exorcismul

Ce este exorcismul?

In Paranormal by A.B.BLasă un comentariu

Ideea că o entitate sau o energie negativă poate lua în stăpânire corpul, obiectele sau locuința unei persoane a îngrozit și a fascinat deopotrivă omenirea. Realitate, fantasmagorie, posedare, boală? Cert este că fenomenul se manifestă și nu poate fi ignorat, așa că în vremea când medicina nu era dezvoltată, religia a trebuit să găsească o explicație și un antidot. Acest antidot a fost ritualul de exorcizare.

Prin posedare, o entitate poate controla corpul unui om, dar și obiecte sau animale. De exemplu, în Japonia, sabia (katana) era considerată “sufletul războinicului”, deoarece se credea că războinicul își poate canaliza energia spirituală prin sabie, iar sabia devenea un fel de prelungire a corpului său.

Cu siguranță ați văzut în filme acest clișeu al parcurilor de distracție sau al muzeelor bântuite. Aceste clișee se bazează pe ipoteza că locuri ca acelea în care există reprezentări de persoane, animale și alte ființe, pot crea un fel de realitate paralelă care este un mediu favorabil spiritelor ce vor să se agațe de ceva. Motivul principal pentru care se spune că cimitirele sunt bântuite este tocmai din cauza credinței că spiritele pot fi încă atașate de corpurile pe care le-au părăsit. În funcție de religie și context, posedarea poate fi voluntară sau involuntară, cu efecte benefice sau malefice.

Exorcismul este acel ritual religios menit să alunge entitățile invadatoare. De-a lungul timpului, acest subiect a fost extrem de studiat, căutându-se rezolvări la problema posedării. În 1612, inchizitorul dominican francez Sebastian Michaelis a publicat lucrarea “Histoire admirable de la possesion d’une penitente” în care ofera cititorilor o clasificare a demonilor. Acest studiu a fost realizat in baza cercetărilor realizate de inchizitor în vremea procesului posedărilor din Aix-en-Provence, la rezolvarea cărora a participat.

Generalități

Exorcismul, termen provenit din latinescul „exorcismus”, însemnând “legare prin jurământ”. Exorcizarea este o rugăciune, sau o sumă de rugăciuni care cheamă în ajutor puterea Domnului spre a alunga Diavolul, sau a altor entități malefice asociate acestuia, din anumite locuri, obiecte, persoane presupuse a fi posedate.

În funcție de ritualurile specifice credinței exorcistului, procesul exorcizării se face provocând entitatea la un jurământ, printr-un procedeu complicat sau pur și simplu poruncind entității să plece, în numele unei puteri superioare. Exorcismul se practică în sistemul de credințe al mai multor culturi și religii.

Potrivit dogmei bisericești creștine, din cauza păcatului strămoșesc, diavolul are o anumită putere de stăpânire asupra oamenilor. Scopul suprem al Diavolului este să împiedice omul sa-L slăvească pe Dumnezeu. Cele mai eficiente arme împotriva Diavolului care îl ispitește pe om sau care deja s-a instalat în om, sunt rugăciunea, postul și exorcizarea. La creștini, exorcismul este un act al Bisericii, prin care se cere, în numele lui Iisus Hristos, ca o persoană sau un obiect să fie apărat împotriva influenței diavolului și eliberat de sub stăpânirea lui. De asemenea, la creștini, însuși actul botezului, Taina Sfântului Botez, debutează cu câteva exorcisme, atunci când nașii sunt puși să spună “mă lepăd de Satana”.

Diavolul folosește tot felul de șiretlicuri, bazându-se pe slăbiciunea oamenilor, pentru a-i stăpâni. Diavolul ispitește la tot felul de păcate, precum: păcatul protopărinților, fratricidul lui Cain, trădarea lui Iuda, tăgăduirea lui Petru, minciuna lui Anania. În ciuda acestor lucruri, tot Biserica spune că Diavolul îl poate ispiti pe om numai atât cât îngăduie Dumnezeu, în Înțelepciunea lui…

Un gen deosebit de atac al diavolului este posedarea, îndrăcirea, în care spiritul rău ia în stăpânire cu violență trupul omului, astfel încât organele corpului și puterile inferioare ale sufletului sunt stăpânite de el, însă nu și puterile superioare ale sufletului. Cum arată un om posedat? El poate vorbi o limbă stranie, sau un dialect al unei limbi demult dispărute, poate vorbi despre lucruri ciudate sau poate prezice cu exactitate anumite fapte, poate avea o putere fizică supraomenească, vocea schimbată, ca și cum cineva ar vorbi prin corpul posedatului sau poate scoate sunete animalice; își poate provoca singur răni, prezintă agresivitate, neliniște, repulsie față de rugăciuni, tămâie, agheasmă și alte obiecte sfinte. După ritualul exorcizării se observă întotdeauna o refacere extrem de rapidă a individului.

Unii spun că posedarea survine anumitor păcate grave, în urma lepădării de credință, în urma folosirii magiei, invocarea Diavolului în anumite ritualuri oculte, sau a unui pact cu însuși Diavolul, prin care i se dă dreptul la posesiune. Totuși, se pare că au existat și cazuri de sfinți, posedați temporar. De obicei, posedații pot fi eliberați numai dacă vor asta.

Cazurile de exorcism foarte complicate pot fi realizate numai de un preot care are de la Episcop o licență specială în acest sens. Acesta poarta denumirea de “preot exorcist”. Licența de a săvârși exorcisme trebuie acordată numai preoților care se disting prin evlavie, știință, prudență și viață cinstită.

În afară de cazurile mai complexe de exorcism, există rugăciuni care se pot spune de către orice preot, cu permisiunea Episcopului, atunci când se consideră că există o influență satanică asupra unor locuri, obiecte sau persoane, fără a se ajunge la stadiul unei posesiuni adevarate.

De asemenea, există rugăciuni și texte care pot fi recitate în particular de către toți credincioșii, atunci când au senzația că sunt ispitiți de Diavol. Astfel de texte includ psalmii 91 și 23 atunci când intervine sentimentul de frică, iar stropirea ferestrelor și ușilor cu apă sfințită poate fi văzută ca o metodă de purificare și de alungare a entităților nedorite dintr-o casă.

Exorcismul la Vatican

În 11 septembrie 2000 ziarele din întreaga lume publicau o veste despre invadarea Vaticanului de forțele Întunericului, care-l insultaseră pe însuși papa Ioan Paul al II-lea, prin intermediul unei adolescente, care fusese o “fată de o puritate și o bunătate desăvârșite”, până să fie luată în stăpânire de diavol, la vârsta de 12 ani. Tânăra, care avea 19 ani în 2000, a început să urle, cu o voce “guturală”, în timpul unei audiențe generale date de papă în piața San Pietro. În ciuda eforturilor papei de a potoli atacul, Diavolul a râs în fața eforturilor Sfântului Părinte de a-l alunga. Când gărzile Vaticanului au încercat să o imobilizeze pe fată, ea le-a respins, dovedind o putere supraomenească.

Exorcistul Vaticanului, părintele Gabriele Amorth spunea că împreună cu un alt exorcist, părintele Giancarlo Gramolazzo, au încercat să o exorcizeze, anterior, pe fată și că papa petrecuse cu ea jumătate de oră, în ziua precedentă, și o exorcizase. Curând, a devenit clar, când fata a început să-l insulte pe papă și să-i vorbească în limbi necunoscute, în timpul audienței, că niciuna dintre ședințele de exorcism nu reușise să alunge spiritul rău. Surse din cadrul Vaticanului, s-au grăbit să reamintească despre exorcizarea reușită, în 1982, a unei italience, Francesca Fabrizzi.

Spre sfârșitul lunii septembrie 2000, reverendul James Le Bar, exorcistul diocezei din New York, își exprima părerea că în ultimii ani se produsese o veritabilă “explozie” de exorcisme. Doar în New York, afirma el, numărul crescuse de la zero în 1990, la un total de 300 în ultimii zece ani. Reverendul Le Bar spunea ca, în condițiile în care oamenii și-au diminuat respectul față de propria ființă și au renunțat să mai respecte spiritualitatea, alte ființe umane și viața, în general, demonii lui Satana se puteau strecura în sufletul lor și “îi puteau ataca, posedându-i și făcându-i neputincioși”.

În 26 noiembrie 2000, o știre a Associated Press relevă că în Ciudad de Mexico, un grup de bărbați și femei, care se credeau posedați, pătrunsese, printr-o amplă ceremonie, în parohia romano-catolică locală, cerând să fie exoricizați de opt preoți numiți de arhiepiscop spre a-l înfrunta pe Satana și pe demonii acestuia. Reverendul Alberto Juarez își amintea că văzuse o tânără care începuse să țipe, cu glas masculin și apoi să mârâie ca un câine. Părintele Enrique Maldonado vorbea despre case unde văzuse ușile încuiate deschizându-se singure și obiecte zburând prin încăperi. Reverendul Daniel Gagnon mărturisea că încercase, cândva, să adopte o abordare științifică, pragmatică, dar se răzgândise. “Inițial recurgi la psihologie, dar ulterior îți dai seama că există o arie a fenomenelor pe care știința nu o poate acoperi”, spunea el.

Scoaterea demonilor și vindecarea bolnavilor și handicapaților au fost două dintre elementele activității apostolice pe care Iisus a încredințat-o susținătorilor săi, dar practica efectuării de exorcisme asupra candidaților la botez a fost consemnată, pentru prima oară, de către unul dintre părinții bisericii, Hippolytus (c.170-c.235), la Roma, în secolul al III-lea. Preotul sau laicul care-I avea în grijă pe cei ce doreau să se alăture bisericii, era învățat să-și așeze palmele pe capetele novicilor și să se roage. Se credea că ar fi fost imposibil, pentru o entitate demonică, să rămână tăcută și să treacă neobservată în acel moment, trădându-și astfel prezența și făcând din nefericita gazdă umană un candidat sigur la exorcizare.

Potrivit numărului din 1 septembre 2000 al publicației National Catholic Reporter, prima mențiune a exorcismului ca funcție în cadrul Bisericii romano-catolice apare într-o scrisoare a papei Cornelius, din 253. Istoricul Jeffrey Burton Russel afirma că în primele liturghii medievale existau trei feluri de exorcisme comune – exorcismul sau binecuvântarea caselor sau lucrurilor, exorcismul celor ce primeau botezul și exorcismul oamenilor care credeau că sunt posedați de demoni. În diferite părți ale  Europei, preotul care efectua exorcizarea putea apela și la rituri de alungare a unor divinități precreștine, precum Thor sau Odin.

Descrieri ale posesiunii demonice au apărut frecvent în Egiptul Antic, în Babilon și Persia, încă din cele mai vechi timpuri. Deși nu există relatări privind exorcizările în Vechiul Testament, alungarea demonilor constituie o parte esențială a misiunii lui Iisus și un important aspect al sarcinilor încredințate de el apostolilor:

“Și a chemat la Sine pe cei doisprezece și a început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate”. (Marcu 6:7)

Noul Testament se referă și la exorciștii evrei care au început să scoată demoni în numele lui Iisus (Marcu 9:38-40): “și I-a zis Ioan: Învățătorule, am văzut pe cineva scoțând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, și l-am oprit, pentru că nu merge după noi. Iar Iisus a zis: Nu-l opriți, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi”.

Nici Iisus, nici cei ce scoteau demoni în numele Său nu sunt numiți “exorciști” în Noul Testament, iar verbul “a exorciza” nu apare nicăieri în Biblie, în contextul alungării demonilor. În contrast cu exorcizările șamanice ale spiritelor malefice din culturile tribale, care puteau dura ore sau zile, cu ritualurile alungării demonilor în Egiptul antic sau în Europa păgână, precum și cu ritualurile de exorcizare ale Bisericii romano-catolice, ce pot dura multe zile, luni și chiar ani, exorcizările lui Iisus constau în adresarea directă, către demon, de a părăsi trupul gazdei sale.

Când Iisus învingea ușor entitățile malefice care au infestat trupul și sufletul victimei, în multe cazuri descrise în Evanghelii, aceste entități sunt întotdeauna demoni, nu Satana însuși. Chiar dacă acestea reprezintă victorii care slăbesc puterile pământești ale lui Satana, se crede că marea bătălie dintre Iisus, Fiul lui Dumnezeu, și Satana, Stăpânul Lumii, se va desfășura la Armageddon, în timpul Apocalipsei.

Deși nu se găsesc nicăieri scrieri despre exorcisme în Vechiul Testament, tradiția iudaică târzie a dobandit un ritual ce implica suflatul în șofar (instrument folosit în muzica de cult la vechii evrei; era confecționat dintr-un corn de berbec, bine curățat pe dinăuntru, vârful cornului devenind locul de suflat), citirea de rugăciuni și ungerea persoanei afectate, deasupra căreia s-au citit pasaje din Psalmi, cu untdelemn și apă. Ca și în exorcismul creștin, este important de aflat adevărata identitate a demonilor, astfel încât acestora să li se spună pe nume, când li se cere să părăsească trupul victimei. În tradiția cabalistică, exorcistul insista să cunoască și păcatele care l-au făcut pe demon să se atașeze de sufletul uman, astfel încât după alungarea Răului, saufletul să fie îndreptat și liniștit.

John L. Allen, Jr., redactor la National Catholic Reporter, recunoștea că în puține cazuri mediatizate “eșecul de a diagnostica o posibilă tulburare psihică, înainte de practicarea exorcizării, a dus la dezastre”. Allen menționează un caz din 1976, în care doi preoți din Bavaria au fost condamnați pentru ucidere prin imprudență, când tratamentul medical al unei epileptice de 23 de ani a fost întrerupt, în favoarea exorcismului, iar tânăra a murit. El se referă și la un caz din 1996, în care un exorcist protestant coreean din California a fost acuzat de omor prin imprudență și condamnat la patru ani de închisoare pentru că a ucis, involuntar, o femeie, în timpul unui exorcism de patru ore.

Exorcistul Vaticanului, părintele Gabriele Amorth, spunea că el cere întotdeauna documentele medicale ale persoanei ce urmează a fi exorcizate și se consultă cu un psihiatru, dacă e de părere că informațiile pe care urmează să le afle vor putea fi de folos. Susține totuși că doar practicarea exorcizării poate oferi certitudini, fiindcă din răspunsul dat riturilor, preoții pot depista prezența demonului.

Deși mulți preoți par să creadă că un exorcism obișnuit nu ar putea dăuna nimănui, părintele Joseph Mahoney, un capelan catolic din Detroit, care lucrează cu persoane suferind de sindromul personalității multiple, vede lucrurile total diferit. El consideră că un exorcism poate fi “extrem de distructiv” atunci când e aplicat unor pacienți cu sindrom de personalitate multiplă nediagnosticat, și se referă la studiul întreprins la Spitalul Regal din Ottawa, Canada, care a demonstrat că procesul exorcizării poate crea noi personalități, în acești subiecți.

În ianuarie 1999, Vaticanul a emis un nou ritual de exorcizare, pentru prima oară după 1614, reafirmând existența lui Satana și relevând o nouă imagine a acestuia, în context actual. Oficialii au subliniat că biserica nu a modificat referirile evanghelice la diavol și nici nu a sugerat că oamenii trebuie să înceteze a mai crede în existența Necuratului. Dar preoții care desfășoară exorcisme trebuie să facă față răului ca o forță aflată în interiroul fiecărui individ, nu una care-i amenință pe oameni din exterior.

Ritualul exorcizării

Părintele Malachi Martin, un iezuit care a fost consilierul a trei papi a scris o serie de cărți despre posesiunea demonică și exorcism, inclusiv “Hostage to the Devil”. Întrebat de ce anume asistăm la o creștere atât de spectaculoasă a numărului de oameni posedați de demoni și a necesității exorcizării, el a replicat, asemenea Sfântului Pavel: “Există un război spiritual, un război cu spiritele… un război cu puterile nevăzute ce râvnesc la sufletele oamenilor”.

Descriind procesul de exorcizare, Martin a explicat că acesta reprezintă o confruntare, nu doar o simplă rostire de rugăciuni. Exorcistul se află în război cu demonii. O dată început, procesul trebuie dus până la capăt. Dacă exorcistul, din anumite motive, încetează ritualurile, demonul îl va urmări.

Exorcismul continuă cu un fel de dialog între demon și exorcist, care încearcă să afle cât mai repede posibil numele duhului rău. Adesea, numele reprezintă o reflectare sau un simbol al modului cum se comportă demonul și acesta trebuie obligat să-l recunoască.

Demonul batjocorește sistematic iubirea și credința umană și caută să descopere orice eventuală slăbiciune a exorcistului, orice pată neagră din trecutul acestuia. Obiectele din încăpere se pot ridica în aer, ferestrele se pot zgâlțâi, ușile se închid și se deschid singure. Malachi Martin spune: “La un moment dat, orice om aflat în cameră știe că acolo există ceva care-ți dorește răul. Este ceva groaznic să știi că, dacă vei da greș, ai putea muri pe loc”.

Martin mai spune că nu toate exorcismele se încheie cu triumful asupra demonilor. Uneori, demonul nu se lasă alungat, iar victima rămâne posedată. Chiar și când demonul este alungat din trupul gazdei sale umane, el poate rătăci, căutând alți oameni vulnerabili, în al căror trup să se poată cuibări. Și exorcistul poate încă suferi din cauza încercărilor sale de a alunga demonii. Martin relata că fusese aruncat din pat, lovit cu scaunul și avusese un umar dislocat – indicii ale faptului că demonul se afla încă în preajmă și era foarte furios pe el.

Exorciști

În 22 septembrie 2000, filmul de groază “The Exorcist” realizat în anul 1973, a fost relansat, conținând secvențele tăiate inițial din pelicula originală. Preoții din întreaga Americă s-au confruntat cu un val de cazuri de pretinsă posesiune demonică. Probabil cel mai înspăimântător film realizat vreodată, “The Exorcist”, a fost inspirat de romanul, devenit bestseller al lui William Peter Blatty și a fost regizat de William Friedkin. Așa cum mulți critici de film și comentatori au relevat, reprezentarea făcută posesiunii demonice a atins un fel de coardă a spaimelor primare colective din sufletul uman, iar sentimentul a fost amplificat de faptul că victima era o tânără inocentă și surâzătoare. Demonii au devenit dintr-o dată mai reali atunci când au realizat că și copii lor, soțiile și chiar ei înșiși ar putea fi posedați. Părintele Merrin, exorcsitul din film, utiliza ritualul catolic de alungare a demonilor, creat în 1614 de Vatican, iar intonările repetitive ale actorilor care practicau ritualul au conferit scenei o aură suplimentară de realism, dând impresia participării la un eveniment supranatural.

Reverendul Bob Larson, un predicator evanghelic și autor de literatură, s-a remarcat și ca exoricst în Denver. El declara în anul 2000 ziarului New York Times că are 40 de echipe de exorciști în SUA și că scopul sau este ca “niciun cetățean să nu se afle la mai mult de o zi de mers cu mașina de un oraș unde să poată găsi un exorcist”. Larson spunea că nu înțelege de ce oamenii sunt adesea șocați de ideea unui exorcism.

Michael W. Cuneo, sociolog la Universitatea Fordham, a studiat exorcismul timp de mai mulți ani. Cercetările sale relevă că până în anii ’60, exorcismul fusese aproape complet abandonat în SUA, ca ritual bisericesc. Apoi, în 1973, apariția filmului “The Exorcist” a schimbat radical situația. Până la mijlocul anilor ’80 s-a produs o proliferare de exorcizări, realizate de protestanții evanghelici. În anii ’90, susține Cuneo, exista o “rețea subterană” de sute de exorciști și se practica “o varietate uluitoare de exorcisme”.

Reverendul Martin Marty, preot luteran și analist al tendințelor și obiceiurilor religioase din SUA, comenta că “exorcismele au existat pretutindeni” și că alungarea demonilor are o variată și îndelungată istorie. Marty remarca și că, în multe culte creștine, nașii unui copil sunt întrebați, în numele acestuia, dacă renunță la diavol și la căile acestuia, ceea ce explică el, este o formă “blândă” de exorcism. Iar exorcismul constituie o parte mai redusă, în religiile occidentale moderne, decât a fost în religiile antice, în Babilon, Egipt sau Grecia. Există vrăjitori, în societățile africane, care efectuează exorcizări, vraci, în triburile de nativi americani, care sunt și exorciști, dar și șamani, în toată Asia, care alungă duhurile necurate.

Câtă vreme vor fi oameni care cred în puteri supranaturale, vor exista și exorciști chemați să alunge demonii din trupurile victimelor inocente. Un sondaj efectuat de revista Self, în 1997, relevă că 65% dintre cei chestionați credeau în existența diavolului. Rezultatele unui sondaj Gallup din iunie 2001 indicau ca 41% dintre americanii adulți consideră că Satana sau demonii săi îi pot poseda pe oameni.

Dicționarul diabolic

“Dicționarul diabolic” spune că termenul de “exorcism” se referă la formulele de care se folosesc sfinții, magicienii și preoții pentru a chema sau a alunga spiritele. Găsim în această carte redată o practică de exorcizare făcută mai cu “duhul blândeții”. Se povestește că un anume messir Guillaume, abate la Sfânta Agatha, în dioceza din Liege, care se ducea la Cologne însoțit de doi călugări, a fost nevoit să facă față unui posedat, care purta în sân un diavol năzdrăvan. Abatele i-a pus acestuia fel de fel de întrebări, cărora le-a răspuns prin gura posedatului, așa cum se obișnuieste în cadrul ritualurilor de exorcizare.

Abatele a văzut că diavolul răspundea la întrebări cu tot atâtea minciuni, așa că l-a rugat ferm să fie serios și să spună adevărul la toate întrebările pe care i le va pune. Diavolul a promis și s-a ținut de cuvânt. El i-a spus bunului preot ce făceau mai mulți morți despre care dorea să știe noutăți, i-a numit pe cei care erau deja în cer și cei care așteptau în purgatoriu. Preotul a început să se roage pentru ei. În acest timp, unul din călugării care îl însoțeau a vrut să stea și el de vorbă cu diavolul.

“Taci din gură, i-a spus diavolul. Ieri i-ai furat abatelui 12 scuzi, pe care i-ai ascuns într-o cingătoare, înveliți într-o cârpa. Aș putea să-ți numesc mai multe furtișaguri ca ăsta, despre care n-ai suflat o vorbă la spovedanie”.

Auzind acestea, abatele a vrut să-i dea iertarea sa călugarului. Apoi i-a ordonat diavolului să-l scutească pe posedat de prezența sa.

“Și unde ai vrea să mă duc?”, a întrebat el.

“Uite, am să deschid gura, n-ai decât să intri dacă poți”, a răspuns abatele.

“E prea cald, a replicat diavolul. Zilele astea ai făcut împărtășanii”.

“Ei bine, asează-te pe degetul meu mare”.

“Degetele tale sunt sfințite, dacă mă frec de ele am să-mi mușc unghiile nu o dată”.

“Atunci du-te unde vrei, dar șterge-o mai repede”.

“Mai încetișor, replica diavolul, am permisiunea să rămân aici încă doi ani. Vom trăi și vom vedea”.

Atunci, abatele i-a spus: “Cel puțin arată-te, să te vedem sub chipul tău adevărat”.

“Chiar vrei?”.

“Da”.

“Poftim”.

În aceeași clipă, posedatul începu să crească în înălțime și grosime într-o asemenea măsură încât în două minute era înalt cât un turn de 300 de picioare, ochii i se aprinseseră ca niște cuptoare, iar trăsăturile îi deveniseră înspăimântătoare. Unul din călugări leșină pe loc, iar celălalt înnebuni. Abatele, care-și mai păstrase încă mintea întreagă, îl ruga pe diavol să-i redea posedatului dimensiunile normale. Diavolul ascultă, apoi îi spuse abatelui:

“Bine ai facut că te-ai răzgândit, căci nimeni nu mă poate privi prea mult așa cum sunt și să rămână în viață…”.

Exorcismul în alte culturi ale lumii

Încă din vremurile străvechi, în numeroase culturi și religii au fost consemnate manifestări demonice asupra oamenilor.

Exorcismul la sumerieni

De pildă, sumerienii credeau că maladiile sunt provocate de așa-numiții „gid-dim” – spiritele morților ajunse în Iad. Pentru sumerieni, o persoană era formata din “gid-dim” (sufletul) și “adda” (corpul).

Puterea unui astfel de “gid-dim” stătea în realizările din timpul vieții și în numărul de copii pe care răposatul îi avea. Spiritele se puteau întoarce în lumea celor vii pentru a-i bântui și pedepsi pe cei ce lăsau persoanele decedate neîngropate sau daca nu li se cinstea memoria.

Exorcismul la romani

Romanii credeau că nu doar ființele umane puteau fi posedate, ci și animalele, plantele, chiar și obiectele neînsuflețite. În secolul V, Papa Gregoriu I scria despre o călugăriță posedată de un demon care intrase în corpul său prin intermediul unei frunze de salată pe care ea o mâncase.

Exorcismul la evrei

Conceptul de „influență demonică” din creștinism se aseamănă cu cel evreiesc. În Noul Testament sunt descrise episoade în care Iisus întâlnește persoane demonizate, pe care le vindeca prin alungarea entităților malefice din corpurile posedaților.

Exorcismul la musulmani

Musulmanii cred și ei în Iblis (Diavol) și în existența demonilor și a acoliților lor, “djinnii” (duhuri) care pot poseda oameni. În religia islamică exorcismul se numește “ruqya”. Ritualurile islamice de exorcism fac parte din “Al-Tibb al-Nabawi” (“Medicina Profetului”). Exorcismul islamic constă în punerea la pământ a persoanei posedate, în timp ce un “imam” (preot musulman) îi recita posedatului versete coranice, ținându-i mâna pe frunte. Versetele coranice specifice exorcizării sunt incluse în capitolul 72 din Coran, intitulat “Al-Jinn” (Spiritele), dar și în capitolul următor numit “Al-Muzzammil” (Cel învăluit), și în ultimele sure din Coran, numite “Al-Ikhlas” (Crezul), “Al-Falaq” (Zorii) și “An-Nas” (Oamenii). Toate aceste versete constau în preaslăvirea lui Allah (Dumnezeu) și în alungarea demonilor în numele Său.

Exorcismul în Iudaism

În Iudaism, exorcismul nu este menit doar să alunge entitatea care cauzeaza posedarea. După alungarea acestei entități, ritualul de exorcism care a fost înfăptuit trebuie să aibă puterea de a vindeca atât persoana care a fost posedată, cât și spiritul care a cauzat posedarea, în așa fel încât ambii să își găsească liniștea. Cartea “Minchat Yahuda” a rabinului Yehuda Fetaya vorbește in extenso despre problema posedărilor și necesitatea exorcismului.

În Iudaism, exorcismul trebuie să fie condus de un rabin care a fost inițiat și în misterele Kabbalei. Ritualul se realizează în prezența unui grup de 10 bărbați maturi, numit “minyan”. Acești bărbați formează un cerc în jurul persoanei posedate și recită psalmul 91 de rei ori, după care rabinul suflă într-un corn special numit șofar. Efectul sunetului acestui corn este acela de a slăbi legătura prin care entitatea este atașată de corpul victimei. Apoi, cei 10 bărbați așezați în cerc vor spune rugăciuni, în vreme ce rabinul va purta un dialog cu entitatea, pentru a o liniști și a o convinge să plece.

Exorcismul în Hinduism

Si hindușii practică exorcismul. Dintre toate cele patru “Vede” (cărțile sacre ale hinduismului), se spune că numai Atharva-Veda conține secrete legate de magie și alchimie, dar și de ritualuri care țin de exorcism. Mijloacele de bază ale exorcismului hindus sunt repetarea succesiva de mantre și practicarea ritualului “yajna”, adică ceremonii prin care sunt oferite diverse ofrande. Ca o paranteza in ceea ce privește ofrandele, in unele religii, florile sunt pentru zei, iar fructele sunt pentru demoni. Dintre scrierile puranice ce trebuie citite în timpul ritualului de exorcizare, oficiat de un “brahman” (preot hindus), se numără “Bhagavata Purana”, “Padma Purana” și “Garuda Purana”, dar și textul “Kāttakaṃ” din “Yajur-Veda”. De asemenea în timpul exorcizării, cei prezenți trebuie să țină posedatul, în timp ce recită mantrele zeilor, în special mantrele zeilor Hanuman și Narasimha, mantre special folosite în exorcism. Tot în timpul ritualului trebuie să existe imagini sau statui ale zeităților hinduse, mai ales ale celor doi amintii anterior, pentru a opri dezlănțuirea puterii demonului.

Exorcismul la japonezi

Japonia este un caz unic, aici reunindu-se elemente din Shintoism, Budism, Taoism și Confucianism. În ritualul lor de exorcism, puterile și abilitățile ascetului sunt folosite în combinație cu cele ale mediumului. În japonia există două metode de exorcism. Prima se referă la procesul prin care entitatea malefică este identificată și obligată să părăsească trupul victimei, proces care este realizat de ascetul singur.

A doua metodă este mai veche, ea forțând entitatea care posedează să se transfere în corpul unei gazde prin intermediul căreia va fi obligată să comunice și să-și dezvăluie astfel adevărata identitate. “Gazdele” sunt mediumi fără experiență în domeniu, de obicei femei tinere sau copii. În momentul transferului, gazda inițială a spiritului se liniștește și mediumul, care nu cunoaște gazda inițială, se află într-o altă cameră și începe să se comporte exact ca prima victimă pe durata posedării. Aflată în corpul mediumului, entitatea care posedează este obligată să comunice și, din ceastă cauză, de multe ori, entitățile pot refuza transferul. Din acest motiv, acest tip de exorcism este mai puțin folosit azi.

Metoda cea mai întâlnită este “o-shirabe”, și implică dialogul prin care entitatea va fi convinsă să părăsească corpul victimei. Cel care realizează exorcismul poate fi un preot budist de rit Shingon sau Tendai, un yamabushi (pustnic din munți) sau un onmyouji (un maestru Yin-Yang din tradiția ezoterică japoneză). Pregătirea necesară spre a putea conduce un ritual de exorcism, poate consta în pregătirea a 100 de zile de aragyou care încep în fiecare an pe data de întâi noiembrie. Această metodă de purificare începe zilnic la ora trei dimineața cu un duș de apă rece neîncepută care se repetă o dată la fiecare trei ore până la ora nouă seara. Există doar două mese de prânz pe zi și se spune încontinuu Sutra Lotusului și se fac exercițiile de bokken, sabia de lemn.

Japonezii spun că există patru tipuri de simptome ale posedării. Primul se referă la dureri inexplicabile, febră, pierderea cunoștinței. Cel de-al doilea tip se referă la diversele halucinații vizuale sau auditive, care nu schimbă nicicum personalitatea celui posedat. Al treilea tip implică schimbări de personalitate. În acest caz, entitatea nu se manifestă direct prin trupul gazdei, dar induce stări de transă. Ultimul tip de posedare include toate cazurile în care entitatea manipulează corpul gazdei pentru a se manifesta. Cel mai cunoscut caz de acest gen este “Kitsunetsuki”: posedarea cauzată de spiritul unei vulpi.

Exorcismul “o-shirabe” debutează cu o întrebare adresată entității care posedează: “Îți vei schimba atitudinea?”. Această întrebare se referea la posibilitatea unei schimbări în bine, în caz de posedare. Când răspunsul este negativ, se trece la etapa de “settoku”, adică persuasiunea.  Se insistă cu această întrebare până când demonul răspunde pozitiv. Următoarea etapă este una de cercetare, prin care se urmărește aflarea unor informații, privind circumstanțele începerii posedării și când se va sfârși ea. Aceste detalii ajută la identificarea tipologiei entității respective.

Printre cauzele unei posedări se numără un blestem, ura, cererile, dorințele, nemulțumirile etc.

Entitățile care posedează trebuie să fie satisfăcute pentru a putea părăsi corpul gazdei, după care ele trebuie să fie transformate în spirite protectoare încadrate în altarul familiei. Astfel ele vor fi venerate și, nemaifiind neglijate, vor fi mulțumite și chiar vor putea oferi protecție membrilor respectivei familii. În general, în Japonia, ritualurile de exorcism sunt realizate cu discreție, majoritatea persoanelor posedate fiind din rândul femeilor.

Iată și tipurile de entități care posedează. Cele mai frecvente sunt, așa cum spuneam mai sus, posedările de “Kitsunetsuki”, spiritele vulpilor. Acestea pot fi vulpi bune sau vulpi rele (vulpile cu 9 cozi). Vulpile albe Yako sunt vulpi bune, mesageri ai zeului Inari, zeu al orezului și al prosperității. Alte entități pot fi Youkai (demoni), Bakeneko (pisica demonică cu două cozi și puteri de necromanție), Inugami (demoni câini numiți Maken, când devin răi), Mujina (spiritul bursucului japonez), Kami (zei), Jorougumo (demoni păianjeni), Yuurei (fantome), Shiryo (spirite moarte), Borei (spirite plecate din această lume), Onryou (fantome răzbunătoare), Goryou (fantome răzbunătoare ale martirilor aristocrați), Ubume (fantomele femeilor care au murit în timp ce dădeau naștere sau cu mari griji privind copiii lor) și multe altele.

Cazurile posedării de Ikiryou se referă la posedarea cauzată de o persoană aflată în viață asupra altei persoane, tot în viață. Când o persoană are niște sentimente negative foarte puternice față de o altă persoană, aceste energii negative se pot manifesta sub forma unei entități negative care o poate poseda persoana căreia îi sunt adresate.

Mai există și posedările făcute de zei și care sunt văzute ca fiind benefice, deoarece se consideră că zeul vrea să transmită un mesaj unui om sau unei comunități. Când mesajul a fost transmis, posedarea încetează.

Japoezii văd totul în mare detaliu. Astfel, pentru ei, există anume locuri, sau perioade de timp când delimitarea dintre lumea oamenilor și lumea de dincolo se subțiază și cele două lumi pot interacționa. În această privință, în Japonia, ora nefastă este cuprinsă între două și trei noaptea. De asemenea, pe parcursul festivalului O-Bon, care cinstește spiritele morților, acestea se pot întoarce să viziteze din nou locurile în care au trăit în forma umană pe care au deținut-o în timpul vieții. În Tokyo, tunelul Shirogane este considerat ca fiind o punte de legătură între cele două lumi și locul prin care Shinigami, Zeii Morții, intră în lumea celor vii.

Exorcismul in Evul Mediu

În Evul Mediu, teologii considerau posedarea ca fiind o erezie și oricine avea capacități paranormale era suspectat de a fi influențat de entități malefice. Diavolul și spiritele sale acolite erau denumiți „energumenus”, în timp ce posedaților li se spunea „energumen”. În această perioadă, creștinii au cunoscut o apropiere fără precedent față de religie, temându-se foarte mult de Diavol. Credința populară era că între Dumnezeu și Satana se poartă un război continuu pentru sufletele muritorilor. Credincioșii erau convinși că posedarea se putea înfăptui pe două căi. Fie spiritele intrau direct în corpul victimei, fie entitatea era trimisă de o altă persoana cu ajutorul forțelor întunericului, prin blestem sau ritualuri magice oculte. Oamenii credeau că Dumnezeu permitea Satanei să-i testeze cu ispite și greutăți, bazându-se pe pilda lui Iov. De fiecare dată când se întâmpla o nenorocire (recolte distruse, turme moarte, boli grave) oamenii căutau o vrăjitoare pe care să dea vina. Urmarea era că această, vinovată sau nu, era arsă pe rug. Multe văduve lipsite de ajutor au fost deposedate de proprietățile lor și arse, fiind declarate vrăjitoare.

Ce spune știința despre exorcizare?

Medicina modernă vine cu argumente care să demonteze ideea de posedare. Medicina spune că posedarea este de fapt una din numeroasele forme ale tulburărilor mentale, explicația aflându-se în funcționarea anormală a creierului și a sistemului nervos.

Criticii exorcismului afirmă că așa-numitele „posesii” sunt, de fapt, boli psihice nediagnosticate, iar practicarea exorcismului în asemnea cazuri exacerbează boala și poate fi considerată chiar abuz. Au existat cazuri de exorcism care au dus la deces.

Posesia demonică nu este un diagnostic medical sau psihiatric valid. Simptomele descrise de cei care se cred în posesia demonică sunt similare celor asociate unor boli mentale, cum ar fi isterie, manie, psihoză, Sindromul Tourette, epilepsie, schizofrenie sau personalitatea multiplă.

Personalitatea multiplă, sau tulburarea disociativă de identitate, se remarcă prin prezența a două sau a mai multor identități, fiecare cu modul propriu de a percepe sinele și mediul înconjurător și imposibilitatea de a-și aminti lucruri esențiale despre sinele propriu, în mod normal imposibil de uitat. Un demon aflat într-o persoană își are propriul scop, atitudine, manierisme, stil de a vorbi și chiar voce. Persoanei posedate îi e imposibil să-și amintească perioada de timp în care demonul s-a manifestat prin intermediul ei, faptele și rezultatele acțiunilor sale. Acest tip de comportament se regăsește în totalitate în principiul tulburării disociative de identitate. În cazurile de personalitate multiplă, dintre persoanele care sunt întrebate despre personalitatea lor alternativă, 29% din ele se identifică ca demoni. În plus, într-o formă de monomanie numită demonomanie sau demonopatie pacientul crede că este posedat de unul sau mai mulți demoni.

Schizofrenia este caracterizată prin prezența iluziilor și halucinațiilor, vorbire dezorganizată, comportament catatonic, răspunsuri afective și emoționale aplatizate. Episoadele psihotice pot simula foarte fidel starea de posedare demonică prin intermediul iluziilor și halucinațiilor, sentimente de vină și de grandomanie (persoana se crede Dumnezeu, Satana, sau că unul din ei îi vorbește și îi dă instrucțiuni pentru o misiune specială).

Reprezentativă pentru acest caz este și așa numita „folie a deux” (s-ar traduce prin “nebunie în doi”), un sindrom destul de rar, prin care psihoza este transmisă de la un individ la altul, de obicei de la bolnav la persoanele apropiate, care sunt convinse până la urmă de existența unei entități malefice și care iau parte la așa-zisa misiune. După caz, aceasta se poate transmite mai multor indivizi, fiind denumită „folie a trois”, „folie a quatre”, „folie a la famille”, „folie a plusieurs”.

Indivizii care suferă de schizofrenie exprimată prin comportament catatonic, au tendința de a-și contorsiona corpurile în poziții bizare pentru perioade lungi de timp, având expresii faciale și manierisme exagerate, precum și imitarea stării de transă.

Sindromul Tourette a fost cel mai adesea explicat ca un semn al posedării, din cauza manifestărilor sale: ticurile motorii și vocale (tuse, răcnete, mârâieli, fornăit, repetarea obsesivă a cuvintelor sau a frazelor, încrețirea nasului, ridicarea umerilor, salturi, rotiri, atingerea unor persoane sau obiecte), coprolalia (tendința patologică de a folosi cuvinte obscene), se credeau a fi o parte din manifestările malefice. Sindromul poartă numele neurologului francez care l-a descris pentru prima dată în 1885, Gilles de la Tourette. Gilles de la Tourette, un elev al uni alt celebru neurolog Charcot, a descris în 1885 acest sindrom uimitor care e caracterizat printr-un exces de energie nervoasă și o mare bogăție de mișcări și comportamente bizare: ticuri, smucituri, afectări, strâmbături, zgomote, înjurături, imitații involuntare și tot felul de gesturi forțate, însoțite de un umor ștrengăresc ciudat, precum și de înclinația spre un gen caraghios și neobișnuit de jocuri. Pentru Tourette și contemporanii săi era limpede că acest sindrom era un fel de intrare în stăpânirea unor impulsuri și porniri primitive, pornind de la o bază organică – o tulburare neurologică evidentă, chiar dacă la acel moment nu fusese încă descoperită cauza. Așa cum s-a descoperit mai târziu, acest sindrom chiar ține de “forța oarbă a subcortexului”, așa cum spunea Pavlov. Adică, este vorba, de acele părți primitive ale creierului care controlează “pornirea” și “acțiunea”. În parkinsonism, care afectează mișcarea, dar nu și acțiunea ca atare, dereglarea se află în mezencefal și în conexiunile acestuia. În choree (sindrom acut sau cronic caracterizat prin apariţia unor mişcări involuntare scurte, rapide, ne­regulate şi predominând la rădăcina membrelor – umăr, şold) afecțiunea se găsește la nivelul superior al ganglionilor bazali. În sindromul Tourette, unde există o stimulare a emoțiilor și pasiunilor, o afectare a bazelor primare, instinctive ale comportamentului, dereglarea pare a se afla chiar în cele mai înalte zone ale “vechiului creier”: talamusul, hipotalamusul, sistemul limbic și amigdala, locuri unde sunt situate determinantele afective și instinctive ale personalității. Așadar, sindromul Tourette este o verigă lipsă între corp și minte, aflându-se între choree și manie. Sindromul Tourette poate fi provocat și de cauze fizice precum atacuri cerebrale, tumori cerebrale, intoxicații, sau infecții. Pacienții cu Tourette par a avea un exces de transmițători ai excitației în creier, în special transmițătorul numit dopamină.

Iluzia că exorcismul ar funcționa pe oamenii cu simptomele respective este atribuită de obicei puterii de sugestie. Unele persoane presupus posedate sunt de fapt narcisiste sau suferă de lipsa încrederii în sine și joacă rolul de „persoană posedată” pentru a atrage atenția.

Unii psihiatri văd ritualul exorcismului drept o psihodramă, în acest caz vindecarea izvorând din acceptarea credinței bolnavului conform căreia el/ea este posedat de un duh, pe care psihodrama îl „îndepărtează” din mintea lui/ei printr-un spectacol corespunzător acestei convingeri.

Deși mulți medici sau cercetători consideră că nu există demoni, fantome, zei sau alte spirite, și cred doar în știința palpabilă și în explicațiile oferite de resursele acesteia fie ele cât de limitate, există lucruri care ridică semne de întrebare. Neurologia și neurochimia nu au descoperit chiar toate răspunsurile la așa-zisele cazuri de posedare… Sunt multe cazuri în care posesia demonică și o boală psihică nu au mare legătură, deşi se pot manifesta, până la un punct, asemănător. Ridicarea obiectelor în aer, forța supraomenească, metoda japoneză amintită anterior în care se transferă entitatea din corpul posedatului în corpul unui medium care nu îl cunoaște pe posedat, fiind chiar izolat de acesta, și felul în care acest mediu preia exact simptomele avute de posedatul inițial, precum și cazurile de vorbit în limbi străine sau previziunile făcute în timpul exorcismului sunt lucruri pe care știința nu le poate explica nici până acum.

Exorcismul din punct de vedere spiritual

În general, se consideră că posedatul are caracteristicile violente descrise mai sus, însă, acestea sunt stări extreme. Foarte mulți oameni sunt în diferite forme de posesie. Haideți să ne gândim la dorinţa de avuţie, de asemenea, disperarea (de orice fel dar cu precădere cea cauzată de lipsurie materiale), depresia, frica, dorinţa de dominare şi control, acceptarea dominării şi controlului, dorinţa sexuală extremă, lipsa dorinţei sexuale, nervozitatea, nerăbdarea, angoasele, laudăroşenia şi lauda de sine, minciuna cu forma ei minimală – ascuderea adevărului, nebunia, furia, ura, răzbunarea, slăbirea, îngrăşatul, tristeţea, veselia isterică, victimizarea, alcoolismul etc. Cam orice lucru care îți provoacă o dependență este cumva egal cu o energie/entitate care te consumă și cere tot mai mult să îți satisfaci acea dependență.

Alimentarea acestor stări/dependențe/entități înseamnă posesiune. Formele prin care trece omul către aceste stări, care produc suferinţă sunt:

  1. Stupoarea: Trecerea bruscă de la o stare de maximă de fericire la cea mai cumplită şi profundă nefericire.
  2. Angoasa: Suferinţa este trăită în spasme şi nelinişti.
  3. Constanţa: Disperarea, deznădejdea şi depresia par că nu mai au răgaz, nu există speranţă şi nici liman. Nici măcar moartea nu se grăbeşte…
  4. Amintirea: În această stare perplexă de suferinţă generalizată se proiectează fericirea trecută, imaginea prosperităţii şi a demnităţii pierdute.
  5. Condamnarea: Oprobriul public, plecarea prietenilor, solitudinea impusă. După căderea socială, după pierderea tuturor valorilor, individul rămâne exasperat, plictisit şi nemângâiat.
  6. Revolta: Lupta cu destinul, învinovăţirea Providenţei, negăsirea niciunui sens pentru suferinţă. Şi aici exemplul lui Iov rămâne ca un reper: un om care se chinuie, căzut în cenusă şi noroi, cuprins de lepră, cu faţa plină de lacrimi.

Entitățile întunecate, fără lumină, numite și demoni, îşi iau energia de la oamenii cu care pot să intre în rezonanţă (oamenii care în gândurile, în sentimentele şi prin faptele lor dau naştere la întuneric, la lipsa de lumină şi de iubire). Deci de la oameni vulnerabili. Nici un demon, nici o altă fiinţă a energiei întunericului nu poate să atace pur şi simplu un om pentru că n-ar avea altceva de făcut. Dacă însă cineva cu o aură imperfectă rătăceşte încoace şi încolo, porţiunea vulnerabilă este atacată imediat de ceva demonic şi atunci se vorbeşte despre posedare.

Demonii infestează oamenii cu frică, frica fiind o emoție negativă puternică ce destabilizează psihicul și sufletul uman. De notat este faptul că demonul nu poate face nimic prin el însuși, nu se poate manifesta în lumea noastră; el lucrează doar prin oameni.

Demonul pătrunde în conştiintă, se agaţă de om, omul devenind vehiculul lui.

Aveți grijă! Este posibil ca asemenea entități negative să fie în apropiere şi să aştepte un moment de slăbiciune…

Lasă un comentariu