Borley

Casa parohială din Borley

In Paranormal by A.B.B2 comentarii

Într-un sondaj Gallup din mai 2001, 42% din participanți și-au exprimat convingerea că există case bântuite. Psihanalistul dr. Nandor Fodor teoretiza că adevăratele cazuri de bântuire se petrec în case care au înmagazinat energiile malefice, nocive ale foștilor locatari. După ani, sau chiar secole, aceste energii ar putea fi reactivate, dacă actualii ocupanți prezintă tulburări emoționale nocive.

Semnele de bântuire sunt date de apariția de ciocănituri și pocnete ciudate, deschiderea și închiderea bruscă a ușilor, senzația de curenți reci. Conform psihanalistului Fodor, prezența aparițiilor fantomatice este produsă de contopirea a două energii, una din trecut și cealaltă din prezent. Potrivit teoriei sale, rezervorul emoțiilor absorbite, care sălășluiește, inactiv, într-o casă bântuită, poate fi activat doar atunci când este prezentă o instabilitate emoțională. Clădirile care au avut locatari fericiți au puține șanse să fie bântuite.

Istoricul casei parohiale din Borley

În perioada 1930 si 1940, parohia Borley s-a căpătat cu sinistrul titlu de “cea mai bântuită casă din Anglia”. Această casă parohială simplă, din apropiere de Sudbury, Essex, a fost construită în 1863 pe locul unei foste mănăstiri benedictine, care avusese un trecut tenebros și infam.

În apropiere se aflase și o mănăstire de călugărițe, ale cărei ruine erau mult mai vizibile. La aproximativ o jumătate de kilometru distanță se afla un castel între zidurile căruia avuseseră loc multe evenimente tragice, cărora le pusese capăt un asediu al lui Oliver Cromwell.

Se spune că un călugar de la Borley a sedus o călugăriță din zonă, iar cei doi plănuiau să fugă. Au fost prinși, iar călugărul a fost spânzurat, în vreme ce călugărița a fost zidită de vie în pivniță.

Locuitorii casei parohiale și câțiva săteni depuseseră mărturie că ar fi zărit-o pe călugăriță, acoperită cu un văl, rătăcind prin apropiere. Un nobil decapitat și o trăsură neagră, urmărită de oameni înarmați, au fost de asemenea văzute în mod frecvent prin partea locului.

Reverendul Henry Bull

Clădirea parohiei a fost construită în 1863 de reverendul Henry Bull (numit uneori Martin, în literatura parapsihologică). Acesta avea 13 copii și a dorit să construiască o casă parohială spațioasă. El a construit o locuință de vară cu fațada spre un drum numit Nun’s Walk (“Aleea Călugărițelor”).

De acolo vedea deseori stafia unei femei plângând, care cutreiera grădinile în căutarea iubitului său ucis. Bull primea adesea oaspeți pe care îi invita să privească fantoma, dar puțini mai rămâneau cu el să împărtășească veghea.

Odată, musafirii, au surprins-o pe călugăriță privind înăuntru prin fereastra de la dormitorul de la parter, s-au scuzat și au plecat grăbiți. Cele patru fiice ale lui Bull și fiul său Harry, se resemnaseră cu vizitele regulate din partea fantomei care plutea în grădină până și ziua în amiaza mare. Însă când fantomei i s-au alăturat o caleașcă fantomatică și cai galopând pe aleea dinspre casă, copiii lui Bull s-au hotărât să se mute.

Reverendul Henry Bull a murit în Camera Albastră a casei parohiale în 1892, fiind urmat în funcția de paroh de fiul lui, Harry, care a murit tot aici, în 1927. Clădirea a rămas vacantă vreme de câteva luni – mai mulți clerici refuzând să o preia, după ce se răspândise zvonul că ar fi bântuită – până când reverendul G.E. Smith și familia lui au acceptat să se instaleze acolo în 1928.

Pățaniile reverendului G.E. Smith

La sfârșitul anilor 1920, preotul Eric Smith și soția sa s-au mutat în parohie, fără să ia în seamă poveștile despre fantome. Abia despachetaseră, când s-a declanșat în forță activitatea poltergeist, care i-a îndemnat mai apoi să se mute.

Casa parohiala din Borley

Casa parohiala din Borley

După cum vom vedea, în timpul arendei de doi ani, familia Smith, a luat decizia neobișnuită de a-l chema pe omul datorită căruia Borley avea să intre în istoria paranormalului – remarcabilul vânător de fantome Harry Price. Price era cunoscut pentru cărțile pe care le publica singur și pentru singura reprezentație de iluzionism din cadrul unui spectacol de varieteu. Price dorea să devină celebru demascându-i pe falșii mediumi și demitizând întreaga mișcare spiritualistă, numind-o simplă escrocherie. Totuși, văzând cu ochii lui aceste fenomene, a ajuns din ce în ce mai convins că unele din ele erau autentice. În cele din urmă, a ajuns la concluzia că avea mai multe șanse în a-și îndeplini visul de a deveni celebru și bogat dacă descoperea dovezi care să confirme existența vieții de după moarte, în loc să demaște câțiva mediumi falși.

Fenomenele de bântuire începeau de obicei în fiecare noapte în casa parohială din Borley, după ce reverendul Smith și soția lui mergeau la culcare. Aceștia puteau auzi zgomote de pași trecând apăsat chiar prin dreptul dormitorului lor. Reverendul G.E. Smith bâjbâia în bezna de pe hol cu o crosă de hockey. Mai multe nopți la rând, a încercat să izbească acel “ceva” care trecea prin fața dormitorului lor, însă degeaba.

Clopoțeii servitorilor sunau alandala la orice oră, devenind insuportabili. Șoapte abia murmurate au început să se facă auzite deasupra capetelor locatarilor, iar aceștia au fost bombardați cu ploi de pietricele ivite din senin. Glasul unei femei ce se tânguia a venit dinspre o arcadă ce ducea spre capelă. Cheile săreau din încuietori și erau găsite la câțiva pași de uși. Astfel, soții Smith s-au pomenit că șed în ceea ce în curând avea să fie numită: cea mai bântuită clădire din Anglia.

În vara lui 1929, vânătorul de fantome Harry Price a răspuns solicitărilor venite din partea parohului și a soției acestuia. Părăsind Londra împreună cu un asistent, Price s-a îndreptat spre sătucul Borley, reanalizând ceea ce știa deja despre parohia bântuită. Harry Price, renumitul parapsiholog, nu a avut mult de așteptat până ca fenomenele stranii să înceapă a se produce.

Împreună cu asistentul său, tocmai luau prânzul, în compania familiei Smith, când un sfeștnic de sticlă s-a izbit de o plită de fier, chiar lângă creștetul investigatorului, umplându-l de cioburi. O pastilă de naftalină s-a rostogolit apoi pe scări, urmată de mai multe pietricele ivite de niciunde.

Borley

Reverendul Guy Eric Smith

Pe parcursul următoarelor zile, Price a discutat cu fiicele lui Henry Bull, cu constructorul clădirii și cu cât mai mulți dintre foștii servitori ai casei parohiale rămași încă în zonă. Cea mai mare dintre cele trei fiice ale parohului a afirmat că ar fi văzut călugărița apărând la o petrecere desfășurată pe peluza înverzită, într-o dup-amiază însorită de iulie. Ea s-a îndreptat spre fantomă și a încercat să îi spună câteva cuvinte, dar silueta a dispărut imediat. Surorile au jurat că întreaga familie o văzuse adesea pe călugăriță, iar fratele lor le-a spus că, atunci când va muri, va încerca să se manifeste la fel. Tatăl lor, Henry Bull, zidise fereastra camerei de zi, pentru ca familia să poată mânca în tihnă, fără să fie tulburată de silueta fantomei care îi privea.

Fostul grădinar al familiei Bull i-a destăinuit lui Price ca în fiecare noapte, timp de 8 luni, el și soția lui auziseră pași în camerele lor de deasupra grajdului. Mai mulți foști servitori și câteva menajere au recunoscut că n-au vrut să fie în serviciul familiei Bull decât pentru o zi, sau maximum două, din cauza fricii provocate de manifestările stranii.

Doamna Smith a admis imediat că și ea zărise figura fantomatică a călugăriței. În mai multe rânduri se grăbise să o înfrunte, însă stafia dispărea. Familia Smith a părăsit casa parohială la scurt timp după vizita lui Price. Începuseră să simtă efectele lipsei de somn și tensiunea acută exercitată asupra lor.

Casa parohială din Borley reprezintă un interesant caz de bântuire, amestecat cu poltergeist. De altfel, Henry Price susținea că aproximativ jumătate dintre fenomenele de bântuire includ și unele tulburări de tip poltergeist. Henry Bull a avut 14 copii care crescuseră în acea casă. Fantomele au început să devină active la aproximativ 10 ani după ce se mutase în clădire împreună cu familia.

Este interesant de consemnat faptul că fenomenele au atins apogeul atunci când, la 16 octombrie 1930 în casa parohială s-a stabilit reverendul Lionel Algernon Foyster, o rudă a familiei Bull. Alături de el au venit soția sa, Marianne și fiica lor de 4 ani, Adelaide.

Familia Foyster

Familia Foyster se instalase de doar câteva zile când doamna a auzit o voce suavă, chemând-o pe nume: “Marianne, draga mea”. Cuvintele au fost repetate de mai multe ori și, gândindu-se că o cheamă soțul, femeia s-a dus la etaj. Foyster însă nu rostise nici o vorbă, în schimb auzise și el acea voce.

În alt rând, doamna Marianne Foyster și-a scos de la mână ceasul-brățară, pregătindu-se să intre în baie. După ce s-a spălat, și-a căutat ceasul și a descoperit că acestuia îi dispăruse brățara, pe care nici nu a mai găsit-o vreodată.

Reverendul Foyster a priceput repede că poveștile despre fantomele din casa parohială erau adevărate. Totuși nu s-a temut de acele manifestări bzare, deoarece se bizuia pe credința lui creștină. Atunci când fenomenele deveneau violente, s-a folosit de o relicvă sfântă pentru a le potoli. El chiar a ținut și un jurnal detaliat al fenomenelor din casă.

Marianne Foster a fost încă de la început ținta principală a atacurilor fantomatice. Într-o noapte, pe când se ducea la dormitor luminându-și calea cu o lumânare, a fost lovită atât de puternic peste față, încât echimoza a fost vizibilă timp de mai multe zile. Într-o altă noapte, pe când se pregătea să meargă la culcare, femeia a fost izbită de un ciocan. Bucata de metal care o lovise fusese azvârlită în josul scărilor de o mână nevăzută. Altă dată, s-a aflat la un pas de a fi lovită de o rangă de fier, care i-a spart însă sticla lămpii pe care o purta cu ea.

Marianne Foyster

Marianne Foyster

Pe lângă persecutarea doamnei Foyster, entitatea părea hotărâtă să intre în contact cu aceasta. Pe pereți apăreau scrijelite mesaje precum: “Marianne… te rog… ajută-mă!

Nu se știe dacă entitatea dorea ca cei doi să îl aducă iar pe dr. Harry Price. În orice caz, aceștia chiar așa au procedat. Înștiințat de surorile Bull despre prima vizită a lui Price, reverendul Froyster i-a scris acestuia la Londra, informându-l că activitatea paranormală din casa parohială reîncepuse.

Price s-a reîntors aducând cu el încă doi prieteni, și au cercetat casa de la mansardă până în pivnița. Entitatea nu a ratat ocazia de a-l întâmpina pe celebrul investigator revenit la Borley. În timp ce el examina scările către etaj, o sticlă goală de vin a zburat spre el, ratând ținta. Echipa de investigatori a fost alarmată apoi de țipetele șoferului, care rămăsese în bucătărie pentru a fuma. Speriat, omul susținea că văzuse o mână mare și neagră târându-se pe podeaua încăperii.

În timpul discuțiilor, doamna Foyster a dezvăluit că zărise “monstrul” care provoca toate ciudățeniile. Reverendul Foyster i-a arătat lui Price consemnarea făcută în jurnal la data de 28 martie, când soția lui se confruntase cu entitatea, pe când urca scările. Ea o descria ca pe un monstru fioros: negru, urât și semănând cu o maimuță. Creatura se întinsese și o atinsese pe umăr. Price va afla mai târziu că și alți oameni văzuseră monstrul în mai multe rânduri.

Cei doi Foyster au mai precizat că fenomenele începuseră să producă lucruri pe care nu le mai văzuseră niciodată. O valijoară de cositor apăruse în bucătărie, în vreme ce familia stătea la masă. O pudrieră și o verighetă s-au materializat în baie și, după ce au fost puse într-un sertar, verigheta a dispărut peste noapte. Ploile de pietre deveniseră ceva obișnuit, iar reverendul Foyster s-a plâns că a găsit pietre chiar și în pat și sub perne.

Price a înregistrat pași fantomatici, obiecte aruncate și chiar atacuri fizice: la un moment dat, doamna Foyster a fost chiar dată jos din pat de o forță nevăzută.

Deși reverendul era curajos de felul lui, avea o sănătate șubredă și nu dispunea de energia necesară pentru a depăși toate manifestările acelea terifiante. Reverendul chiar a chemat pe cineva să exorcizeze casa, însă spiritele au rămas. Clopoțeii servitorilor sunau necontenit singuri și se auzea o muzică venind dinspre capelă, deși nimeni nu era acolo.

Familia Foyster a rezistat cu stoicism timp de 5 ani, părăsind locația în octombrie 1935. După plecarea acestei familii, episcopul a pus clădirea în vânzare. Însă nici proprietarii următori nu s-au descurat mai bine.

Casa Borley devine laborator parapsihologic

Fotografie dupa inscrisurile fantomelor din Borley

Fotografie dupa inscrisurile fantomelor din Borley

În mai 1937, Harry Price a aflat că edificiul era pustiu și s-a oferit să îl închirieze timp de un an, pentru a-l transforma într-un fel de laborator pentru studierea fantomelor. Propunerea i-a fost acceptată, iar investigatorul a creat o echipă de 40 de asistenți, majoritatea bărbați, care să locuiască cu rândul în casa parohială vreme de un an. Price a instalat în clădire echipament de cercetare și a tipărit chiar o broșură, prin care îi învăța pe asistenții săi cum să observe și să înregistreze corect orice fenomene apărute.

La ceva timp după sosirea acestei echipe, pe pereți au început să apară înscrisuri stranii, asemănătoare unui scris în creion. De fiecare dată când era găsit un nou înscris, acesta era încercuit și datat. Doi cercetători au povestit cum o inscripție a apărut sub ochii lor, pe când datau o alta.

Se pare că entitatea resimțea lipsa doamnei Foyster. “Marianne…. Marianne… rugăciuni… te rog ajută-mă”, scria ea mereu și mereu.

Investigatorii organizați au descoperit curând un fenomen ce nu fusese semnalat de nici unul dintre clericii care locuiseră acolo. Era vorba de localizarea pe unul dintre holurile de la etaj a unui așa-numit “loc rece”. Unii începeau să tremure de frig și să simtă fiori reci când treceau pe acolo. Un alt loc rece a fost localizat pe holul din fața Camerei Albastre. Termometrele indicau acolo o temperatură constantă de doar 8 grade Celsius indiferent de temperatura din restul casei.

Călugărița fantomă a fost văzută de un observator de trei ori într-o singură seară, dar nimeni altcineva nu a mai remarcat-o. O stranie pelerină veche i-a uimit pe cercetători, apărând și dispărând în mod continuu. Mai mulți membri ai echipei lui Price au mărturisit că fuseseră atinși de mâini nevăzute.

În ultima zi a experimentului lui Harry Price, la 19 mai 1938, verigheta dispărută a lui Marianne Foyster s-a materializat din nou. Investigatorul a luat-o de teamă să nu dispară iar, și a dus-o cu el la Londra.

Căpitanul W.H. Gregson

La finele anului 1938, casa parohială din Borley a fost cumpărată de căpitanul W.H. Gregson, care a numit-o “Abația”. El nu a fost deloc deranjat de avertismentele că locuința ar fi bântuită, dar a fost supărat când bătrânul și credinciosul lui câine a fost cuprins de groază, chiar din prima zi când se mutaseră, ceea ce l-a și făcut să fugă fără să se mai întoarcă vreodată. De asemenea, a rămas surprins zărind urme stranii de pași, care dădeau ocolul casei pe zăpada proaspăt căzută. Căpitanul era ferm convins că urmele nu erau ale vreunui animal cunoscut, iar de om nici atât. A pornit după ele, oprindu-se într-un loc în care ele dispăreau în mod misterios…

Uimirea căpitanului Gregson cu privire la casă nu avea să mai dureze multă vreme. La 27 februarie 1939, la miezul nopții, “cea mai bântuită clădire din Anglia” a fost complet mistuită de un incendiu. Gregson a declarat că multe cărți zburaseră din rafturile bibliotecii și izbiseră o lampă, a cărei flacără se întinsese imediat.

Interesant este că acest incendiu fusese prezis de un spirit, cu 11 luni înaintea incendiului în timpul unei ședințe de spiritism, organizată de Price. Martorii spuneau că au văzut fantome care treceau prin flăcări și fața unei călugărițe care privea de la o fereastră.

Acuzații de fals

Casa parohială din Borley a rămas cu statutul de “cea mai bântuită clădire din Marea Britanie”, dar în decembrie 2000, Louis Mayerling, care susținea că Borley fusese o a doua casă pentru el până când arsese, în 1939, a scris o carte intitulată “We Faked the Ghosts of Borley Rectory”, în care pretindea că Harry Price și lumea întreagă fuseseră păcăliți. Mayerling afirma că sosise pentru întâia oară la Borley în 1918, găsindu-I pe reverendul Harry Bull și pe familia acestuia foarte dornici să răspândească ideea de fantomă-călugăriță și de bântuire în general. Conform autorului, cei doi Foyster fuseseră de asemenea implicați în înscenare, încurajându-l pe Mayerling, un adolescent la acea vreme, să se plimbe prin grădini la asfințit, îmbrăcat într-o pelerină neagră.

Mayerling a admis existența unui singur incident inexplicabil. În ziua de Paște a anului 1935, celebrul dramaturg George Bernard Shaw, T.E. Lawrence, nu mai puțin faimos ca “Lawrence al Arabiei”, Sir Montagu Norman, guvernatorul Băncii Angliei și Bernard Spilsbury, medic legist în cadrul Ministerului de Interne – toți convinși de realitatea bântuirilor de la Borley – li s-au alăturat lui Mayerling și Mariannei Foyster în casa parohială la o ședință de spiritism. Brusc, își amintea Mayerling, toți clopoțeii din bucătărie au început să sune și o lumină puternică, albăstrui-argintie, a părut să țâșnească spre ei, ieșind pur și simplu din pereți și din tavan. Din experiența sa anterioară de farsor, Mayerling știa că e imposibil ca cineva să facă toți clopoțeii să sune simultan, și nu își  putea explica nici explozia de lumină din jurul lor. Mai precis, el a fost efectiv orbit de acea lumină și nu și-a mai recăpătat vederea decât la un singur ochi. După o atare manifestare agresivă, Shaw și Norman au refuzat să rămână peste noapte, iar Mayerling recunoștea în cartea lui că amintirea acelui episod încă îi mai producea fiori.

În mărturisirea lui Mayerling privind înscenările puse la cale de familiile Bull și Foyster, nu existau însă și fenomenele vaste, raportate de echipa de cercetători ai lui Price în timpul perioadei de observații de un an, nici manifestările observate de căpitanul Gregson. Cum nici un alt farsor recunoscut nu s-a aflat atunci la Borley, autenticitatea fenomenelor de acolo rămâne încă un subiect controversat printre parapsihologi.

Cartea vânătorului de fantome

Henry Price și-a publicat descoperirile în 1940 într-o carte cu titlul “Cea mai bântuită casă din Anglia”, pe care o lăuda numind-o “cel mai bun caz confirmat de bântuire din analele cercetărilor de fenomene paranormale”. Cartea s-a vândut extrem de bine, deoarece oferea un refugiu de la realitatea primelor luni tensionate ale celui de-al Doilea Razboi Mondial și a creat în curând o categorie aparte de nonficțiune – misterul casei bântuite. Cartea fiind un bestseller, au urmat un numar mare de alte cărți asemănătoare, scrise de experți autointitulați, și de un interes special acordat vieții lui Price însuși, care a dat naștere mai multor biografii și chiar ecranizări. Price s-a bucurat de faimă, însă aceasta nu a durat mult. A murit în 1948, dupa ce și-a petrecut 40 de ani din viață oferind lumii ceea ce el credea că erau dovezi incontestabile ale existenței fenomenelor paranormale. Totuși, nu i-a fost dat să se odihnească în pace.

În următorii zece ani de la moartea lui, au existat atacuri personale vindicative asupra reputatiei sale din partea vânătorilor de fantome rivali, care au pretins că Price falsificase unele dovezi. Doamna Smith a scris ziarului Chruch Times, negând faptul că ea și soțul său ar fi declarat că parohia ar fi fost bântuită, desi se presupne că ar fi făcut asta doar ca să intre în grațiile conducerii bisericii care era stânjenita de situație.

O investigație întreprinsă de Societatea de Cercetări Paranormale și coordonată de membrii acesteia, care i se opuneau în mod deschis lui Harry Price, a avut drept concluzie faptul că Price manipulase unele fapte pentru a-și demonstra teoriile și, de asemenea, că unele dintre celelalte incidente au avut probabil o “explicație naturală”.

Borley

Harry Price (stanga) impreuna cu Marianne si Lionel Foyster si cu secretara lui Price, Lucie Kaye la Borley in October 1931

Reputația lui Price fusese compromisă, dar un lucru rămâne sigur: preotul Bull și familia sa declaraseră că văzuseră stafii înainte ca Price să intre în scenă. (Domnișoara Ethel Bull a spus că zărise în mai multe rânduri o siluetă fantomatică stând pe marginea patului.) De asemenea, se pare că doamna Foyster a declanșat o adevărată explozie de activitate poltergeist autentică. Price însuși bănuia că ar fi inventat chiar ea unele dintre fenomene, probabil deoarece dorea să i se acorde atenție, sau măcar să nu îi înșele așteptările.

Oricare ar fi adevărul, rămân întrebări fără răspuns. Dacă Price ar fi falsificat fenomenele, atunci de ce a închiriat parohia timp de un an după ce doamna Foyster se mutase de acolo, ca apoi să declare că nu avea nimic de raportat? Ar fi avut timp mai mult decât suficient și destule ocazii să însceneze niște fenomene cu adevărat uimitoare pentru a-și dovedi ipotezele. Lipsa de activitate din această perioadă sugerează că spiritele ar fi putut fi atrase de persoana preotului Bull și a doamnei Foyster, care probabil aveau abilități de mediumi. O investigație ulterioară a Societății de Cercetări Paranormale sub conducerea lui R.J. Hastings a revelat scrisori nepublicate ale preotului Smith și ale soției sale adresate lui Price, scrise în 1929, în care Smith declara cu emfază că “Borley este fără îndoială bântuită”. Această descoperire a obligat Societatea de Cercetări Paranormale să își reconsidere concluziile anterioare. Price fusese reabilitat.

Oricare ar fi fost căile ocolite prin care Price și-ar fi consolidat reputația de cel mai de seamă vânător de fantome al Marii Britanii, este incontestabil faptul că la Borley se întâmpla ceva ieșit din comun. La investigația din anii 1950 a parohiei, a fost adăugată o notă de subsol de către romancierul Dennis Wheatley, autorul cărții “The Devil Rides Out” și al altor câteva zeci de povestiri de groază cu subiect paranormal:

Kenneth Allshop, cel care scrie recenzii pentru Daily Mail, mi-a spus că atunci când Borley era la știri a fost trimis să scrie un articol despre parohie și a luat cu el un fotograf. Pe atunci se încerca demitizarea parohiei, așa că articolul trebuia să fie în același ton. Dar când fotograful a developat imaginile, într-una dintre ele se putea vedea foarte clar silueta unei călugărițe. I-a arătat fotografia lui Allshop, care i-a arătat-o la rândul său redactorului, dar acesta din urmă a zis: “Nu, pur și simplu nu am curajul să o tipăresc”.

Un epilog ciudat al întâmplărilor de la Borley a avut loc în data de 28 august 1977, când expertul în linii ley Stephen Jenkins a trecut pe acolo cu scopul de a verifica teoria conform căreia manifestările stranii ar avea legătură cu o rețea de aliniamente de linii ley.

“Era exact ora 12:52 după-amiaza și eram cu mașina în drum spre sud-vest pe drumul secundar care trece prin nordul terenului care aparținea conacului, când pe șosea, în fața noastră, în timp ce o luau la stânga într-un gard viu (adică stânga noastră perpendicular pe direcția mașinii), au apărut dintr-o dată patru bărbați în negru – credeam că erau îmbrăcați în mantii cu glugi – care cărau un sicriu negru, de modă veche, împodobit cu argint. Impresia pe care ne-a făcut-o amândurora a fost că totul era palpabil și complet real. Eu și Thelma am fost de îndată de acord să luăm notițe separat, fără să discutăm ceea ce văzuserăm. Am făcut întocmai și descrierile au coincis întru totul, cu excepția faptului că ea observase că omul cel mai aproape din dreapta întorsese capul spre ea. Eu nu văzusem asta, deoarece la momentul respectiv frânam brusc. Ceea ce mie mi se păruse o glugă ea o descrisese ca pe o pălărie înaltă moale cu un fel de năframă, care cădea pe umărul stâng și era petrecută peste umărul drept al corpului învăluit în mantie. Fața era un craniu.

Ne-am întors în ziua următoare în același loc și în același moment al zilei și am făcut o fotografie. Este un diapozitiv color Kodak. În gardul viu din apropiere de locul unde dispăruse cortegiul funerar (acolo se afla o cărare care duce către curtea bisericii din Belchamp Walter), se vede o siluetă scundă aparent învăluită într-o mantie, cu fața plecată și cu forma creștetului asemănătoare unui craniu… Aș presupune că îmbrăcămintea celui care purta sicriul datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Nu pare să existe nici o legendă locală despre vreo înmormântare fantomatică”.

Daily Mirror

Deși Harry Price era acuzat că falsificase unele dovezi și că făcuse declarații înșelătoare pentru a-și consolida reputația de cel mai de seamă vânător de fantome din Marea Britanie, următorul articol din ediția din 14 iunie 1929 a ziarului Daily Mirror relatează că prima vizită a lui Harry la Borley a fost destul de animată și fără înscenări sau ecranizări:

“O noapte stranie în casa bântuită

– de la corespondentul nostru special –

Nu mai încape nicio îndoială că la parohia Borley din apropiere au loc unele incidente extraordinare. Noaptea trecută, domnul Harry Price, directorul Laboratorului Național pentru Cercetări Paranormale, secretara sa, domnișoara Lucy Kaye, preotul G.F. Smith, parohul din Borley, doamna Smith și eu însumi am fost martorii unor întâmplări uluitoare. Toate acestea au avut loc fără ajutorul unui medium sau al veunui aparat. Și domnul Price, care este doar un cercetător, nu un spiritualist, s-a declarat debusolat și uimit de rezultate. Totuși, pentru a testa cum se cuvine fenomenul, va organiza o ședință de spiritism în parohie cu ajutorul unui eminent medium din Londra.

Prima întâmplare deosebită a fost silueta întunecată pe care am văzut-o în grădină. Ne aflam în foișor, seara la apus, privind spre peluză, când am văzut apariția pe care atâția susțin că au zărit-o, dar din cauza umbrelor întunecate, îmi era imposibil să disting forma sau îmbrăcămintea acesteia.

Totuși, ceva s-a mișcat cu siguranță pe poteca din partea opusă a peluzei, dar, deși am dat fuga să cercetez, când am ajuns acolo dispăruse deja.

Apoi, în vreme ce ne plimbam spre parohie discutând despre silueta văzută, am auzit un zgomot îngrozitor și un geam de pe acoperișul unei verande s-a prăbușit la pământ. Am fugit înăuntru și sus pe scări, pentru a inspecta camera de deasupra verandei, dar nu am găsit pe nimeni acolo.

Câteva secunde mai târziu, coboram scările, cu domnișoara Kaye în față și domnul Price în spatele meu, când ceva a zburat pe lângă capul meu, s-a lovit de un cuptor de fier din hol și s-a spart. La lumina lanternelor, am studiat cioburile și am descoperit că aparținuseră unei vaze roșii care, alături de o alta, stătea pe polița de deasupra căminului din camera cunoscută sub numele de Camera Albastră, unde tocmai fuseserăm. Domnul Price era singurul din spatele meu și nu ar fi putut să arunce vaza într-un asemenea unghi încât să treacă pe lângă capul meu și apoi să se lovească de cuptorul de dedesubt.

Am stat pe trepte în întuneric timp de câteva minute și, tocmai când mă întorceam spre domnul Price pentru a-l întreba dacă așteptasem destul, ceva mi-a lovit mâna. Obiectul respectiv s-a dovedit a fi o simplă pastilă de naftalină care fusese aruncată din aceeași direcție ca și vaza. Am râs de ideea că o fantomă arunca cu pastile de naftalină, dar domnul Price a spus că asemenea moduri de a atrage atenția nu erau neobișnuite pentru cercetători.

În cele din urmă, a avut loc și cel mai uluitor eveniment al nopții. De la ora unu până la aproape patru dimineața, noi toți, inclusiv parohul și soția sa, efectiv l-am interogat pe acest spirit sau orice ar fi fost și am primit uneori răspunsuri foarte categorice.

Un săpun de pe lavoar a fost ridicat în aer și aruncat cu atâta putere spre urciorul din porțelan de pe podea, încât săpunul s-a deformat. Ne aflam cu toții în partea opusă a camerei când s-a întâmplat acest lucru. La întrebările pe care le-am pus ni s-a răspuns prin bătăi aparent făcute pe spatele unei oglinzi din cameră și trebuie să vă amintesc faptul că nu fusese de față nici un medium sau spiritualist”.

Totuși care este adevărul?

Nimeni nu mai poate ști ce a fost acolo cu certitudine, dacă acea casă parohială era într-adevăr bântuită sau nu.

Scobind mai adânc în istoricul familiilor care au ocupat casa parohială din Borley, aflăm lucruri interesante despre personalitatea oamenilor care au locuit acolo.

De exemplu, când Henry Bull a murit pe data de 7 mai 1892, pe certificatul său de deces, cauza morții apare ca fiind „Locomotor Ataxia”. Aceasta este o manifestare a fazei terțiare a sifilisului. Sifilisul este o infecție cu transmitere sexuală deosebit de urâtă, care are patru etape clar definite. Faza terțiară poate avea diferite forme, cea mai urâtă fiind sifilisul cerebral. Aceasta implică o infecție care atacă sistemul nervos central și poate provoca ataxia locomotorie care cauzează pierderea echilibrului, mersul instabil, durerile de cap severe și incontinența. La sfârșitul anilor 1800, înainte de apariția antibioticelor, sifilisul terțiar a însemnat o moarte sigură, prelungită și neplăcută.

Sifilisul cerebral determină degenerarea creierului, ceea ce duce la halucinații și demență. În loc de o preupusă existență idilică, a familiei Bull la Borley în perioada 1863 – 1892, ceea ce a fost de fapt, a fost o casă în care tatăl, în ultimii ani a fost îngrijit de soție și copiii, deoarece a murit de o boală persistentă și dureroasă, și toți membrii familiei au fost afectați în mod progresiv de avansarea demenței și a halucinațiilor. În aceste condiții, nu ar trebui să fim prea surprinși de faptul că Henry Bull a văzut figuri fantomă și nici că ai lui copiii au considerat că este necesar să inventeze povestiri fantomă care să-i țină, poate, isonul.

Fiul reverendului Bull, Harry Bull, de asemenea, a pretins că a văzut călugărița în mai multe rânduri… În primul rând, nu există nici o îndoială că Harry trebuie să fi fost influențat de tatăl său, care credea că o văzuse pe călugăriță. De asemenea, am aflat că Harry a suferit de narcolepsie, o stare a creierului care îi face pe suferinzi să adoarmă brusc. Mulți oameni care suferă de narcolepsie au, de asemenea, halucinații vii, asemănătoare viselor, chiar înainte de a adormi. Deci, nu ar trebui să fie prea surprinzător să aflăm că Harry, condiționat de credințele tatălui său, ar fi putut, de asemenea, să halucineze.

Nici istoricul familiei Foyster nu este foarte curat. Marianne era cu 22 de ani mai tânără decât soțul ei Lionel. Până când s-au mutat în Borley, Lionel avea o sănătate foarte proastă, suferind de artrită reumatică, iar mutarea lui în căsoaia umedă și neîncălzită, nu era chiar cea mai bună idee. Lionel și Marianne fuseseră căsătoriți în Brunswick, în august 1922, când Marianne avea 23 de ani și Lionel 45.

Cu toate acestea, se pare că Marianne nu a menționat ca era deja un pic… căsătorită. Marianne era căsătorita cu un irlandez, dl Greenwood, încă din 1914 și avea și un fiu cu el, pe nume Ian. Căsătoria a avut loc când Marianne avea doar 15 ani, însă ea a mințit despre vârsta ei (afirmând că avea 17 ani). Marianne și Greenwood erau separați de ceva timp, când ea l-a întâlnit pe Lionel, dar nu există nicio dovada a divorțului lor. Lionel știa de Ian (deoarece plătea pentru școlarizarea băiatului în Canada), dar, evident, nu știa că era fiul Mariannei sau că ea fusese căsătorită în trecut. Când au venit la Borley, Foysterii au adus împreună cu ei și o fiică adoptată, ai cărei părinți canadieni muriseră. Marianne va adopta mai mulți copii în timpul vieții sale, dar și-a pierdut interesul pentru toți pe parcurs, una din fiicele lor fiind trimisă la un orfelinat la sfârșitul anilor 1930.

Fotografie facuta la Borley in prima etapa a demolarilor. Se poate vedea o caramida ce leviteaza.

De asemenea, până în jurul anului 1934, a existat un bărbat numit Francois d’Arles, care frecventa casa parohială din Borley. Dar, Francois d’Arles nu era francez așa cum susținea uneori, nici macar numele lui nu era Francois d’Arles, ci Frank Peerless de la Bermondsey din Londra. Peerless era căsătorit, dar se pare că el și Marianne au fost implicați într-o aventură destul de toridă la începutul anilor 1930, atât la Borley, cât și la Londra unde, pentru o perioadă, el și Marianne au avut un magazin de flori. În timp ce se ocupau de această afacere, Marianne și Peerless locuiau la Londra în timpul săptămânii și se întorceau la Borley numai la sfârșit de săptămână. Persoanele care ii vedeau la Londra aveau impresia că Marianne și Peerless erau soț și soție.

Marianne a susținut mult mai târziu că Peerless o șantajase ca să aibă o aventură, amenințând că i-ar fi dezvăluit lui Lionel că Ian (care era acum un adult și care a vizitat ocazional casa de la Borley) era de fapt fiul ei dintr-o căsătorie anterioară. Ea a recunoscut, de asemenea, că ea și Peerless au avut și episoade violente. Cu cel puțin o ocazie, Marianne i-a explicat lui Harry Price că ochiul vânăt pe care-l avea a fost cauzat de fantomele de la Borley, dar pare mult mai probabil că acesta a fost rezultatul certurilor ei constante cu Peerless. Apoi, la începutul anului 1933, în presa locală a apărut o reclamă în care se solicita o moașă care să asiste la îngrijirea copilului nou-născut de la Borley. Postul a fost preluat de o doamnă numită Dystor. Mai târziu, aceasta a relatat că, deși Lionel și Marianne au susținut că bebelușul John a fost adoptat, ea credea că Marianne a dat naștere băiețelului și că Lionel era tatăl. Însă Ian, care vizita casa parohială, a declarat că-l bănuia pe Peerless că era tatăl bebelușului.

Acest copilaș a murit la mai puțin de cinci luni de la naștere, în vara anului 1933. În 1934, magazinul de flori s-a închis și lucrurile s-au complicat când Peerless a încercat să-l șantajeze pe Lionel amenințând să dezvăluie detalii despre aventura lui cu Marianne mai marilor bisericii. Acest lucru s-a rezolvat totuși în mod spontan, atunci când Peerless a fugit cu o ​​fată de șaisprezece ani care a lucrat în magazin de flori. Familia Foyster era în dificultate financiară, acum ca afacerea cu florile picase. Sănătatea lui Lionel nu-i permitea să muncească mai mult, plus că și-a pierdut cea mai mare parte a economiilor în krach-ul financiar din 1929. La sfârșitul anului 1934, Marianne s-a mutat într-un apartament din Ipswich, unde locuia ca Miss Foyster, în timp ce Lionel a rămas în Borley. În februarie 1935, Marianne s-a căsătorit cu Henry Fisher, în ciuda faptului că era încă soția lui Lionel. Fisher era un om cu probleme de sănătate mintală, deși era o persoană cu mijloace independente, datorită familiei sale bogate. Incredibil, domnul și doamna Fisher s-au întors apoi să trăiască pentru scurt timp la Borley împreună cu „tatăl” lui Marianne, Lionel. Nu ne putem imagina cât de complicat era acest scenariu în care Marianne trebuia să ducă această viață dublă și la câte tertipuri trebuie ca ea să fi recurs.

Povestea vieții lui Marianne este înțesată de asemenea lucruri, deci vă puteți face o idee despre personalitatea ei. Dat fiind că cele mai multe raportări cu privire la fantome și fenomene poltergeist au fost semnalate în perioada șederii ei la Borley, acum că știm și ce complicată era viața ei, nu e chiar deplasat să credem că ar fi făcut declarații mincinoase… Nu are sens să expun toată viața Mariannei, însă încă un episod al vieții ei, este emblematic.

Borley

Reverendul Harry Bull

La începutul anilor ’40, Marianne a fost prezentată doctorului Davis, un medic pensionar, de către Harry Price. Davis pare să fi crezut că, prin prisma relatărilor ei de la Borley, Marianne era un medium înnascut. Davis devenise obsedat de spiritism de la moartea soției sale, Mabel. Marianne pare să-l fi convins pe Davis că ea este chiar reîncarnarea lui Mabel, iar cei doi s-au angajat într-o relație care implica faptul ca Marianne să poarte hainele lui Mabel, iar Dr. Davis îi oferea cadouri și bani. Interesul lui Marianne în această afacere a durat doar până când economiile doctorului s-au dus…

Una dintre cele mai persistente întâmplări raportate în timpul șederii Foysterilor a fost clinchetul misterios al clopoțeilor din zona de bucătărie. La acest fenomen au fost mulți martori după cum am aratăt anterior. O explicație posibilă a fost oferită în cartea “New Light on Old Ghosts”, publicată de Trevor Hall în 1965. În această carte a fost prezentată o relatare a unui prieten al familiei Foyster care s-au nimerit la ei când era acolo și Ian, fiul lui Marianne. El a spus că Marianne l-a trimis pe Ian în curte pentru a lua cărbuni și a pompa apa. Ploua și bătea vântul, iar Ian purta o pelerină de ploaie veche fără nasturi, pe care nu putea să o țină închisă din cauza vântului. El a văzut o bucată de șiret pe jumătate ascunsă, ieșind din iederă și a crezut că ar fi util să-și lege haina de ploaie la mijloc. El a smucit de șnur, și, spre uimirea sa, clopoțeii au început să sune. Marianne a ieșit din casă și i-a spus să tacă. Ian a descoperit că șnurul era atașat unui grup de fire de clopoței din casă.

De asemenea, un grafolog a fost rugat să examineze fotografiile presupusului zid pe care au scris fantomele, în care îi era menționat numele Mariannei. Acesta ar fi afirmat că toate au fost scrise de o singură mână și anume, aceea a Mariannei…

După toate acestea, mai trebuie să bifăm și faptul că acea casă parohială era veche, cu încălzirea stăteau prost la acea vreme, deci scările și mobila scârțâiau și din cauza diferențelor de temperatură. Deci diferitele zgomote puteau înflăcăra imaginația oricărui locatar care deja auzise zvonurile despre bântuirea casei…

Până și imaginea cu cărămida care levitează este suspectă, deoarece cineva care fusese în grupul de fotografi ar fi declarat că în acel moment clădirea era în curs de demolare, iar înăuntru era un muncitor care demola un zid aruncând cărămizile…

În fine, sunt oameni care cred că această casă parohială din Borley este doar o poveste frumoasă, captivantă și romantică, însă că a fost exploatată de oameni care au sperat să facă bani de pe urma ei, așa cum este suspectat și Harry Price. El a “mirosit” că oamenii preferă falsul în locul adevărului, mai ales ca în acea perioadă de război, oamenii voiau să evadeze cumva din realitate. Pe de altă parte și Price o ducea rău cu banii, plus că făcuse și un copil nelegitim cu secretara sa plină de farmec… Deci e de înțeles că Price și-a înghițit mândria, și-a pus la o parte îndoielile și a scris despre evenimentele de la Borley într-un stil ciudat, pur și simplu, povestind ceea ce i se spusese fără să spună dacă a crezut că este adevărat sau nu.

Până la jumătatea anilor 1930, interesul pentru spiritism deja scăzuse, iar Harry Price și NLPR (Laboratorul National pentru Cercetări Paranormale) au rămas fără bani. Price a încercat să-și vândă biblioteca de literatură ocultă pentru a strânge fonduri, dar fără succes. Se pare, ca a încercat să vândă cărțile chiar si naziștilor, deoarece unii din ei erau foarte interesați de subiectele oculte. Ziarul care relata despre casa parohială din Borley avea un succes enorm, așa că Harry era întrebat adesea despre cercetările lui în timpul cursurilor și discuțiilor. El a mărturisit unui prieten apropiat că oamenii nu par a fi interesați de încercările lui de demascare a mediumilor escroci, ci că „atât de mulți oameni preferă „bunk” „(fraudulosul) în loc de „debunk” (demistificare). La sfârșitul anilor 1930, falit și disperat să obțină un succes comercial, se pare că Price a decis să dea publicului exact ceea ce dorea – o carte bazată pe ceea ce el știa că sunt niște falsuri.

Sperăm că nu v-a întristat finalul articolului. Uneori, ne fascinează legendele și uităm să verificăm toată istoria lor. Dar măcar uneori, din când în când este bine să privim ambele fețe ale monezii, chiar dacă una din ele nu ne este pe plac.

+ Surse

Lasă un comentariu

 

Comentarii

  1. Chiar dacă există unele suspiciuni in multe cazuri, sau chiar daca sunt cazuri care sunt fake, sunt si locuri cu adevărat bântuite. Eu însumi am avut obiecte care se spărgeau in casa degeaba, fără să le atingă nimeni. E adevărat că am chemat preoți și s.au liniștit lucrurile. Dar sunt si cazuri mult mai dubioase.

  2. Apreciez ca v.ati documentat si chiar daca ceva pare o enigmă, însă de fapt există și foarte multe suspiciuni, nu le.ati ocolit.