Ce sunt legendele urbane

Ce sunt legendele urbane?

In Bizar by A.B.BLasă un comentariu

Legendele urbane reprezintă povești ce nu pot fi verificate, despre evenimente neobișnuite, grotești, înspăimântătoare sau supranaturale, care au dobândit o largă circulatie. În unele cazuri, poveștile se bazează pe cazuri reale, care, repetate la nesfârșit au fost exagerate și deformate. Alte legende urbane își au originea în interpretarea greșită sau neînțelegerea poveștilor de către unii oameni care le-au auzit sau au citit despre ele în presă, ori le-au auzit de la un martor autentic al lor. Singurul element comun al legendelor urbane este afirmația că povestea i s-ar fi întâmplat intotdeauna altcuiva, cel mai adesea “unui prieten al unui prieten”.

Legendele urbane au fost amplificate în ultimul timp de internet și de viteza cu care acesta face să circule informațiile. De la legende de groază la legende polițiste, de la legende cu întâmplări din justiție la cele pline de umor, de la legende despre vaccinuri și alimente cancerigene, povestirile de acest tip continuă să se transmită ca niște adevărați viruși mentali. Legendele urbane se spun în continuare la scara blocului sau la ușa magazinului din spatele blocurilor, unde oamenii se adună la o bere seara. Se spun în trenurile de navetiști, în curțile școlilor, în tabere, se spun în orice condiții indiferent de vârstă ori de continent. Legendele urbane nu au vârstă, spațiul lor se schimbă mereu, li se mai adaugă noi amănunte, pentru a fi în pas cu vremurile, inspiră filme, creează fobii, dar de murit nu mor niciodată.

În 30 martie 2002, poliția statului american Pennsylvania a emis către cetățenii statului respectiv o avertizare, cerându-le să nu mai dea crezare afirmațiilor și relatărilor privitoare la diverse acte criminale, din cauza unnui număr mare de farse ce dobândiseră o intensă circulație prin intermediul internetului. Poliția a ilustrat societatea, prezentând modul în care legenda urbana a “parfumului de leșin” – ce făcea inițial referire la mai multe femei care ar fi fost anesteziate și apoi jefuite după ce indivizi neidentificați le-ar fi dat să miroase mostre de parfum contrafăcut – s-a transformat după 2001 într-o poveste terifiantă, cu teroriști care ucideau femei, trimițându-le prin poștă mostre de parfum otrăvit. Povestea s-a modificat ulterior, răspândindu-se zvonul că teroriștii ar fi trimis plicuri cu virusul antraxului, multor locuitori ai statului Pennsylvania.

Folcloriștii și alți specialiști care culeg astfel de legende urbane, relevă că relatări ale unor presupuse întâmplări reale diferă de știrile sau evenimentele istorice reale prin aceea că au o linie epică bine dezvoltată – un început, o continuare și un final. Eresurile urbane sunt cel mai adesea acuzații, afirmații și prezumții înfricoșătoare vizând indivizi, grupări religioase, corporații sau organizații politice.

Pentru a ilustra diferența dintre o legendă urbană și un eres urban, să luăm exemplul teroriștilor și al parfumului otrăvit. O legendă urbană va începe întotdeauna prin a afirma că povestea este adevărată și i s-ar fi întâmplat unei femei, cunoștință a unui prieten. Va continua prin a-i da numele martorei și a descrie cum, fără a bînui nimic, aceasta a deschis pachetul trimis prin poștă și a mirosit parfumul găsit înăuntru. Povestea se va încheia cu relatarea sfârșitului tragic al victimei. Un eres urban, în loc să ofere o întâmplare elocventă, va avertiza pur și simplu, că toate femeile trebuie să fie suspicioase față de pachetele trimise de companiile de parfumuri, fiindcă se știe cu siguranță că teroriștii amenință femeile americane cu parfum otrăvit.

Biroul de investigații criminalistice din cadrul poliției statului Pennsylvania a emis anumite indicații, pentru a ajuta oamenii să identifice o legendă urbană:

  1. Dacă povestea are un început, o continuare, un final și o semnificație, probabil că e vorba de o legendă urbană.
  2. Dacă povestea începe cu afirmația că este vorba de un caz real, întâmplat unui prieten, probabil că ea nu vizează descrierea unui eveniment autentic.
  3. Dacă cineva aude aceeași poveste sau una similară din mai multe surse, dar cu nume și detalii diferite, probabil că este vorba despre o legendă urbană.
  4. Dacă nu există nici o dovadă reală care să sprijine povestea sau afirmațiile ei, probabil că istoria e falsă.

Majoritatea legendelor urbane și a miturilor internetului sunt, în esență, o pacoste pe capul oamenilor legii, chemați adesea să investigheze astfel de relatări, care le consumă timpul, energia și fondurile. Deși purtătorii de cuvânt ai FBI au declarat că nu există statistici asupra numărului de farse investigate, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, aproape fiecare poveste vizând otrăvuri, plicuri cu antrax sau alte substanțe nocive trimise prin poștă, a fost luată în serios și verificată.

Numeroase legende urbane sunt povești reciclate și constant reînnoite. O poveste care a circulat foarte mult în anii ‘50 va renaște la începutul secolului nostru și va păcăli iarăși oamenii. Brbara Mikkelson, care administrează Centrul de Cercetări privind legendele urbane, avansează teoria potrivit căreia astfel de reluări ale unor povești vechi sunt făcute de oameni care le-au auzit cu mulți ani în urmă și au fost îngroziți, sau amuzați de ele, și, prin urmare, doresc să le repovestească, punându-și amprenta personală asupra lor. În alte situații, comentează ea, multe legende au fost născocite de oamenii care doreau “să pară mai bine informați despre un subiect, decât era într-adevăr cazul”.

Legendele urbane comuniste din România

Probabil mulți dintre dumneavoastră își amintesc legendele urbane din vremea comunismului, multe dintre ele referitoare la alimente. Multe dintre aceste legende urbane se află la granița dintre legendă și banc.

Se spunea că laptele era degresat şi lungit cu apă si că smântâna era făcută cu aracet, ca să pară mai consistentă. Despre parizer se spunea că, pentru a avea consistență, îi puneau în el o anume cantitate de hârtie igienică. Povestea s-a perpetuat și după ’90.

Despre bere se auzea că  primea un aport de detergent ca să facă spumă. Despre băuturile spirtoase tari se spunea că pot conţine alcool metilic, care provoacă orbire.

Multă lume ştia că salamul de Sibiu ar fi trebuit să conţină şi carne de cal, ceea ce era de bine. Cu timpul, însă, a apărut şi vorba că în unele salamuri s-ar pune carne de şobolan.

După accidentul nuclear de la Cernobîl, a apărut ideea că muşeţelul e radioactiv. Astfel, muşeţelul a decăzut din rangul de panaceu universal pe care-l avea, şi nu şi-a mai revenit nici până astăzi.

Un zvon de tip clasic a fost, însă, acela că o organizaţie teroristă ar fi injectat mercur în portocalele dintr-o ţară din care România făcea import (portocalele apăreau în comerţul nostru prin preajma „sărbătorilor de iarnă“). Lumea ştia că mercurul e otrăvitor, iar efectul zvonului a fost că, în acel an, mulţi n-au mai cumpărat portocale.

O legendă privitoare la otrăvirea apei a apărut imediat după fuga cuplului dictatorial de pe acoperişul Comitetului Central şi a circulat în Bucureşti şi alte câteva oraşe mari din țară.

O altă poveste din colecția urbană românească din perioada comunistă este despre o familie mai nevoiașă care avea un văr marinar stabilit în America. Omul le tot trimitea rudelor din țară pachete cu diverse – biscuiți, ciocolată, ness, bomboane etc. Cu fiecare pachet, trimitea și câte o scrisoare, dar care, luată la puricat de autorități, ajungea și cu câteva săptămâni după sosirea pachetului. Într-o bună zi, în pachetul deja tradițional oamenii au găsit un borcan mare de tot de cafea ness, mai mare decât cele cu care erau obișnuiți. După vreo două luni (familia terminase ness-ul deja), a ajuns și scrisoarea aferentă pachetului, în care nepoții din America le spuneau că vărul marinar a murit și că dorința lui fusese să fie incinerat, iar cenușa lui sa fie îngropată în pământul natal; așa că au pus această cenușă în borcanul mare de ness, ca să nu dea de bănuit autorităților române…

O altă legendă urbană românească a ajuns să facă înconjurul lumii. Este legenda de la morga din Botoșani, unde se spune că ar fi lucrat un spălător de cadavre necrofil. Acesta a primit cadavrul unei fete tinere si frumoase, iar familia ei l-a rugat să o aranjeze frumos, căci urma să fie îngropată în rochie de mireasă. Atras de frumusețea fetei, omul s-a gândit că nu va ști nimeni dacă violează cadavrul. Numai că fata nu era moartă, ci într-o stare cataleptică rar întâlnită, așa că s-a trezit și a urmat nebunia: angajatul de la morgă a ajuns la închisoare, dar familia fetei îl vizita și îi trimitea pachete, mulțumindu-i că le-a redat fiica… Din această legendă urbană a pornit o alta care face din povestea de mai sus sursa inspirației regizorului spaniol Pedro Almodovar pentru filmul său ”Hable con Ella”. Astfel, se spune că legenda ar fi fost publicată imediat după anii ’90 într-un ziar local din Sibiu, de unde ar fi preluat-o o agenție de știri, care a pus-o în circulație în întreaga lume. Povestea a ajuns într-un ziar spaniol, care, se spune, ar fi trimis doi reporteri în România să dea de firul legendei. Deși nu au găsit spălătorul de cadavre, oamenii tot au dedicat câteva pagini poveștii ”incendiare” a necrofilului din Botoșani. Regizorul spaniol ar fi citit despre scandal și așa s-ar fi născut celebrul său film…

Un alt mit urban spune că un pensionar s-ar fi lăudat prin vecini că o să plece la băi. Numai că a intervenit ceva și omul nu a mai plecat. Însă, în noapte, îl trezește un zgomot. Năuc de somn își dă seama că era cineva la ușa de la intrare, care încerca să-i spargă apartamentul. Neștiind ce să facă, omul ia din bucătărie o tigaie și speriat, lovește cu ea în ușă, cu toată forța. Se face liniște. Omul nu îndrăznește să deschidă ușa, așa că se duce să se culce la loc. Dimineața, îl trezește miliția care îi spune că are un hoț mort pe preșul de la intrare…

Tot din perioada comunistă datează și o altă legendă cu umor negru. În acea vreme transportul morților era o problemă, așa că existau indivizi ”specializați” în așa ceva pe la sfârșitul anilor ’80. Metoda aleasă era simplă, deși macabră: cumpărau două bilete de tren, clasa I și mergeau cu mortul până la gara de destinație. Șmecheria era că stropeau din belșug cu alcool hainele și părul celui decedat, ca să pară doar că e beat-mort și să nu dea de bănuit. Și așa s-au născut legendele. Cea mai vehiculată dintre ele spune cum doi asemenea cărăuși din București aveau de dus un cadavru până la Baia-Mare. După metoda descrisă, i-au luat bilet, i-au pus pălărie pe cap, l-au înfofolit bine, l-au stropit cu alcool, l-au urcat în accelerat (la Gara de Nord) vorbind între ei, chipurile, despre ”cât de tare îi place alcoolul lui tataie”, i-au mai ținut de vorbă pe controlorii de bilete, ce mai, treaba părea ca și făcută! În compartiment mai era un cuplu de tineri, care își vedeau de treaba lor. După câteva ore de mers, cărăușilor li s-a cam facut sete, așa că i-au rugat pe tineri să se mai uite din când în când și la ”tataie cel băut”, iar ei au plecat până în vagonul-restaurant, să se cinstească. La o zdruncinătură mai puternică a trenului, bietul ”bețiv” s-a dezechilibrat și a căzut peste fata de pe bancheta din față. Prietenul ei l-a certat un pic pe om, l-a ridicat și l-a pus la locul lui. Dar legenda zice că situația s-ar fi repetat de câteva ori, până când tânărul, enervat, l-a împins ceva mai tare pe ”tataie”, care a ajuns să dea cu capul de geam și să cadă lat pe podea. Văzând că omul nu are puls și e livid la față, tinerii au crezut că ei l-au omorât, așa că fiind într-o situație disperată, l-au aruncat de la fereastra vagonului, din mersul trenului. Ceva mai târziu, când cei doi cărăuși s-au întors și au întrebat unde e ”tataie”, tinerii le-au spus că acesta a coborât la stația de dinainte. Replica unuia dintre cărăuși a fost că: ”Cum să coboare, că e mort de joi!”. Legenda mai consemnează faptul că bietul tânăr a fost arestat, judecat și condamnat, fiind, se pare, singurul român care a făcut pușcărie pentru că a omorât un om deja mort…

+ Surse

Lasă un comentariu