru Vladimir Behterev și apoi academicienii Alexandr Leontovici și Pavel Lazarev, precum și profesorul Leonid Vasiliev s-au antrenat în studierea transmiterii energiilor cerebrale la distanță.

Dintre rezultatele deosebit de interesante care s-au prezentat, a atras atenția expunerea biofizicianului Iuri Kamenski, care a descris modul cum s-au efectuat, sub controlul științific, experimentele de transmitere telepatică la mari distanțe în condițiile mediului terestru. Acestea au fost organizate între Moscova și Leningrad (700 km) și respectiv între Moscova și Novosibirsk (peste 2000 km). În aceste experimente, Iuri Kamenski era persoana “inductoare”, iar “receptorul” era Karl Nicolaev, care devenise cunoscut în cercurile științifice din Moscova datorită evidentelor sale aptitudini de telepat. (Alte referate extrem de interesante din cadrul aceluiași simpozion au mai fost: a) “Telepatia spontană și semnificația sa biologică”, profesor Lazar Suharebski; b) “Metode de antrenament ale aptitudinilor telepatice”, doctor psiholog Pavel Naumov; c) ”Metode și rezultate în transmiterea telepatică a cifrelor”, inginer Vladimir Fidelman.)

Iată cum relata Kamenski unele aspecte ale “marelui test de telepatie Moscova-Siberia”, care s-a desfășurat între 19-27 aprilie 1966:

“Eu nu am fost informat dinainte despre ceea ce urma să transmit lui Nicolaiev. Știam numai că vor fi șase obiecte diferite și că juriul avea să mi le dea separat pe fiecare dintre acestea. Intervalul pentru transmiterea fiecărui obiect a fost fixat la zece minute.

Primul pachet pe care l-am deschis conținea un resort de oțel cu șapte spire apropiate. L-am luat în mână; am trecut cu degetele peste spire pentru a-mi fixa mai bine aspectul și contururile sale. În același timp, am evocat mintal fața lui Nicolaiev. Mi-am imaginat că el stătea așezat în fața mea. Apoi am încercat să modific perspectiva, privind resortul ca și cum l-aș fi văzut pe deasupra umarului lui Karl. În final, am încercat să-l văd cu proprii săi ochi”.

În aceleași momente, în cetatea științei din Novosibirsk, sub controlul riguros al unor cercetători desemnați, Karl Nicolaiev scria pe coala de hârtie ce o avea în față următoarele detalii ale imaginii care îi apăruse subit în minte: este rotund – metalic – strălucitor – fără dinți – seamănă cu o bobină…

După ani de experimente, Iuri Kamenski a oferit participanților o concluzie, care de fapt este tot mai mult acceptată de specialiștii domeniului:

“Se pare că toată lumea posedă darul transmiterii și al recepționării telepatice. Ca orice facultate însă, este necesar să ne antrenăm pentru a o dezvolta. Desigur, anumite persoane se constată că sunt mai dotate decât altele”.

Kardec, Allan (1803-1869)

Pe numele său adevărat Hyppolite Rivail, Kardec a fost un medic francez care, la jumătatea secolului al XIX-lea, a îmbrățișat Spiritualismul și l-a convertit și pe Flammarion, printre alții, să accepte realitatea fenomenelor metapsihice. Influența sa în Europa avea să se stingă curând, dar a rămas puternică în Brazilia, unde Kardecismo e una dintre varietățile de spiritism recunoscute oficial.

Koestler, Arthur (1905-1983)

De-a lungul vieții sale, Arthur Koestler a avut experiențe psi, deși susținea că el, unul, nu e metapsihic. Copil fiind, era căutat la Budapesta pentru ședințe de învârtit mesele și îl încerca “simțământul oceanic”, cum l-a descris el, o eliberare mistică de cele lumești care avea să-i reapară în timp ce-și aștepta executarea sentinței la condamnare la moarte într-o închisoare din Sevillia, după ce fusese capturat de forțele victorioase

parapsihologi
Arthur Koestler

ale lui Franco. Experiența aceasta l-a determinat să-si dedice scrierile încercării de asimilare cu știința convențională – cum a căutat să facă și în romanul “Darkness at Noon” (“Întuneric la amiază”, 1940).

Răsunatorul succes al cărții a avut efectul de a-l precipita în arena politică, unde a și rămas, în ce privește publicul, până în anii ‘50, când a revenit la căutarea de a asimila experiențele mistice cu știința. La început s-a concentrat pe demolarea fundamentelor materialiste, în asalturi de behaviorism, neodarwinism și alte produse ale teoriei mecaniciste. În cartea “The Roots of Coincidence” (“Rădăcinile Coincidenței”, 1972) a pledat pentru acceptarea realității fenomenelor paranormale, iar în “The Challenge of Chance” (1973) a introdus efectiv un element nou în cercetarea metapsihică, prin studiul său asupra coincidențelor, punându-le în relație cu ipotezele “sincronicității” ale lui Kammerer și Jung.

Cu puțin înaintea morții, Koestler a supervizat o serie de experimente sofisticate în “schimbările de greutate induse în starea de spirit”, sperând să elucideze unele din misterele levitației. În testamentul său, și-a lăsat întreaga avere pentru fondarea unei Catedre de Parapsihologie, prima din Marea Britanie, pe care Edinburgh University a acceptat-o. Fundația Koestler, printre fondatorii căreia s-a numărat, există spre a promova cercetarea în parapsihologie și alte domenii care au fost secătuite de resurse datorită încăpățânării oamenilor de știință ortodocși de a nu le lua în serios.

Lambertini, Prospero (1675-1758)

Arhiepiscop de Bologna, Lambertini a scris “De Canonisatione” (“Despre canonizări”), un studiu al miracolelor derivat din experiența sa de Promotor Fidei, sau Avocat al Diavolului. A marcat o cumpănă a apelor în atitudinea Bisericii Catolice față de miraculos, acceptând că voința divină se poate manifesta prin intermediul forțelor supranaturale, dar avertizând că există manifestări naturale care se pot identifica din greșeală cu cele supranaturale si, de asemenea, că există fenomene amplasate tradițional în categoria supranaturalului, dar care, odată cu progresul științei, s-ar putea să fie transferate – e posibil ca oamenii să aibă “cunoștință despre lucruri ce vor veni, lucruri trecute, evenimente prezente îndepărtate în spațiu” fără ca Dumnezeu sau Diavolul să se implice direct.

Pe baza acestor opinii, Lambertini s-a opus beatificării lui Joseph de Copertino. Mai târziu, în calitate de Papă (Benedict al XIV-lea), a devenit conștient de tăria mărturiei; atât de numeroși și respectabili erau martorii “faimoaselor înălțări”, încât a cedat. Așa cum a arătat biografia sa, Renee Haynes, în “Philosopher King” (1972), liniile călăuzitoare pe care le-a trasat, pentru impunerea a ceea ce se poate și ceea ce nu se poate privi ca miraculos, sunt încă urmate pe scară largă de către Vatican.

Lang, Andrew (1843-1912)

Romancier, istoric, antropolog, expert în folclor și obiceiuri populare, Lang nu s-a situat niciodată în primele rânduri ale cercetării metapsihice, dar cărțile lui  sunt mult mai cititie decât oricare volume ale principalilor parapsihologi și conțin numeroase mărturii asupra diferitelor tipuri de fenomene paranormale. În special, a accentuat similaritatea dintre cele relatate de comunitățile tribale și cele din ședințele spiritualiste – mediumism, levitații, ciocănituri, poltergeist etc.

Lang a fost primul care a văzut dincolo de pretențiile din “The Golden Bough” (“Creanga de aur”), luând în derâdere ipotezele extravagante ale lui Fraser. Din nefericire, pe Fraser îl asculta publicul, în ciuda demolării întreprinse de Lang. Probabil aceasta se datora faptului că Lang, deși întotdeauna lizibil, era prea prolific, neașezându-se niciodată să scrie un tratat comprehensibil asupra oricăreia dintre temele cu care avea de-a face. Relatările sale asupra experimentelor cu un prieten care era scryer (medium care se folosește de globul de cristal), sunt un bun exemplu al modalității sale de abordare, critică, dar plină de simpatie, cum sunt și descrierile cercetărilor asupra mersului prin foc.

A devenit președinte al SPR în 1911, un an înaintea morții – prezisă, a notat el însuși, de un lucru descris ca “halucinație ereditară”: a văzut o pisică-fantomă care le apărea în mod tradițional membrilor familiei lui înainte de a muri. Oricum, în cazul său, moartea a fost amânata cu câteva luni.

Lodge, Sir Oliver, FRS (1851-1940)

Numit profesor de fizică la Liverpool University în 1881, Lodge a “descoperit o serie de fapte care erau greu de înghițit și mai degrabă neglijate de către oamenii de știință”, cum avea el să-și amintească în “Past Years” (1931); și cu toată greutatea de a fi înghițite, le-a considerat vrednice de atenție. A participat la testele, recunoscute și astăzi pentru grija cu care au fost înregistrate, de la Liverpool, asupra “comunității de senzații”; a verificat-o pe Mrs Piper când a vizitat Marea Britanie; și, cu Richet si Ochorowicz, a efectuat o investigare a Eusapiei Palladino cu rezultate care i-au convins că puterilei ei PK erau autentice.

Rector al noii Universități din Birmingham în 1900, a devenit președinte al SPR un an mai târziu și a primit titlul de cavaler pentru serviciile aduse fizicii (care îl făcuseră să câștige o reputație internațională) și studiilor superioare, când încă își mai ocupa postul. Inițial sceptic asupra interpretării spiritualiste a fenomenelor, cartea sa “Survival of Man” (1909) a demonstrat că acceptase cauza spiritualismului (deși nu și implicațiile sale religioase), iar lucrarea “Raymond” (1916) a oferit dovezi ale supraviețuirii de un tip mai detaliat decât cele obținute anterior de la mediumi.

După retragerea din postul universitar, Lodge a continuat să-și dedice mult timp SPR-ului (căruia avea să-i devină președinte asociat, împreună cu Mrs Sidgwick, în anul jubiliar 1923) și spiritualismului, asupra căruia era un lector înzestrat. În același timp, a rămas în contact strâns cu descoperirile științifice, devenind una din cele mai cunoscute voci în noul mediu comunicațional, radioul, care le descria.

Lombrosso, Cesare (1836-1909)

Profesor de psihiatrie la Universitatea din Torino, Lombroso își câștigase reputația internațională ca fondator al criminologiei, când a scris sarcastic în 1888 că, cu atât de mulți oameni interesați de domeniul psihologiei, el și prietenii lui ar putea chiar să se dovedească ridicoli în disprețul lor pentru spiritualism. Provocat să vină la Neapole pentru a o testa pe Eusapia Palladino, o vreme a dat înapoi; după trei ani însă, când a acceptat provocarea, a fost nevoit să admită că greșise. Îi era rușine, a scris el, ca s-a opus “cu atâta tenacitate posibilității așa-numitelor fapte spiritiste. Vorbesc de fapte, pentru că încă mă mai opun teoriei. Dar faptele există, și mă laud că sunt un sclav al faptelor”. Avea să-și înceteze mai târziu și opoziția față de teoria spiritistă, expunându-i cauza în “After Death, What?”, publicată chiar în anul morții.

McDougall, William, FRS (1871-1938)

Pe când era lector, Wilde în psihologie mintală la Oxford University, William McDougall a scris “Body and Mind” (1911), cuprinzând o sectiune in care prezenta o teorie dualista si sprijinea cu indrazneala existenta telepatiei; după razboi, a devenit președinte al SPR. Mandatul său însă a fost scurt, oferindu-i-se Catedra de Psihologie la Harvard, prilej de care s-a folosit pentru a promova cercetarea metapsihică, el însuși investigând-o pe “Margery”, deși cu nehotărâre, căci nu se putea îndura să accepte fenomenele fizice ale mediumismului. Mutându-se la Duke University în 1927, a fost răspunzător de angajarea lui J.B. Rhine și susținerea lui în cercetările de stil nou, precum și de lansarea publicației “Journal of Parapsychology”.

În contribuția sa la simpozionul din 1925 al Universității Clark asupra cercetării metapsihice, McDougall a oferit o apărare plină de spirit a subiectului ca disciplină academică, depășindu-le pe departe pe toate celelalte “în privința disciplinei de caracter pe care și-o permite” – cerând, așa cum se vede, “un temperament perfect controlat și o amplă și înțelegătoare toleranță a slăbiciunii umane”. A recunoscut însă, pe baza îndelungatei sale experiențe, că “atât lumea științifică, cât și publicul larg vor reacționa cu o mare părtinire emoțională, indiferent de concluzie”.

Morselli, Enrico (1852-1929)

Profesor de neurologie, profund sceptic, Morselli a decis s-o examineze pe Eusapia Palladino în 1901 cu intenția de a o demasca. Fusese conducătorul campaniei împotriva spiritualismului, și că “unul dintre cei mai înaintați conducători ai științei italiene” – cum îl descria Flournoy – atitudinile sale profesionale și personale nu îi permiteau “să tolereze nici o încălcare a legilor biologice cunoscute”. Reușind însă să participe la o ședință fără a-și fi dezvăluit identitatea, a fost atât de impresionat de ceea ce a văzut cu ochii lui încât a condus o serie de încercări cu rezultate pozitive, urmate de o a doua, cinci ani mai târziu, și descrisă în detaliu în “Psicologia e Spiritismo” (1908). Rezultatele au fost confirmate de alți oameni de știință italieni și de cel mai eminent ziarist italian al zilei, Luigi Barzini.

Murphy, Gardner (1890-1975)

S-a întâmplat ca bunicul său să fie avocatul doamnei Piper la Boston, așa că Murphy a crescut cunoscându-i reputația; și citind lucrarea lui Barrett “Psychical Research”, i s-a confirmat credința că trebuie să fie ceva demn de a fi explorat în acest domeniu. La Harvard, sub conducerea lui McDougall, a examinat-o pe “Margery”; a mai efectuat teste telepatice transoceanice cu Warcollier; deși o boală gravă i-a întrerupt cercetările, a adus o contribuție importantă la simpozionul Universității Clark – accentuând problemele care fuseseră și continuau să fie întâlnite în investigațiile tip laborator – înainte de a decide să se concentreze o vreme spre cercetări mai convenționale.

Temporara retragere s-a dovedit avantajoasă: Murphy a dobândit reputația ce a dus la numirea sa ca director de cercetare la Fundația Menninger, delegări ca profesor și, în 1943, presedinția Asociației Psihologice Americane, care îi atestă calitatea ca principal psiholog academic în SUA. În 1948, s-a simțit capabil să confrunte Asociația Americană pentru Progresul Științei cu un articol despre locul parapsihologiei printre științe; iar în anul următor a devenit președinte al SPR, punând accentul, în discursul său, pe nevoia de a privi parapsihologia ca inerentă în relațiile dintre oameni – nu numai la persoanele izolate. Stima și afecțiunea de care s-a bucurat pot fi judecate după “Journal of the American SPR” din ianuarie 1980, dedicat în întregime memoriei sale.

Murray, Gilbert, OM (1866-1957)

Profesor Regius de greacă la Oxford University, Murray a devenit președinte al SPR în 1915, iar în discursul său prezidențial a descris felul cum îi fusese stimulat interesul de către o variantă a unui joc de societate victorian ce se juca la el acasă, cu prietenii. El ieșea din cameră, în timp ce ei se gândeau la o frază, episod sau citat; când era chemat înapoi, le dovedea că putea ghici corect (sau parțial corect) de două ori din trei, după cum o dovedeau însemnările de familie.

Familia a continuat să joace jocul din timp în timp, cu rezultate similare; și deși o vreme a crezut că hiperacuitatea auzului ar putea fi explicația, a confirmat în al doilea discurs prezidențial din 1952 că o asemenea ipoteză nu se aplica. Avea fără îndoială puteri telepatice, considera el, care cu acele prilejuri puteau fi activate. La fel ca Moses, a refuzat testele oficiale, simțind că atmosfera l-ar inhiba; dar reputația lui, atât publică – a fondat Liga Națiunilor Unite -, cât și printre prieteni, a făcut implauzibile orice suspiciuni. Greu de crezut că ar fi riscat, an după an, dezonoarea de a fi prins trișând de către membrii familiei.

Myers, Frederic (1843-1901)

cercetatori metapsihici
Frederic Myers

În jurul anului 1873, “pe creasta, s-ar putea spune, a celui mai înalt val, poate de materialism care a lovit vreodată aceste maluri”, un mic grup de prieteni de la Cambridge au decis că problemele implicate “trebuie rezolvate într-un mod și mai riguros decât au sugerat până acum campionii fie ai religiei, fie ai materialismului”. Astfel, Myers – unul din grup – își amintea cum, împreună cu Sidgwick și Gurney, începuse să investigheze mediumii. El și cu Gurney aveau să devină co-secretari de onoare ai SPR la fondarea acestuia, nouă ani mai târizu; până la moarte a fost unul din cei mai energici examinatori și cel mai rațional exponent al necesității unei atitudini intermediare între materialismul ortodox și religia ortodoxă.

Cartea lui Myers “Human Personality and its Survival of Bodily Death”, redactată și publicată postum în 1903, rămâne cea mai importantă operă individuală în domeniul parapsihologiei. Într-adevăr, poate fi încă recunoscută ca una din cele mai fecunde lucrări de psihologie, așa cum se extinde până mult dincolo de hotarele gândirii psihologice convenționale, cu analize ale fenomenelor de frontieră, vise, personalități multiple, hipnoză, halucinații, precum și telepatie și speculații valoroase despre maniera în care comunicările metapsihice ajung la conștiință – sosind, presupunea el, printr-un canal nespecializat și până în prezent neindentificat, dar acționând prin intermediul unuia din simțuri, al mâinilor în cazul dowsing-ului (radiestezie), sau al ochilor, în cazul scrying-ului (divinația cu globul de cristal).

Aceste “automatisme motorii”, cum le-a descris el, se vor dovedi în cele din urmă ca având o verigă comună, în ciuda varietății formelor: “vor fi văzute ca fiind mesaje de la eul subliminal: străduințe, conștiente sau inconștiente ale trăsăturilor ascunse ale personalității noastre, de a prezenta gândului treaz fragmente de cunoaștere la care nici un gând treaz obișnuit n-ar putea accede” – vedere pe care acum parapsihologii o acceptă în cea mai mare măsură. Treptat, psihologii convenționali ajung să realizeze că acest concept al minții subliminale, așa cum și l-a imaginat el, “o mină de aur și un morman de gunoi”, e mai cuprinzător decât relativ îngusta concepție a lui Freud despre subconștient.

Ochorowicz, Julian (1850-1918)

În tinerețe, Ochorowitcz, profesor asistent de filosofie și psihologie la Lemberg, Polonia, a decis să supună telepatia unor încercări riguros controlate, în intenția de a demonstra că nu există. În cartea sa “Sugestia mintală”, publicată inițial în Franța în 1887, descria cu cinste dureroasă procesul treptat prin care încercările sale l-au convins până la urmă că telepatia există. A colaborat cu Richet la investigarea “Doamnei B” din Le Havre; a întreprins o investigație migălos compusă a Eusapiei Palladino în Polonia (fiind și martor al demonstrațiilor ei din Italia și Franța) și a fost examinator șef al Stanislawei Tomczyk în anii dinaintea primului război mondial. Rapoartele sale nu lasă nici o îndoială asupra hotărârii lui de a pune energia – pe care și-o dedicase inițial discreditării cercetărilor metapsihice – în slujba explorării fenomenelor paranormale, cu scopul de a ajunge la mai buna lor înțelegere.

Osty, Eugene (1874-1938)

Una dintre cele mai detaliate relatări de experimente cu mediumi în încercarea de a afla de unde își obțin informațiile a fost “Supernormal Faculties in Man”, de Otsy, versiunea franceză fiind publicată în 1923. Urmându-i lui Geley ca director al Institutului Metapsihic, o vreme s-a concentrat asupra cercetării fenomenelor mintale, dar în 1930 l-a invitat pe Rudi Schneider să se supună testării la Institut, monitorizându-i aptitudinile psihokinezice în întuneric cu ajutorul razelor infraroșii, spre a dezvălui orice încercare de a mișca obiectele pe cale fizică, și al luminii ultraviolete pentru a face fotografii. Dacă un obiect se mișca, plănuise el, mișcarea avea să declanșeze fotografierea. În aceste condiții, felurite obiecte s-au deplasat în timp ce Rudi putea fi văzut rămânând la locul lui, fără a le atinge; iar rezultatele sunt considerate de către parapsihologi printre cele mai convingătoare obținute vreodată în testele controlate de PK.

Pasteur, Louis (1822-1895)

Louis Pasteur a fost un om de știință francez, pionier în domeniul microbiologiei. Întreprinde cercetări de cristalografie și descoperă fenomenul de izomerie. Este numit profesor la noua Facultate de Științe din Lille, unde face o descoperire capitală, și anume demonstrează că levurile din drojdia de bere sunt ființe vii care provoacă procesul de fermentație.

Louis Pasteur

În acest timp, în Germania, Robert Koch demonstrase experimental că un anumit tip de microbi provoacă o anumită maladie specifică. Pasteur este cucerit de acest nou domeniu al biologiei și reușește să izoleze germenul numit apoi stafilococ. În următorii ani se declanșează o adevărată cursă între Germania și Franța în această ramură a științei care se va numi microbiologie. Împreună cu colaboratorii săi, Pasteur pune la punct un vaccin împotriva holerei, pe care îl aplică cu succes în 1881.

Cercetările sale asupra turbării încep în 1880. Pasteur constată că măduva spinării de animal infectat uscată ar putea împiedica apariția acestei grave îmbolnăviri. După multiple încercări de a obține un preparat cu calități de vaccin și după multe ezitări, Pasteur face prima încercare la un copil mușcat de un câine turbat. La 6 iunie 1885, începe prima serie de injecții și, trei luni mai târziu, copilul este salvat.

Louis Pasteur a crezut că știința a dus la credința în Dumnezeu, că știința îi aduce pe oameni mai aproape de Dumnezeu. De asemenea, el nu a crezut că viața a apărut în mod natural din materie. El credea că este mai probabil ca viața să existe mai întâi și că materia a rezultat din viață. Pasteur a spus:

“Posteritatea va râde într-o zi de nebunia filosofilor materialiști moderni. Cu cât studiez mai mult natura, cu atât mai mult rămân uimit de lucrarea Creatorului. Mă rog atunci când sunt implicat în munca mea de laborator”.

Și:

”Am căutat o generație spontană timp de douăzeci de ani fără să o descopăr. Nu, nu consider că este imposibil. Dar ce vă permite să faceți din ea originea vieții? Puneți materia înaintea vieții și decideți că materia a existat dintotdeauna. De unde știți că progresul neîntrerupt al științei nu va obliga oamenii de știință să considere că viața a existat dintotdeauna, înaintea materiei? Treceți de la materie la viață pentru că inteligența voastră de astăzi nu poate concepe lucrurile altfel. De unde știți că în zece mii de ani nu se va considera mai probabil că materia a rezultat din viață?”

Pauli, Wolfgang (1900-1958)

Wolfgang Ernst Pauli a fost un fizician austriac, unul dintre pionierii fizicii cuantice, care s-a remarcat prin teoria spinului, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1945.

El credea în psihokinezie (PK), anume că o persoană ar putea influența obiectele materiale prin mijloace necunoscute științei de masă. Cu umor, el a numit acest lucru “efect Pauli”, deoarece credea despre sine însuși că a manifestat această putere prin distrugerea echipamentului experimental. Pauli credea, de asemenea, în sincronicitate și că parapsihologia nu era pseudoștiință, ci o știință demnă de studiu. El credea că anumite conținuturi psihice supraviețuiesc ego-ului personal și pot influența și alți oameni vii.

Începând cu secolul al XX-lea, activitatea de cercetare a fizicii a fost împărțită între teoreticieni și experimentaliști. Numai câțiva fizicieni, precum Enrico Fermi, au avut succes în ambele roluri. Lipsiți de talent sau de interes în munca experimentală, mulți teoreticieni au câștigat o reputație pentru distrugerea accidentală a echipamentului experimental. Pauli a fost excepțional în această privință: s-a spus că era un teoretician bun deoarece orice experiment s-ar autodistruge pur și simplu doar pentru că el se afla în vecinătate. De teama efectului Pauli, fizicianul experimental Otto Stern i-a interzis lui Pauli să vină în laboratorul său din Hamburg, în ciuda prieteniei lor.

Wolfgang Pauli

Efectul Pauli este un termen care se referă la tendința presupusă a echipamentelor tehnice de a pica în prezența fizicienilor teoreticieni, se presupune că din cauza incapacității lor extreme de a le manipula. Termenul a fost inventat după povestiri anecdotice misterioase care implicau pe fizicianul austriac Wolfgang Pauli, descriind numeroase cazuri în care demonstrații care implicau echipamente au avut probleme tehnice doar atunci când acesta era prezent.

Efectul Pauli nu are legătură cu principiul de excluziune al lui Pauli, care este un fenomen fizic bona fide numit după Pauli. Cu toate acestea, efectul Pauli a fost în mod umoristic etichetat ca un al doilea principiu de excludere Pauli, potrivit căreia un dispozitiv funcțional și Wolfgang Pauli nu pot ocupa aceeași cameră.

Efectul Pauli, dacă ar fi real, ar fi clasificat ca un fenomen „macro-psihokinetic„. Wolfgang Pauli a fost convins că efectul numit după el a fost cât se poate de real. El a corespondat cu Carl Jung și Marie-Louise von Franz despre conceptul de sincronicitate, ca și cu Hans Bender, lector la Freiburg University, Institut für Grenzgebiete der Psychologie und Psychohygiene, singura catedră de parapsihologie din Germania.

Jung și Pauli au văzut unele paralele între fizică și psihologia profunzimilor. Pauli a fost printre invitații de onoare la festivitatea de constituire a C.G. Jung Institute din Zürich în 1948. Un efect Pauli celebru la ceremonie a apărut imediat cum a intrat – o vază de porțelan a căzut pe podea, fără nici un motiv evident, drept urmare Pauli a scrie articolul său „Background-Fizica“, în care încearcă să găsească relații complementare între fizică și psihologia profunzimilor.

Wikiquote oferă acest citat din Pauli, care arată că el credea că cele conținute de psihic supraviețuiesc după moarte și că pot influența și alți oameni vii:

Deși nu am nici o obiecție față de acceptarea existenței unor conținuturi psihice relativ constante care supraviețuiesc ego-ului personal, trebuie întotdeauna să ne gândim că nu avem cum să știm ce înseamnă aceste conținuturi „ca atare”. Tot ce putem observa este efectul lor asupra altor oameni vii, al căror nivel spiritual și al căror inconștient personal influențează crucial modul în care aceste conținuturi se manifestă de fapt”.

Iată și câteva anecdote referitoare la Pauli. Un incident a avut loc în laboratorul de fizică la Universitatea din Göttingen. Un dispozitiv de măsurare costisitoare, fără nici un motiv aparent, dintr-o dată a încetat să funcționeze, deși Pauli era, de fapt, absent. James Franck, directorul institutului, a raportat incidentul colegului său Pauli din Zürich cu remarca plin de umor că cel puțin de data asta Pauli a fost nevinovat. Cu toate acestea, s-a dovedit că Pauli într-o călătorie cu trenul la Copenhaga a trecut cu trenul prin stația de cale ferată Göttingen cam în momentul disfuncționalității. Incidentul este raportat în cartea lui George Gamow, Treizeci de ani care au zguduit fizica, unde se spune că, cu cât este mai talentat fizicianul teoretician, cu atât este mai puternic efectul.

Peierls descrie un caz în care, la o recepție, acest efect urma să fie parodiat prin distrugerea deliberată a unui candelabru la intrarea lui Pauli. Candelabrul a fost suspendat pe o frânghie care urma să fie eliberat, dar s-a blocat în schimb, devenind astfel un exemplu real al efectului Pauli.

În 1934, Pauli a văzut că mașina lui are o problemă în timpul unei excursii în luna de miere cu a doua soție, considerându-se ca dovadă a unui efect real al lui Pauli, deoarece a avut loc fără o cauză externă evidentă.

În februarie 1950, când a fost la Princeton University, ciclotronul s-a ars, și el s-a întrebat dacă acest ghinion s-a întâmplat și el ca urmare a efectului Pauli.

Planck, Max (1858-1947)

(Poate nu e locul potrivit să amintim și de Max Planck, deoarece nu a studiat fenomenele parapsihologice, însă concepțiile sale despre univers merită amintite în acest context).

cercetatori metapsihici
Max Planck

Max Karl Ernst Ludwig Planck a fost un fizician german, fondator al mecanicii cuantice. A primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1918: „ca apreciere a serviciilor pe care le-a adus la progresul fizicii prin descoperirea cuantelor de energie”.

El a calculat pentru prima dată în mod empiric un sistem de unităţi de măsură naturale pentru timp, lungime şi masă. Aceste valori, care şi-au căpătat înţelesul în teoriile fizicii moderne, sunt naturale, întrucât au fost calculate doar pe baza constantelor universale fundamentale (viteza luminii în vid, constanta atracţiei gravitaţionale), adică sunt definite doar din proprietăţi ale naturii şi nu din vreo construcţie a minţii umane. Despre aceste unităţi etaloane, Max Planck spunea că:

„îşi menţin în mod necesar semnificaţia în toate epocile şi pentru toate civilizaţiile, chiar şi extraterestre sau non-umane, şi pot de aceea să fie denumite ca fiind unităţi naturale”.

Un timp Planck după evenimentul zero este cel mai apropiat timp prin care ne putem apropia conceptual, prin fizica teoretică, de acea singularitate primordială. Bazându-se pe calcule relativ simple, fizica modernă evaluează timpul Planck la aproximativ 10-43 secunde. Lungimea Planck este lungimea parcursă de o rază de lumină în timpul Planck, aproximativ 10-35 metri, iar masa Planck este de aproximativ 10-8 kg şi este limita minimă a masei pe care o poate avea o gaură neagră.

Primit la început cu răceală şi chiar uitat, acest sistem de unităţi de măsură a căpătat o importanţă deosebită în fizica modernă, fiind denumit chiar „sistemul de unităţi de măsură al lui Dumnezeu„.

Conform studiilor sale despre atomi, Planck nu a crezut despre conștiință că derivă din materie. El credea că nu creierul produce conștiință, ci că materia derivă din conștiință. El a spus:

“Eu privesc conştiinţa ca fiind ceva fundamental. Eu privesc materia ca fiind un derivat al conştiinţei. Nu putem ajunge în urma conștiinței. Tot ceea ce vorbim, tot ce privim ca fiind existent, postulează conștiința. Așa cum am menționat în The Observer (25 ianuarie 1931)”.

Și, deasemenea:

“Ca om care și-a dedicat întreaga viață celei mai clare științe, spre studiul materiei, pot să vă spun ca urmare a cercetării mele despre atomi că: nu există nici o chestiune ca atare. Toată materia provine și există numai în virtutea unei forțe care aduce particulele unui atom la vibrații și menține acest cel mai mic sistem solar al atomului. Trebuie să presupunem că în spatele acestei forțe există o minte conștientă și inteligentă. Această minte este matricea materiei”.

Podmore, Frank (1856-1910)

Alături de Hodgson, Podmore a fost unul dintre cei mai energici și capabili membri ai tinerei generații de cercetători metapsihici atrași spre SPR la fondarea acestuia și a depus o muncă valoroasă, ajutându-i pe Myers și Gurney în stadiile incipiente ale Societății. A mai organizat și cercetări în istoria fenomenelor metapsihice, fiind prima persoană care a făcut așa ceva, spre a deveni cronicar șef în folosul Societății. Scrierile lui, însă, erau tarate de prejudecăți. Putea accepta telepatia și a si a fost convins de rapoartele lui Hodgson de la Boston că mediumul doamnei Piper era autentic, dar nu putea admite telekinezia, ceea ce l-a împins nu numai să respingă dovezile despre poltergeist și despre Eusapia Palladino, dar și să condamne toate dovezile istorice asupra mediumismului fizic – deși nu putea găsi nici o lipsă serioasă în relatările ședințelor lui Home. Prin urmare, cărțile lui, oricât de multă informație utilă conțineau, au suferit de imperfecțiunea datorată hotărârii lui crescânde și aproape dușmănoase de a demola cauza PK-ului, care l-a împins să includă și uneori să accepte surse de informații nedemne de încredere, dacă îi conveneau.

Pratt, J. Gaither (1910-1979)

Student al lui Rhine, Pratt i-a devenit asistent, efectuând unele din cele mai folositoare teste de ESP la Universitatea Duke, în anii ‘30. Cărțile și articolele din întreaga lui carieră i-au reflectat inteligența – și mult mai mult de atât. Cariera i-a fost remarcabilă în trei privințe, nota profesorul Ian Stevenson într-un necrolog. Mai întâi, numărul de ani – aproape 50 – pe care i-a dedicat cercetării metapsihice. “În al doilea rând, nimeni nu l-a depășit ca diversitate a aspectelor parapsihologiei pe care le-a studiat. Și trei, aducea în tot ce făcea un înalt standard care rareori a mai fost egalat în domeniul nostru de activitate”.

Price, Harry (1881-1948)

De departe cel mai faimos cercetător metapsihic al Marii Britanii în perioada interbelică, reputația lui Price s-a diminuat între timp din cauza dovedirii felului în care-și îngăduia ca pasiunea pentru reclamă să-l împingă spre fraudă. În mod ironic, deși suspiciunile planează asupra stilului său de a îndeplini cândva celebra cercetare a fenomenelor din Rectoratul Borley, singurele cazuri în care se pare că a trișat în mod clar au fost două “demascări” de mediumi ce erau menite să convingă publicul și confrații întru studiu că nu poate fi considerat credul. E aproape sigur că l-a compromis pe fotograful spiritualist William Hope în 1921; munca de detectiv a Anitei Gregory de la SPR, jumătate de secol după ce Price a pretins că l-ar fi demascat pe Rudi Schneider, a demonstrat dincolo de orice îndoială că Price era cel care trișase. Ca rezultat, întreaga masă de dovezi pe care le-a adunat din munca sa cu mediumii, unele din ele bine documentate, și-au pierdut valoarea.

Prince, Walter Franklin (1863-1934)

Cercetător al unuia din cele mai cunoscute cazuri de personalitate multiplă, “Doris Fischer”, Prince, cleric al Bisericii Episcopale, i-a trimis dovezile lui Hyslop, care le-a publicat în “Journal of American SPR”, iar la moartea lui Hyslop, Prince i-a succedat la conducerea respectivei Societăți. La fel ca McDougall, accepta mediumismul mental, dar nu și pe cel fizic. Deși a făcut unele cercetări folositoare, mai ales cu dr. Pagenstecher și “Madame de Z”, în Mexic, prejudecățile lui au făcut din el o alegere nefericită ca membru al echipei de la “Scientific American” ce a investigat-o pe “Margery”. Conform unui alt examinator, James Malcom Bird, Prince era “unul din acei oameni în care aspra cinste intelectuală înțeapă de pretutindeni, ca țepii unui cactus”; judecățile îi erau sănătoase, cu excepția cazurilor când prejudecățile îl făceau incapabil de detașare. Cărțile îi rămân foarte lizibile, mai ales “Noted Witnesses for Psychic Occurences” (“Martori iluștri asupra evenimentelor metapsihice”, 1928) și “The Enchanted Boundary” (“Hotarul fermecat”, 1930).

Rayleigh, Lord, OM, FRS (1842-1919)

John William Strutt, al treilea baron Rayleigh, făcea parte din grupul Trinity, Cambridge, care a dominat din start SPR-ul. Profesor de fizică la Cavendish, a fost ales președinte al British Association în 1884, și după douăzeci de ani a obținut Premiul Nobel. Căsnicia cu Evelyn Balfour, sora Eleanorei Sidgwick, l-a adus în contact cu cercetarea metapsihică; a investigat-o pe Mrs Jencken (fosta Kate Fox) și, cu prilejul vizitei ei la Cambridge, pe Eusapia Palladino.

În discursul prezidențial către SPR în 1919, Rayleigh a amintit că fusese martorul unei demonstrații de hipnotism în tinerețe, când hipnoza încă mai era exclusă din capul locului de către oamenii de știință ortodocși. Iar aceasta l-a convins că “ceea ce era, sau în orice caz fusese până nu demult, o opinie ortodoxă, putea fi absolut greșită”. Oamenii de știință, recomanda el, ar trebui să se preocupe de fenomenele ce se aflau imediat în afara frontierelor convenționale.

Rayleigh, Lord, FRS (1875-1947)

Robert John, al patrulea baron, fiul celui de mai sus, și-a urmat tatăl în pasiunea pentru fizică, devenind profesor la Imperial College, Londra. A fost implicat în investigarea lui Rudi Schneider la Londra, iar în discursul său prezidențial către Societate în 1937 le-a reamintit confraților întru știință că, oricât de greu le-ar putea fi să accepte dovezile oferite de cercetarea metapsihică, “știința fizicii a trebuit să-și asume ajustări de acest gen destul de des în ultimele câteva decenii și ne-am pripi conchizând că am atins punctul final”.

Rhine, Joseph Banks (1895-1980)

Sceptic prin temperament și botanist prin studiu, Rhine și-a dat seama de limitele materialismului științific ce domina în anii ‘20 citindu-l pe Bergson și a fost atras spre cercetarea metapsihică citindu-l pe Myers. După câteva starturi greșite, a fondat la Duke University o bază unde, cu ajutorul pachetelor de 25 de cărți, cu cinci simboluri diferite, concepute de colegul său dr. K.F. Zener, a început să testeze studenții pentru a descoperi dacă vreunul din ei putea ghici corect într-o proporție semnificativ de mare decât probabilitatea întâmplătoare (cinci ghiciri corecte). Unii puteau ghici șase sau mai mult, îndeajuns de consecvent pe parcursul unor serii lungi pentru a demonstra că sorții contra hazardului erau de mii, milioane chiar, la unu. O dată cu publicarea rezultatelor în monografia “Extra-Sensory Perception” (1934), Rhine și cercetările sale au atins rapid o reputație națională, apoi internațională.

cercetatori metapsihici
Joseph Banks Rhine

Practic, Duke University a obținut cu această ocazie consacrarea oficială a experimentelor de telepatie. Rhine a organizat cele mai severe controale pentru aceste experimente.

Matematician fiind, profesorul Rhine a pus la baza încercărilor respective scheme foarte pretențioase, bazate atât pe calculul probabilităților, cât și pe legile marilor numere (care impuneau ca unele experimente să fie repetate de peste 100. 000 de ori!). Pentru ă mari gradul de siguranță în categorisirea răspunsurilor exacte, Rhine a introdus preluarea informației cerebrale asupra a cinci modele geometrice diferite, cartonașele respective fiind cunoscute sub numele de “cărțile Zener” (după numele doctorului Zener – asistentul său, care le-a imaginat); în plus, a introdus și o amestecare mecanică a acestor cărți, pentru a se evita la maximum influențele umane suplimentare. Experiențele respective care au durat ani și ani de zile, au convins treptat pe mulți oameni de știință asupra faptului că existența fenomenului telepatic se încadrează în mod normal, ca oricare alt proces specific al fiziologiei umane, în legi cantitative și calitative bine definite.

În următorii 45 de ani, Rhine avea să rămână, în ochii publicului, parapsihologul numărul 1. Conceptul de parapsiholog, de fapt, distinct față de cercetător metapsihic – unul căutand să demonstreze fenomenele în condiții controlate, celălalt fiind mai preocupat să investigheze cazurile spontane -, derivă din munca lui. Principala sa contribuție a fost de a ajuta parapsihologia să se impună, fie și încet, drept disciplină academică, acceptată în universități. Din punct de vedere personal și profesional, Brian Mackenzie a relevat în sinteza sa asupra poziției lui Rhine în istoria subiectului inclusă în volumul memorial “J.B. Rhine: on the Frontiers of Science” (1982) – că atributele lui Rhine “cuprindeau îndemânarea profesională, devotamentul față de importanța și legitimitatea domeniului, încrederea în aplicabilitatea metodelor științifice pe problemele acestuia, poziția instituțională favorabilă și o personalitate plină de forță care inspiră entuziasm și devotament”.

Amintim aici ca în deceniul respectiv, ideea acestor experimente a antrenat cercetători din multe alte țări, intuindu-se ca pe această cale s-ar putea obține noi deschideri de orizont în cunoașterea ființei umane. Astfel, în Marea Britanie, dr. Soal a efectuat între anii 1934 și 1939, un număr de 128 250 experimente, în Franța un bun matematician, inginerul M. de Cressac – a organizat o mie de transmisii similare, în Olanda deveneau cunoscute experiențele profesorului W. Tenhaeff. Dar poate că cele mai puțin difuzate, dar având cele mai valoroase rezultate științifice, au fost cercetările efectuate în aceeași perioadă de profesorul Leonid Vassiliev, în laboratorul său discret din Leningrad. Lucrările sale în acest domeniu au fost cunoscute abia în anii ‘60, pe lângă publicarea în editura Literatura politică a cărții sale privind fenomenul telepatic și înființarea la Moscova și Leningrad a secțiilor de Bioinformatică, ca o prețuire efectivă a aportului său în acest domeniu i s-a acordat și titlul de membru corespondent al Academiei de Medicină a U.R.S.S. și apoi Premiul Lenin.

Rhine, Louisa (1892-1983)

Louisa Rhine a colaborat cu soțul ei J.B. Rhine de-a lungul carierei lui, inițial la Duke, și apoi, după pensionarea lui, la Fundația de Cercetări asupra Naturii Omului, aflată în apropiere, la Durham, NC; i-a completat cercetările, adunând și analizând cazuri de psi spontan oferite de surse din SUA și din întreaga lume. Cărțile ei, “Hidden Channels of the Mind” (1961) și “The Invisible Picture” (1981) sunt de o deosebită valoare datorită faptului că redresează balanța pe care munca lui Rhine o înclinase în favoarea studiilor experimentale.

Richet, Charles (1850-1935)

Timp de peste o jumătate de secol, de la deșteptarea interesului pentru cercetarea metapsihică în Franța anilor 1870 până la epoca lui Rhine, Richet a fost în Europa forța dominantă în domeniu, mai întâi ca investigator și apoi ca decan de vârstă. Psiholog (împreună cu Pierre Janet și cu alții a ajutat la consacrarea psihologiei ca disciplină academică) și fiziolog (în 1912 a obținut Premiul Nobel pentru descoperirile lui legate de fenomenul cunoscut de-atunci încoace ca alergie), Richet a refuzat să-i îngăduie reputației sale convenționale să-i inhibe exprimarea opiniilor asupra fenomenelor paranormale, expuse pe larg în 1922, în cartea publicată un an mai târziu în engleză sub titlul “Thirty Years of Psychical Research”.

cercetatori metapsihici
Charles Robert Richet

Interesul trezindu-i-se inițial prin întâlnirea “înaltelor fenomene” pe când investiga la Paris hipnoza, Richet a fost primul care a experimentat, cu aproape o jumătate de secol înaintea lui Rhine, jocurile de ghicire-a-cărților spre a testa telepatia. Începând din anul 1884 Richet a efectuat aproape 3000 de experiente de transmitere telepatică – folosind cărți de joc -, pentru a încerca să contureze principii ale manifestării fenomenului la nivel cerebral; un calcul al probabilităților de ghicire la întâmplare a cărților selectate indica posibilitatea aflării unui număr de 732 de cărți; or, în experimentele sale reușita a fost în 789 rezultate exacte. Faptul că organizarea transmisiilor respective nu a fost totuși extrem de riguroasă a făcut ca rezultatele favorabile respective să fie date uitării.

Preț de câțiva ani sceptic în privința fenomenelor fizice ale mediumismului, a ajuns să le accepte ca urmare a încercărilor atente și îndelungate cu Eusapia Palladino; în 1899 i-a cerut scuze lui Crookes într-un articol citit SPR-ului, pentru atitudinea sa anterioară față de rapoartele lui Crookes despre Homes și alții, pe care le luase în râs “cu la fel de multă poftă pe cât o făcea toată lumea”. Vizita sa în Alger și articolele din “Revue Metapsychique”, pe care el o fondase, au stabilit cele dintâi mediumismul “Evei C”. Poziția sa eminentă în știința ortodoxă l-a ajutat ca, în 1922, să prezinte dovezile fenomenelor metapsihice Academiei de Științe.

Aproape până în ultima clipă, Richet a rămas cu încăpățânare materialist, afirmând că ectoplasma (termen născocit de el) era o substanță naturală, chiar dacă neexplicată, formată cam la fel cum se condensează ceața de la picături de apa la o cădere bruscă de temperatură. Dar într-o scrisoare către Lodge, în 1932, a indicat că ezita; fără a fi spiritualist în stilul lui Conan Doyle, scria, “mă apropii pe nesimțite de ideile voastre”. Și, conform lui Bozzano, a sfârșit prin a deveni convins de evidența Supraviețuirii de dincolo de moarte…

Schrenck-Notzing, Baron Albert von (1862-1929)

Ca și Richet, Schrenck a fost inițial atras de studiul fenomenelor metapsihice prin investigarea înaltelor fenomene ale hipnotismului și, grație mijloacelor private ale lui și ale soției, a fost în măsură să se concentreze pe investigarea lor. Principalul lui interes se îndrepta spre fenomenele fizice, mai întâi cu Eusapia Palladino, apoi cu “Eva C”, și, în anii ‘20, cu frații Schneider. Lucrarea sa “Phenomena of Materialization” (Munchen, 1913), tradusă și editată într-o versiune extinsă în Anglia în 1920, rămâne cea mai detaliată relatare a experimentelor epocii, iar grija cu care s-a străduit să fie controlate cât mai riguros posibil a fost atestată chiar și de un observator atât de critic ca Eric Dingwall.

Schrödinger, Erwin (1887-1961)

Erwin Schrödinger

Erwin Rudolf Josef Alexander Schrödinger a fost un fizician austriac, laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1933, unul din părinții fizicii cuantice. Schrödinger a fost profesor de fizică teoretică la Berlin, Graz și Dublin și este fondatorul mecanicii ondulatorii, a cărei ecuație fundamentală îi poartă numele. A studiat de asemenea elementul radiu și a adus contribuții însemnate la definitivarea teoriei culorii.

Prima lucrare de mecanică ondulatorie elaborată de Schrödinger în ianuarie 1926 înlocuiește electronul din modelul atomic al lui Niels Bohr cu o serie de unde, aplicând teoria lui Louis de Broglie, conform căreia electronii se comportă ca niște unde; această teorie este încorporată în ecuația lui Schrödinger.

Iată ce credea el:

Sunt foarte uimit că imaginea ştiinţifică a lumii reale din jurul meu este foarte deficitară. Oferă o mulţime de informaţii faptice, pune toate experienţele noastre într-o ordine magnific de coerentă, dar este groaznic de tăcută cu privire la tot ce este foarte aproape de inima noastră, care contează cu adevărat pentru noi. Ea nu ne poate spune nimic despre roşu şi albastru, amar şi dulce, durerea fizică şi plăcere fizică; nu ştie nimic despre frumos şi urât, bun sau rău, Dumnezeu şi eternitate”.

Si:

“Există în mod evident o singură alternativă, și anume unificarea minții sau a conștiinței. Multitudinea lor este doar aparentă, în realitate există doar o singură minte”.

Sidgwick, Eleanor (1845-1936)

Eleanor Sidgwick împărtășea multe din calitățile soțului ei. Nepoată a Lordului Salisbury, soră cu Arthur și Gerald Balfour, a devenit profesor universitar și apoi rector la Newnham College, Cambridge. O vreme a stat deoparte în cadrul SPR, deși i-a redactat “Jurnalul” în anii 1890 și a intrat în 1901 în Consiliu. Cu puțin înaintea pensionării de la Newnham i-a devenit secretară de onoare, apoi președintă, ca pentru a indica faptul că vremea prudenței trecuse și, practic, a condus Societatea de la moartea soțului ei, în 1900, până a murit și ea – deși, în anii ‘30, influența i s-a bazat mai mult pe faptul că membrii Consiliului îi împărtășeau în genere vederile.

La fel ca soțul ei, a fost ostilă mediumismului fizic, și ca urmare, a ținut Societatea la o lungime de braț de investigațiile lui Crawford, Schrenck, Geley și ceilalți. Sintezele ei asupra dovezilor telepatiei, aparițiilor și a “corespondenței încrucișate” erau rezonabil detașate, exemplificând, spre a o cita pe Renee Haynes, “claritatea ei de gândire, energia și enorma ei asiduitate”; dar prejudecățile sale au dus la dezacorduri și divizări în sânul Societății care au slabit-o grav în anii interbelici.

Sidgwick, Henry (1938-1900)

cercetatori metapsihici
Henry Sidgwick

Ales membru al Trinity College, Cambridge, în 1859, Sidgwick a demisionat zece ani mai târziu, având conștiința tulburată căci trebuia să adere la Biserica Anglicană pentru a-și menține postul; toată viața a fost adânc respectat pentru integritatea sa, ca și pentru distincția academică în calitate de filozof. Împreună cu Myers, Gurney, Lord Rayleigh și familia Balfour, a început să investigheze mediumii în anii 1870, și a fost ales președinte al nou-formatei Societăți de Cercetări Metapsihice, în 1882.

În această calitate, a investigat mediumi, deși de obicei cu rezultate relativ dezamăgitoare; William James spunea:

l-am auzit spunând cu un an înainte de a muri, că dacă, indiferent cine i-ar fi spus la început că după douazeci de ani se va afla în aceeași identică stare de îndoială și cumpănă cu care începuse, ar fi calificat profeția ca incredibilă”.

În parte, aceasta pare să fi izvorât dintr-o aversiune de neînfrânt față de fenomenele fizice; în pofida faptului de a le fi văzut cu ochii lui în cursul unei examinări a Eusapiei Palladino, a reacționat cu vizibilă ușurare la “demascarea” Hodgson, scriind nu numai că toate dovezile în favoarea ei puteau fi înlăturate, dar și că n-ar mai trebui să fie testată pe spezele Societății. Se mai pare însă că era ceea ce mai târziu s-a numit “inhibitor psi”; “inima generoasa pe care o avea trebuia să conlucreze cu un intelect ce acționa în mod distructiv aproape asupra oricărei convingeri ce îi era oferită spre acceptare”,spune William James. Importanța lui se bazează mai puțin pe contribuția personală în calitate de cercetător și mai mult, după cum se exprima profesorul C.D. Broad, pe “ponderea pe care inteligența și integritatea lui cunoscute le-au conferit studiilor serioase asupra subiectului”.

Soal, S.G. (1890-1975)

Conferențiar de matematici la Queen Mary College, Londra, Soal a combinat acceptarea autenticității mediumilor individuali cu scepticismul despre rezultatele obținute la Duke imediat după 1930; iar când testele ESP efectuate de el la Londra au dat rezultate negative, a dobândit reputația de sceptic. Convins de către Carington să parcurgă iarăși rezultatele, pentru a vedea dacă unele din ele nu ofereau totuși dovezi în sprijinul precogniției, a descoperit că ofereau. Doi subiecți, Basil Shackleton și Mrs Stewart, aveau un nivel de “reușite” precognitive mult peste probabilitatea întâmplătoare.

Munca ulterioara cu subiecții după război a părut să confirme descoperirile inițiale și pentru un timp testele lui Soal au fost considerate cea mai concludentă probă de precogniție ce fusese prezentată; au ieșit însă la suprafață îndoieli privind procedurile lui, iar apariția erei informaticii a făcut posibilă efectuarea de verificări care au arătat că nu folosise tabelele de numere arbitrare exact în felul pe care îl declarase. Dacă le-a încălcat conștient, ca să-și îmbunătățească rezultatele, sau dacă a avut vreun alt motiv – era în orice caz un caracter foarte ciudat -, rămâne nesigur; dar descoperirea a dus la respingerea tuturor rezultatelor lui, deși munca de început cu Carington era în mod clar corectă.

Stevenson, Ian (1918-2007)

Doctorul Ian Stevenson este fostul șef al Departamentului de Psihiatrie de la Universitatea Virginia și fost director al Diviziei privind personalitatea, la aceeași instituție. În cele peste 4 decenii dedicate documentării cazurilor de amintiri din vieți anterioare, Stevenson a încercat să realizeze un studiu serios al reîncarnării, pe baze științifice. Lucrarea lui clasică, “Twenty Cases Suggestive of Reincarnation”, publicată de Societatea Americană de Cercetări Metapsihice, în 1966, reprezintă un exercițiu complex de studiu, în care Stevenson îmbracă pe rând haina de istoric, jurist și psihiatru, pentru a aduna dovezi de la cât mai multe persoane.

Stevenson a colectat în total peste 3000 de cazuri de amintiri de vieți anterioare ale unor copii din întreaga lume, iar în 1997 a publicat “Reincarnation and Biology: A Contribution to the Etiology of Birthmarks and Birth Defects”. În primul volum al  acestei voluminoase lucrări, el a descris diversele tipuri de semne din naștere, acele semne distinctive unice de pe pielea nou-născuților, ce nu pot fi explicate doar prin moștenirea genetică ori cauze prenatale sau perinatale. Deși Stevenson recunoaște că nimeni “n-a reușit să găsească o modalitate prin care reîncarnarea ar putea fi dovedită în laborator”, el atenționează că și în laborator savanții sunt obligați să se raporteze la mărturii umane. În eseul său, “The Evidence for Survival from Claimed Memories of Former Incarnations” care a câștigat concursul organizat de Societatea Americană de Cercetări Metapsihice în 1960, în onoarea lui William James (1842-1910), Stevenson a analizat o serie de ipoteze despre care el credea că merita a fi luate în considerare, în tentativa de a reuni datele unor cazuri elocvente de reîncarnare. Printre aceste ipoteze se numără:

  1. Frauda inconștientă. În unele cazuri, alți indivizi au atribuit subiecților declarații privind viețile anterioare, pe care aceștia nu le făcuseră niciodată și au permis astfel ca afirmațiile inițiale să se dezvolte. Stevenson a numit asta “un fel de halucinație colectivă”, în care alte declarații sunt atribuite în mod fals subiecților.
  1. Devierea amintirilor prin metode normale cu uitarea ulterioară a sursei. Stevenson consideră această ipoteză ca fiind adesea responsabilă de multe cazuri de pseudoreîncarnare. El citează din scrierile lui E.S. Zolik, care a studiat abilitatea studenților aflați sub hipnoză de a crea vieți anterioare fictive. Aceste personalități imaginare sunt produsul amestecului de caractere și personaje din cărți, filme sau seamănă cu personaje cunoscute în copilărie. Din cauza remarcabilei abilități a minții umane de a dobândi informații paranormale și de a crea personalități imaginare, Stevenson a citat o altă dificultate în studiul serios al cazurilor sugestive de reîncarnare: “Trebuie să nu uităm că informațiile dobândite pe cale normală se pot împleti cu cele derivate în mod paranormal, în declarațiile unor persoane care aparent își amintesc de viețile anterioare”.
  1. Memoria rasială. Stevenson, doctor și psihiatru, era conștient că știința nu a descoperit încă parametrii transmisiei genetice. El consider însă că o asemenea teorie, aplicată unor presupuse amintiri din alte vieți va întâmpina obstacole serioase. Deși acceptă că ipoteza “amintirii” vieților strămoșilor noștri este aplicabilă în acele  cazuri în care se putea dovedi că subiectul posedă amintiri dintr-o altă viață, aparținând unei linii genetice originare în persoana cu care el se identifică, Stevenson credea că separația timpului și spațiului “face imposibilă orice transmitere de informație de la o persoană la alta de-a lungul liniilor genetice”.
  1. Percepția extrasenzorială a faptelor, prin pătrunderea aparentă în mințile unor persoane vii. Stevenson a găsit greu de acceptat teoria potrivit căreia un indvid înzestrat cu capacități paranormale și-ar limita exercitarea unor astfel de însușiri doar la comunicarea cu anumite persoane, ce ar putea cunoaște informații relevante cu privire la unele persoane decedate, cu care subiectul se identifică.
  1. Retrocogniția. Stevenson s-a dovedit receptiv față de ipoteza că abilitatea parapsihologică numită retrocogniție ar putea fi responsabilă de unele cazuri sugestive de reîncarnare. În astfel de cazuri subiecții ar fi putut fi stimulați prin prezența la locul unde au avut loc anumite evenimente istorice, prin atingerea unor obiecte legate de acele evenimente, sau prin discuții cu persoane care au participat la ele, sau prin alterarea stării de conștiință.
  1. Posesiunea. Savantul american recunoștea ca plauzibilă posibilitatea unei posesiuni temporare a subiectului ce susținea că are amintiri din alte vieți. Dar el releva o diferență importantă: în cazurile de posesiune, entitatea care reușește transformarea personalității o face de obicei cu cu unicul scop al comunicării cu cei dragi, din planul fizic, și nu pretinde niciodată că ar fi fost o reîncarnare a subiectului care i-a împrumutat, temporar, corpul fizic. În adevăratele cazuri ce sugerează reîncarnarea, nu există nici o altă personalitate ce pretinde a ocupa corpul subiectului și entitatea vorbește despre o viață anterioară, nu despre comunicarea cu ființele dragi aflate încă în viață.

Thomson, Sir John Joseph, OM, FRS (1856-1940)

Un alt produs al Colegiului Trinity, Cambridge, Thomson i-a succedat Lordului Rayleigh în calitate de profesor Cavendish de fizică experimentală în 1884 și, treisprezece ani mai târziu, în ceea ce “Chamber’s Biographical Dictionary” descrie drept “cea mai mare revoluție în fizică de la Newton încoace”, a demonstrat că există electroni cu o masă de două mii de ori mai mică decât ceea ce până atunci se considerase ca fiind cele mai mici particule atomice. Membru al SPR, Thomson a fost unul din examinatorii Eusapiei Palladino cu ocazia vizitei ei la Cambridge, iar ceea ce a văzut l-a impresionat profund. A rămas unul dintre vicepreședinții Societății până la moarte, insistând în “Recollections and Reflections” (1936) ca oamenii de știință să investigheze downsing-ul, adică radiestezia. “Varga de ghicit e, poate, din toate fenomenele considerate fizice, cel mai potrivit pentru experimentare”, spunea el.

Turing, Alan (1912-1954)

Alan Mathison Turing a fost un matematician britanic, logician, criptanalizator și om de știință în domeniul informaticii. El a avut o mare influență în dezvoltarea informaticii, oferind o formalizare a conceptelor de „algoritm” și „calcul” cu mașina Turing. Pe scurt, Turing este considerat a fi tatăl informaticii și inteligenței artificiale. 

Într-o lucrare ( Computing machinery and intelligence) Turing a scris: 

“Presupun că cititorul este familiarizat cu ideea percepției extrasenzoriale (ESP) și cu sensul celor patru elemente ale acesteia, și anume telepatia, clarviziunea, precogniția și psihokinezia. Aceste fenomene perturbatoare par să nege toate ideile noastre științifice obișnuite. Cum as putea să le discreditez?! Din păcate, dovezile statistice, cel puțin pentru telepatie, sunt copleșitoare. Este foarte dificil să-ți rearanjezi ideile pentru a se potrivi acestor fapte noi. Odată ce le-ai acceptat, nu pare un pas foarte mare de a crede în fantome și spiritei. Ideea că trupurile noastre se deplasează pur și simplu în conformitate cu legile cunoscute ale fizicii, împreună cu alte legi care nu au fost încă descoperite, si oarecum asemănătoare, ar fi un prim pas in cercetare”. 

Turing a recunoscut că ESP (percepție extrasenzorială) ar împiedica un computer să treacă testul Turing (Testul Turing este un experiment din domeniul inteligenței artificiale care își propune să dea răspuns la întrebarea dificilă „Pot (sau vor putea) mașinile să gândească?”. A Practic e vorba doar de mașini de calcul care pot fi programate astfel încât să se comporte mai mult sau mai puțin asemănător oamenilor, prin aceea că acceptă întrebări formulate într-un limbaj natural (nu de programare) și dau răspunsuri mai mult sau mai puțin rezonabile). Turing a promovat bizar de mult ideea de ESP într-o lucrare despre programarea unui calculator cu calculul inteligenței. Turing a vrut să elimine orice abilități ESP umane de a afecta testul. Această abilitate ar putea face mai dificilă sarcina computerului să păcălească omul sau să ridice îndoieli cu privire la validitatea testului. Preocuparea sa pentru ESP a subliniat abilitățile umane pe care nu se aștepta ca să poată fi simulate de computere. Acest lucru a pus la îndoială o teorie computațională a minții umane chiar dacă s-ar fi dovedit că o mașină viitoare ar putea fi conștientă într-un fel.

Tyrrell, G.N.M (1879-1952)

Inginer electronist, Tyrrell a lucrat cu Marconi. După primul război mondial, a descoperit că fiica sa adoptivă Gertrude avea aptitudini metapsihice și împreună au inițiat o serie de teste în cursul cărora Tyrell a experimentat prin diferite metode spre a vedea dacă pot găsi formule care să satisfacă pretențiile scepticilor; cu un oarecare succes, dar numai pentru a constata că existau elemente, ca de pildă starea de spirit a persoanei metapsihice, cărora trebuia să li se acorde credit și pe care scepticii refuzau să le accepte. Cărțile sale, “Science and Psychical Phenomena” (1938), “Apparitions” (1943) și “The Personality of Man” (1946), rămân ca mărturii ale priceperii lui.

Notând că, asemeni lui Carington, sacrificase o carieră promițătoare pentru a se dedica studiilor metapsihice, Rosalind Heywood își amintea că “avea acea rară combinație de calități necesară pentru trezirea și interpretarea psi-ului; studii științifice, puterea de a generaliza pe baza unui număr de particularități aparent fără legătură între ele și o personalitate încurajatoare care nu inhiba niciodată ESP-ul unui subiect timid”.

Uspenski, Piotr Demianovici (18781947)

Uspenski a fost un filosof rus ce a invocat geometria noneuclidiană și cea euclidiană în discuțiile sale despre psihologie și dimensiunile superioare ale existenței. Întâlnirea sa, în anul 1915 la Moscova, cu profesorul greco-armean George I. Gurdjieff căruia îi devine discipol, i-a marcat întreaga carieră după acel moment, doctrina esoterică a lui Gurdjieff fiind piatra de temelie a scrierilor sale viitoare. Nu se știe cu exactitate motivul pentru care Piotr D. Uspenski părăsește totuși „sistemul” profesorului său în anul 1924. Cartea sa “În căutarea miraculosului” fiind o relatare a ceea ce a învățat în acei ani, între 1915 și 1924.

Prima sa carte apare în anul 1909, intitulându-se “The Fourth Way” (A Patra Cale). Cu aceasta se face foarte repede remarcat, devenind un important autor în domeniul teoriei matematice. După apariția cărții “Tertium Organum” (1912), care îi și aduce o mare notorietate, Uspenski face o lungă călătorie prin Anglia, Franța, Italia, Egipt, India și Ceylon, “în căutarea miraculosului”, după spusele sale, pe care se pare că-l găsește mai târziu chiar în locul din care plecase, Moscova.

Iată ce declara Uspenski în cartea sa, “A patra cale”: “Mi-am dat seama că manifestările de psihologie supranormală cum ar fi transferul gândurilor, clarviziunea, posibilitatea cunoașterii viitorului, a privirii în trecut și așa mai departe, nu au fost dovedite. Așa că am încercat să găsesc o metodă pentru studierea acestor lucruri și am lucrat în această direcție mai mulți ani. Am găsit unele lucruri interesante în acest sens, dar rezultatele erau foarte evazive; și deși mai multe experimente au reușit, era aproape imposibil să fie repetate. (…) atunci când am făcut acele experimente, acum 25 de ani, am ajuns la concluzia că munca experimentală este imposibilă, pentru că nu se pune problema de experiment ci de schimbarea stării de conștiință”.

Varley, Cromwell (1828-1883)

Deși, ca inginer implicat în instalarea primului cablu transatlantic, Varley a fost ales membru al Royal Society în 1871, era “un om pentru a cărui contribuție în telegrafia prin cablu”, după cum afirma Lodge, “Lordul Kelvin ulterior spunea frecvent că nu primise cuvenita răsplată de recunoaștere și aprobare”. Nu le-a primit nici pentru faptul de a fi fost primul om de știință care a realizat cercetări cu Home. Cu câțiva ani înaintea lui Crookes, Varley a asistat la o ședință a lui Home, amintindu-și după aceea că, deși fusese prea năucit de ceea ce văzuse pentru a se simți convins că era adevărat, s-a lămurit mai târziu în cursul aceleiași zile, prin faptul că, revenind acasă, a auzit ciocănituri similare celor pe care le auzise la Home, cu toate că era singur, iar a doua zi dimineață a primit o scrisoare prin care Home îl înștiința că spiritele l-au informat că ele le făcuseră…

Vasiliev, L.L (1891-1966)

Pare plauzibil ca, în timp, Vasiliev sa fie recunoscut drept una din cele mai importante figuri din istoria parapsihologiei. În lucrarea sa “Experiments in Distant Influence”, publicată în Rusia în 1962 și, un an mai târziu, în traducere englezească, Vasiliev – profesor de psihologie la Universitatea din Leningrad – descrie testele pe care le efectuase cu subiecții spre a descoperi, printre altele, dacă pot fi puși în transă hipnotică de la distanță, prin telepatie – și a constatat că e posibil.

În prezent, descrierile cercetărilor metapsihice provenite din Rusia trebuie să fie privite sub o anume rezervă; dar profesorul Eysenck nu și-a ascuns satisfacția prudentă față de experimentele pe care traducătoarea lui Vasiliev, Anita Gregory, le-a considerat ca “printre puținele investigări clasice ale telepatiei”, deschise în sensul unei anume critici, dar reprezentând o muncă de pionierat de “cea mai mare importanță”.

Wallace, Alfred Russel, OM (1823-1913)

Majoritatea oamenilor si-l amintesc astăzi pe Wallace ca pe omul care aproape că l-a învins pe Darwin în expunerea asupra teoriei originii speciilor, dar care, cu generozitate și-a retras pretențiile când a realizat că Darwin lucrase la ea ani de zile. Oricum, Wallace a fost și unul din primii examinatori ai mediumilor. Inițial, ca tânăr învățător, descoperise că unii din elevii lui puteau demonstra comunitatea de senzații; și, în anii 1860, impresionat de ceea ce văzuse în materie de mediumism fizic, a făcut tot posibilul să-și convingă colegii și prietenii sceptici să-l ia în serios, expunându-și părerile într-un articol asupra aspectelor științifice ale supranaturalului.

Wallace i s-a alăturat lui Crookes în 1870 pentru a-l investiga pe Home și pe alți mediumi; dar, deși a devenit membru al SPR, a fost curând decepționat, plângându-se că liderii Societății erau prea sceptici. Nu că ar fi vrut să convertească publicul prin propriile lui scrieri; “nici eu, nici oricare alt Spiritualist cultivat nu se așteapta la așa ceva”, scria el.

“Nu le cerem cititorilor să creadă, ci doar să-și pună la îndoială propria infailibilitate asupra acestei chestiuni; cerem să se facă anchete și experimente răbdătoare înainte de a se trage concluzia grăbită ca suntem, cu toții, simpli prostănaci și idioți, în privința unui subiect căruia i-am dedicat cele mai bune facultăți mintale și puteri de observație ale noastre preț de ani în șir”.


Zollner, Johann (1834-1882)

Din toți oamenii eminenți a căror reputație a fost știrbită prin decizia de a lua în serios cercetarea metapsihică, Zollner e poate cel mai nefericit. Ca profesor de fizică și astronomie, era privit de toată lumea ca unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai vremii sale; iar teoria sa asupra celei de-a patra dimensiuni a stârnit un interes internațional. Considerând că mediumismul fizic ar putea furniza dovezi care să-i susțină teoria, s-a apucat să-l investigheze pe mediumul Henry Slade într-o serie de teste, în 1877-1878, cu participarea unor distinși contemporani – Wilhelm Weber, Wilhelm Scheibner și Gustav Fechner. Fenomenele descrise în cartea lui Zollner “Transcendental Physics”, publicată în Germania în 1879, erau uluitoare, oferind dovada pe care o sperase. Dar, Weber, deși pe vremea aceea admitea că nu se pot explica pe cale naturală, mai târziu a retractat iar moartea lui Zollner i-a ajutat pe sceptici să declare nu numai că fusese păcălit, dar și că-și ieșise din minți – lucru absolut fals, după cum au insistat toți cei care îl cunoșteau.

Lasă un comentariu

 

Comentarii

  1. Foarte bine documentat articolul! Mi.ar place sa citesc mai multe articole despre experimente de genul acesta. Sigur, nu avem cum să știm exact daca aceste fenomene s.au petrecut exact așa cum spun articolele de acest gen, dar pe de altă parte nimeni nu are timpul necesar să scobească prin arhive. Așa că articolele de acest gen sau cele sub forma de reportaj au o încărcătură mai serioasa de informație decât articolele cu subiect simplu și comercial despre bântuiri și fantome.

  2. Impresionant… ma gandeam…..cate eforturi sa duci o munca sustinuta si sa descoperi ceva important..cate cautari, cate visuri, cate intrebari… Si ce e mai straniu e cat de putin din aceste cautari ajung la noi, cat de putin putem percepe. De exemplu mi se pare straniu cum de a ajuns teoria lui Darwin sa devina una din temeliile modelului nostru cognitiv cu privire la lume, in conditiile in care Darwin avea niste incertitudini si nu era absolut sigur de ideile sale…. E straniu ca nimeni, poate doar oamenii spiritualizati cu adevarat, nu are propriile idei despre lume..tot ce avem e un hard cu informatii virusate de proasta intelegere, de emotii etc.

  3. Da, e greu de crezut ca oamenii de stiinta se preocupa cu asemenea studii. Dar n.o sa va vina sa credeti cati doctori apeleaza pentru sanatatea proprie la metode homeopate si la bioenergeticieni, desi pe toti ii auzi ca ii blameaza pe pacientii care apeleaza la asemenea tratamente… Dar si doctorul e doctor pana se imbolnaveste si vede ca medicina nu il poate vindeca, si atunci revine la statusul de simplu om care apeleaza la orice l.ar putea salva. Medicina este foarte buna pe unele domenii, dar pe altele inca nu e asa avansata cum se pretinde. Deci e de bine cu aceste cercetari ale oamenilor de stiinta, ca asa incepe lumea sa isi puna niste semne de intrebare si sa fie mai atenta la subiectele astea, care nu sunt numai povesti de presa sau de emisiuni slabe. O zi buna sa aveti si spor in toate!

  4. Ce dovezi empirice, tataie stiu ce am trait si nu am nevoie de savanti sa.mi certifice. Sa vezi ce greu atarna experienta unui pahar care se arunca singur din vitrina pe podea…..

  5. Am citit numai despre cei de care am auzit in şcoală. Am ramas masca. Totusi de ce nu ni se zice la scoala mai mult despre un autor? Adica despre un om de stiinta? Despre viata lor, despre ce credeau despre lume? Si ei vad ca au avut intrebari asa cum avem si noi. Si pun pariu ca ziceau si ei ineptii cand erau mici. Poate ca m.as fi apropiat altfel de teoriile lor daca as fi stiut cateceva despre viata si gandurile lor.

  6. Ati vazut filmul lui Woody Allen, Magic in The Moonlight? Sa va uitati. Concluzia: toti spiritistii sunt niste escroci. Inventivi, dar escroci. De ce nu mai e nici un spiritist care scoate ectoplasma din el? Au disparut brusc, sau cum? Azi nu mai e asa usor sa pacalesti experimentele. Nu mai credeti toate tampeniile!

  7. Chiar de curand am citit undeva ca oamenii de stiinta care au luat Nobelul obisnuiau sa aiba hobbyuri in diferite domenii. Era in carte un fel de statistica. De exemplu un om de stiinta cu hobby de cantaret avea sanse de doua ori mai mari sa ia Nobel decat un om de stiinta fara alte pasiuni. Daca avea ca hobby desen, pictura, sculptura, sansele cresteau de 7 ori. Cu hobby tamplarie, mestesuguri, electronica, sanse cu 7,5 mai mari. Si tot asa. Fiind un pasionat de paranormal chiar m.am gandit ca ar trebui facute niste statistici si pt savantii pasionati de paranormal, de chestiile spirituale si ezoterice. La fel cum combinatia dintre rase e benefica, la fel si ideile originale apar cand bagajul cultural este foarte foarte divers.

  8. Nu am stat sa citesc tot dar cred ca sunt doar legende. Ce om de stiinta serios si.ar bate capul cu fantomele!? Sa avem rezon!