„Eşti un ucigaş de vampiri care a fost recent muşcat. Următoarele trei ore sunt…”

( Putem fi trădaţi de cei pe care îi iubim? )

Mama nu credea acest lucru. Ea aştepta începutul zorilor până când tatăl meu, dacă venea acasă, se împiedica la intrare mirosind a gin şi parfum ieftim. Ea îl ducea uşor la etaj şi îl aşeza întins pe pat, lăsând doar un pic de spaţiu pentru ea, la margine.

Când o întrebăm de ce îi suportă băutul şi curvăria, ea răspundea ”Îl iubesc, George. Nu poţi ataşa condiţii pentru a iubi.” Ei au trecut prin profunzimile Raiului şi Iadului împreună şi mama a insistat să meargă cu el până la capăt.

Stând sprijinit pe un zid de beton şi sângerând de la duzina muşcăturilor prin tranşare, nu mă puteam pune de acord cu filozofia mamei mele.

Într-o meserie care datează din vechi timpuri, eram cel mai de succes ucigaş de vampiri din istoria modernă. Timp de şase ani, parterenul meu şi cu mine am fost de neatins, nu am avut nici o vânătoare în care să fim într-o situaţie critică. Ne-am câştigat dreptul de a selecta doar cele mai periculoase şi profitabile contracte şi a fost un privilegiu pe care l-am avut până la sfârşit.

Lordul Davos fusese cel mai evaziv vampir din istoria recentă. Cândva a fost un nobil cu o avere considerabilă, un cuceritor desăvârşit, o persoană care părea consolidată numai prin călătoria să în lumea subterană. Acei vânători rari – care l-au găsit – au fost seduşi în mod invariabil şi s-au predat de bună voie; au existat poveşti despre hoinari singuratici, aventurieri care abia au scăpat dintr-o companie de 12, sau demenţi care alături de tovarăşii lor au intrat pe tărâmul morţilor cu braţele deschise.

Nu îmi era frică. Am avut încredere în priceperea mea şi a colegilor. Şi nu eram eu cu partenerul meu oare cei mai iscusiţi vânători ale acestor timpuri? Încrederea mea era susţinută şi de rapiditatea cu care l-am localizat pe Lordul Davos. Era aproape ca şi cum el a vrut ca noi să îl găsim. Poate că el a făcut-o, pentru că cine ştie… poate morţii sunt atraşi de provocări?

Am abordat uşa masivă din piatră care dădea în camera lui, măcinaţi doar de o circumspecţie uşoară. Am fost complet echipat: arbaleta şi pistolul, ambele cu oţel, cu vârf de argint; grenade cu apă pură şi desigur cuţitul meu ”Heartsbane”, creat din meteorit cu vârf de argint. Partenerul meu căra cu greu muniţiile.

Aşa cum am ajuns la câţiva metri de uşă, podeaua a început să scârţâie uşor, scârţâit urmat de un fluierat ascuţit.

Şi, la fel ca de fiecare dată, partenerul meu a înaintat încrezător. A alergat cu o furie disperată spre camera Lordului, strecurandu-se prin spaţiul îngust şi dispărând în interior. M-am ridicat uimit, neînţelegând, ”Ce naiba face?”. Păstrându-mi cumpătul, am alergat după el, pistolul fiind armat şi pregătindu-mă pentru luptă.

Şi acolo stătea. Înalt şi suplu, într-o mantie împodobită cu rubine şi smaralde colorate, emanând aerul încrezut al celui familiarizat cu pierderea. Lângă el stătea partenerul meu credincios, corpul docil şi ochii lipsiţi de viaţă. Îmi amintesc puţine din următoarele câteva momente, doar o furie orbitoare, care îmi diviza trupul într-o frenezie asemenea celei care îl cuprinsese pe partenerul meu cu doar câteva minute în urmă; am alergat spre el cu vederea parcă înceţoşată şi mintea neclară.

A fost un deja-vu. Mă uităm la el, iar chipul lui se părea că nu s-a schimbat deloc. Alături de Davos, partenerul meu stătea cu gura acoperită cu sângele meu. N-am fost în stare să-i fac nici un rău. Noi am fost prin Rai şi Iad împreună, la urma urmei. L-am văzut dispărând cu noul său stăpân.

Poate că mama a avut dreptate…

Articol trimis de Cristian Lupasco