Știți cum se spune, că cine are accesul la informație deține puterea. De obicei ne gândim numai la situațiile politice, sau la foștii securisti care au acaparat bunurile statului pentru că „aveau informația”. Totuși, dacă această informație este mult mai mult? Prima întrebare ar fi ce înseamnă informația de fapt. Dar acest răspuns nu face subiectul acestui articol.




Biologul și biochimistul Rupert Sheldrake, cel care a decoperit teoria morfogenetică, a fost uimit de anumite fenomene din lumea fiinţelor vii, care nu puteau fi explicate cu nici un chip. Câteva experimente celebre au condus către fundamentarea acestei teorii.

Primele două experimente care au dus la teoria morfogenetică

Două experimente foarte interesante au dus la teoria morfogentică. În primul dintre ele, realizat în 1920, profesorul William McDougall de la Harvard testa inteligenţa şoarecilor. El măsura timpul în care şoarecii găseau hrana, trecând printr-un labirint. Rezultatele au fost surprinzătoare la noile generaţii, la care timpul mediu în care aceştia ajungeau la hrană devenea tot mai mic. S-a observat ca generaţia a 20-a de şoareci ajungea la hrană de zece ori mai repede decât prima generaţie. Era ca şi cum învăţătura adulţilor/înaintașilor, se transmitea la copii. McDougall ştia că genetic nu se poate transmite învăţătura, decât poate cel mult anumite instincte. De aceea, rezultatele sale au fost tratate cu mult scepticism.

Pentru a-l contra pe McDougall, o echipă de oameni de ştiinţă din Edimburgh a refăcut experimentul, folosind exact acelaşi model de labirint ca şi McDougall. Rezultatele lor au fost şi mai uluitoare: prima generaţie de şoareci a parcurs labirintul aproximativ în acelaşi timp ca generaţia a 20-a a lui McDougall iar unii dintre şoricei au găsit drumul aproape imediat, mergând direct la ţintă.

În acest caz explicaţiile genetice, la fel şi alte explicaţii bazate pe urme de miros, feromoni etc, se eliminau din start. Cu toate acestea, experienţa/invatatura şoarecilor de la Harvard a trecut oceanul, ajungând la șoarecii din Anglia, fără să existe nici o explicaţie fizică pentru aceasta.

Un al doilea experiment a avut loc în 1952 pe insula Koshima, unde o specie de maimuţe (Macaca Fuscata) a fost observată timp de 30 de ani. La un moment dat cercetătorii au început să ofere maimuţelor fructe dulci, aruncate în nisip, fructe ce plăceau foarte mult maimuţelor, dar trebuiau să le mănânce acoperite cu nisip, ceea ce era neplăcut.

La un moment dat o femelă de 18 luni, numită Imo, a descoperit că putea rezolva problema spălând fructele într-o apă din apropiere. Imo a arătat aceasta mamei ei. Totodată colegii ei de joacă au învăţat aceasta şi şi-au învăţat şi familiile cum să facă. Oamenii de ştiinţă au asistat la felul în care din ce în ce mai multe maimuţe au învăţat cum să spele fructele în apă.

Între 1952 şi 1958, toate maimuţele tinere din colonie au învăţat spălatul fructelor. Doar unele dintre maimuţele adulte, care au imitat copii, au aplicat şi ele acest lucru; celelalte maimuţe adulte au continuat să mănânce fructele pline de nisip. Apoi s-a întâmplat ceva uimitor: de la un anumit număr de maimuţe care îşi spălau fructele, brusc fenomenul a luat o amploare explozivă. Dacă dimineaţa doar o parte din maimuţe foloseau această cunoaştere, seara aproape toate maimuţele deja spălau fructele. De asemenea alte colonii de maimuţe, din alte insule, precum şi maimuţe de pe continent, au început aproape imediat să-şi spele fructele. Nici în acest caz nu a putut fi găsită o explicaţie convenţională cum cunoaşterea s-a răspândit aşa de repede, trecând apa, fără să fi existat contacte directe între diversele colonii.

Analizând aceste cazuri, Rupert Sheldrake, a presupus ca ar exista niste câmpuri de tipul „câmp formator” sau „câmp generator”, „câmpuri morfice”, care aveau rolul de a menţine cunoaşterea oricăror fenomene, nu doar din lumea vie, ci şi in cea minerală sau chiar cuantică. El a postulat că aceste câmpuri înregistrau într-un anumit fel toate informaţiile despre diverse evenimente, iar apoi exercitau o influenţă formatoare asupra tuturor fiinţelor sau obiectelor similare cu cele care au generat evenimentele respective, astfel încât noile evenimente să se încadreze oarecum în noul tipar. Așa s-a născut teoria morfogenetică.

Se pot asemăna aceste câmpuri morfice cu un fel de matriţe în care este turnat metalul topit pentru a lua forma respectivă. O comparaţie şi mai bună este cu pamântul peste care plouă: iniţial acesta este perfect plan, dar apoi apa începe să sape mici şanturi prin care se poate scurge mai repede. Aceste şanţuri se adâncesc treptat şi din ce în ce mai multă apă curge pe acolo. Sanţurile sunt noile câmpuri morfice apărute care crează obişnuinţa ca lucrurile să se petreacă predominant într-un anumit fel şi nu în altul. În linii mari, teoria morfogenetică explică mult mai aprofundat şi extinde ceea ce noi numim „obişnuinţă”.

Cine este doctorul Rupert Sheldrake?

Doctorul Rupert Sheldrake (născut în 28 iunie 1942), cel care a fondat teoria morfogenetică, este biolog și autor a peste 80 de lucrări ştiinţifice şi 10 cărţi. Fost cercetător al Societăţii Regale, a studiat ştiinţele naturale la Universitatea Cambridge, unde a fost Scholar of Clare College, cu două premii de excelenţă și a primit Premiul pentru Botanică al Universităţii. Apoi a studiat filosofia şi istoria știinţelor la Harvard, înainte de a se reîntoarce la Cambridge, unde a luat doctoratul în biochimie. A fost director al departamentului de Studii în biochimie şi biologie celulară la Clare College, Cambridge.

Teoria morfogenetică

Dr. Rupert Sheldrake (născut în 28 iunie 1942)

În calitate de cercetător Rosenheim al Societăţii Regale, a condus cercetări referitoare la dezvoltarea plantelor şi îmbătrânirea celulelor, în cadrul Departamentului de Biochimie al Universităţii Cambridge. Cât timp a fost la Cambridge, împreună cu Philip Rubery, a descoperit mecanismul de transport polar al auxinei, proces prin care hormonul plantelor, numit auxina, e transportat de la muguri spre rădăcină.

Din 1968 în 1969, stabilit în Departamentul de botanică al Universităţii din Malaya, Kuala Lumpur, a studiat plantele tropicale. Din 1974 în 1985 a fost şeful departamentului de fiziologia plantelor şi fiziolog consultant pentru Institutul Internaţional de cercetare a recoltelor pentru climatul tropical semi-arid (ICRISAT) din Hyderabad, India, unde a ajutat la dezvoltarea unui nou sistem de recoltare, folosit acum la scară largă de către fermieri. Pe vremea cât a stat în India, a trăit 1 an şi jumătate în ashramul lui Bede Griffiths din Tamil Nadu, unde şi-a scris prima carte, „A New Science of Life„.

În anii 2005-2010 a fost director al Proiectului Perrott-Warrick finanţat de Trinity College, Cambridge. E membru al Colegiului Schumacher, din Darlington, Decan al Institutului de Ştiinţe Noetice, de lângă San Francisco şi profesor onorific la Graduate Institute din Connecticut.

Trăieşte la Londra cu soţia sa şi cu cei doi fii. A apărut în multe programe TV din Anglia şi de peste hotare, a luat parte deseori în emisiuni ale BBC şi în alte programe radio. A scris pentru ziare si are publicate numeroase carti.

Dr. Rupert Sheldrake ar spune pe scurt despre a sa teorie morfogenetică faptul că totul depinde de evoluţia obiceiurilor şi nu de legi imuabile ale naturii:

„Într-un univers care evoluează, cred că mai bine s-ar potrivi ideea obiceiurilor. Cred că obiceiurile naturii evoluează, că legităţile naturii sunt esenţialmente habituale. Asta e o idee înaintată la începutul secolului XX de către filosoful american C. S. Pierce. E o idee pe care au curtat-o şi mulţi alţi filosofi, şi pe care chiar eu am dezvoltat-o într-o ipoteză ştiinţifică, ipoteza rezonanţei morfice, care stă la baza acestor obiceiuri care evoluează. Conform acestei ipoteze, tot ce găsim în natură are un fel de memorie colectivă. Rezonanţa se petrece datorită asemănărilor. Când un embrion de girafă creşte în uterul mamei, se acordează la rezonanţa morfică a girafelor de dinainte, se conectează la acea memorie colectivă şi creşte ca o girafă, se comportă ca o girafă, pentru că se conectează la memoria colectivă. Trebuie să aibă anumite gene ca să creeze anumite proteine, dar eu cred că genele sunt mult supraestimate. Ele răspund doar de tipul proteinelor sintetizate de organism, nu şi de forma sau de comportamentul său.

Toate speciile au un anumit tip de memorie colectivă. Până şi cristalele. Această teorie susţine că dacă faci un cristal nou pentru prima dată, prima dată când îl faci nu o să existe un obicei după care el se structurează. Dar odată ce se cristalizează, data următoare când îl faci va fi o influenţat de primul cristal, și de la acest al doilea oriunde în lume, printr-o rezonanţă morfică şi se va cristaliza mai uşor. A treia oară va fi influenţat de primul şi de al doilea cristal. De fapt există dovezi solide că substanţele noi se cristalizează mai uşor peste tot în lume, aşa cum susţine această teorie. Teoria susţine deasemenea că, dacă antrenezi animale să facă ceva nou, de exemplu dacă înveţi şobolanii să facă ceva anume în Londra, atunci şobolanii din aceeaşi rasă din toată lumea învaţă mai uşor acel lucru doar pentru că unii şobolani l-au învăţat aici. Surprinzător e că deja există dovezi că acest lucru se întâmplă cu adevărat.”

Carl Gustav Jung și subconștientul colectiv

Teoria morfogenetică se potrivește perfect și cu alte descoperiri din acest domeniu, cum ar fi teoria subconştientului colectiv a lui C.G. Jung. În cercetările sale, Jung a descoperit anumite fenomene stranii, care nu puteau fi explicate dacă nu ar exista un gen de conexiune între indivizi.

Teoria morfogenetică

Carl Gustav Jung (n. 26 iulie 1875, Keswil, cantonul Thurgau, Elveția – d. 6 iunie 1961, Küsnacht, Elveția) a fost medic, psiholog și psihiatru elvețian, fondatorul psihologiei analitice.

De exemplu, Jung a descoperit că unii eschimoşi aveau vise cu şerpi sau păianjeni, deşi aceştia nu există la Cercul Polar şi nici nu existau alte surse de unde să afle despre existenţa lor. De fapt, nici eschimoşii în cauză nu ştiau ce visează, dar, când desenau imaginile respective, cineva putea recunoaşte imediat despre ce era vorba.

Astfel, Jung a postulat ideea unui subconştient colectiv la care fiecare membru al speciei este mai mult sau mai puţin cuplat şi prin intermediul căruia are acces la o serie întreagă de cunoştinţe, arhetipuri şi obiceiuri. Acest subconştient colectiv corespunde parţial câmpurilor morfice din teoria morfogenetică.

Prin teoria morfogenetică pot fi explicate și performanţele sportivilor, care cresc în mod vizibil de la o generaţie la alta, deşi structura biologică a omului este oarecum constantă şi chiar în epoca modernă se pare că decade din cauza alimentaţiei nesănătoase, sedentarismului şi îndepărătrii de natură. Această creştere a performanţelor nu poate fi pusă doar pe seama antrenamentului, fiindcă ea se manifestă încă de la vârste fragede, la care copii mici dau dovadă de performanţe mult mai bune decât cei din trecut. Tot legat de teoria morfogenetică, cei mai varstnici spun despre nepoții lor că par mult mai inteligenți decât erau ei la varsta lor, sau decat au fost copii lor.

Egregorii

Teoria morfigenetică poate fi observată şi la nivel de comunităţi umane sau de ţări. Chiar între două ţări vecine pot exista unele diferenţe morfice mari, care generează modele de comportament specifice. De exemplu englezii sunt vestiţi pentru calmul lor, latinii pentru „sângele fierbinte”, francezii ca fiind romantici, japonezii ca fiind în general mai corecţi şi muncitori, germanii mai rigizi şi atenţi la detalii etc. Cu totii știm bancuri referitoare la aceste lucruri.

Aceste diferenţe crează ceea ce se numeşte „egregor” naţional. El reprezintă o matrice formatoare pentru indivizii unui neam. Între egregorul unui neam şi cultura şi tradiţia sa există o dependenţă biunivocă: pe de o parte tradiţia şi cultura fac să se structureze un egregor specific, iar pe de altă parte acest egregor transmite prin câmpuri morfice generaţiilor următoare obişnuinţa de a se încadra în aceaşi cultură, religie, obiceiuri etc. Mulţi turişti sau emigranţi constată în mod direct aceste diferenţe de obiceiuri, mentalităţi şi comportamente care sunt puse doar pe seama culturii acelui popor, dar care de fapt sunt structurate de egregorul specific naţiunii respective.

Este cunoscut de către iniţiaţii din toate timpurile, faptul că un gând structurat pe o anumită intensitate şi frecvenţă accede imediat în planul informaţional. Aici se asociază cu gânduri de aceeaşi frecvenţă şi intensitate şi constituie o forma gând-informaţie de o valoare şi o capacitate mult superioară gândului iniţial. Gândul iniţial care păstra, la început, personalitatea emiţătorului, se transformă acum în egregor, adică într-o nouă entitate energo-informaţională. Această entitate devine de-sine-stătătoare şi va acţiona, cu precădere, asupra zonei teriene de unde a fost generată.

Un exemplu concret: dacă un grup de oameni (chiar națiune) gândeşte duşmănos şi chiar revoluţinoar faţă de situaţia dată, imediat în planul astral va apărea egregorul ce se configurează exact cu suma gândurilor iniţiale, pornite din mentalul grupului emiţător. Acest egregor, hrănit şi stimulat în continuare de emisiile mentale ale persoanelor angrenate în lupta cu situaţia, va acumula energie din ce în ce mai multă. Orice tip de energie care depăşeşte „masa critică” se materializează, întrupându-se într-o persoană pe care şi-o alege dintr-un embrion ce se pregăteşte să se dezvolte şi să se nască.

Exemple mai recente de egregori întrupaţi au fost Torqemada, Napoleon, Stalin, Hitler, Pol Pot, Ceauşescu, Mao-Tze-Dung etc. Devenind întrupați, egregorii acţionează direct şi insistent pe arii din ce în ce mai largi ale Terrei, până ce un alt egregor, născut din mentalul colectiv al minţilor adverse, îl va înfrunta pe primul până îl va distruge, deoarece aceasta a fost comanda primită de la mulţimea ce l-a generat. Cu cât mulţimea oamenilor ce acţionează conform mentalulului lor este mai mare, cu atât forţa egregorului va fi mai mare şi, de foarte multe ori, se poate întoarce împotriva celor ce l-au generat. Asta se petrece fiindca egregorul inițial a fost captat de un alt câmp energo-informaţional mai puternic decât primul şi a fost deturnat spre porniri ostile faţă de creatorii primari.

La frontierele științei

În domeniul biologiei, teoria morfogenetică a făcut posibilă apariţia unor teorii şi descoperiri de ultimă oră, care ţin de frontierele ştiinţei şi care, de fapt, au făcut să apară controversele foarte aprinse pe marginea ei. Astfel, o fiinţă vie nu mai este doar un ansamblu biologic, material, ci este cuplată la un câmp morfic mult mai general şi care este de natură energetică, vibratorie.

Aici trebuie să bine înţeleasă ideea: teoria morfogenetică nu postulează direct existenţa sufletului, ci ne referim la un câmp energetic transindividual, o obişnuinţă colectivă în care se încadrează fiecare individ, atât fizic cât şi psihic.

Pentru ca un câmp morfic să poată acţiona, Sheldrake a constatat ca este necesar ca în organismul viu, încă de la nivel celular, să existe structuri care recepţionează informaţiile respectivului câmp morfic. Totodată este necesar să existe structuri emiţătoare, care din diverse acţiuni fizice să influenţeze anumite câmpuri morfice. De fapt, conform descoperirilor din fizica cuantică, chiar particulele subnucleare sunt supuse unor câmpuri morfice specifice şi astfel interacţiunea dintre materie şi energie se desfăşoară la orice scară din Creaţie.

Pe lângă teoria morfogenetică, Sheldrake a avansat o teorie şi mai surprinzătoare, şi anume faptul că ADN-ul uman nu este în mod intrinsec depozitarul informaţiei structurante pentru o fiinţă, ci mai curând un fel de antenă de emisie-recepţie pentru câmpul morfic înconjurător, care de fapt depozitează această informaţie.




Se ştie că ADN-ul păstrează în fiecare celulă o informaţie genetică completă pentru întregul organism. Ce nu ştim, este cum sunt luate deciziile ca, de exemplu, dintr-o celulă de un gen să se activeze genele necesare pentru ca ea să se duplicheze în alta de un gen diferit sau de acelaşi gen. De ce într-un organism adult celulele musculare se vor divide tot în celule musculare şi nu în neuroni, de exemplu? Totodată nu ştim ce face ca celulele să ştie când au atins nivelul de diviziune necesar şi să nu se mai dividă aşa de mult. Sau, invers, în caz de cancer, de ce nu se mai opresc.

De exemplu, care sunt factorii care opresc dezvoltarea de creştere a celulelor hepatice, oprind astfel ficatul să crească nemăsurat de mult? Este ca şi cum celulele ar şti că ficatul a ajuns la dimensiunea şi forma lui corectă şi atunci se generează doar o activitate de întreţinere la nivelul acestuia şi nu una de creştere.

Teoria morfogenetică explică foarte simplu aceste aspecte stipulând faptul că informaţiile structurale sunt înregistrate de fapt într-un câmp morfic care acţionează asupra tuturor proceselor biologice. ADN-ul devine astfel în special un receptor pentru câmpuri morfice care sunt mult mai complexe şi care păstreaza mult mai multă informaţie decât ar fi capabil doar ADN-ul singur să o facă.

Dacă o fiinţă vie ar fi o construcţie, am putea compara ADN-ul cu executanţii simpli care lucrează la acea construcţie, iar câmpurile morfice cu echipa formată de proiectanţi şi ingineri constructori.

Poate fi modificată lumea cu ajutorul gândurilor?

O altă aplicaţie bazată pe teoria morfogenetică este în domeniul anumitor aspecte considerate „paranormale” şi care ţin în special de influenţa gândirii şi a emoţiilor asupra materiei. Prin teoria morfogenetică multe dintre aceste fenomene pot fi explicate chiar foarte uşor.

Ţinând cont că ADN-ul şi în general materia este şi un emiţător care poate structura câmpuri morfice specifice, concluzia imediată este că o fiinţă vie poate emite informaţii morfice (deci structurante, generatoare), care să acţioneze asupra altor fiinţe sau a materiei în general.

La ora actuală se ştie că cei care ţin plante şi le iubesc foarte mult, vorbesc cu ele şi le mângâie, fac ca aceste plante să se dezvolte foarte frumos, parcă percepând atmosfera favorabilă de care au parte. Puţini însă ştiu că aceste diferenţe de dezvoltare pot fi obţinute şi de la distanţă, pur şi simplu gândindu-ne cu iubire la planta sau la fiinţa respectivă.

Teoria morfogenetică și modelarea destinului

Astfel, gândirea structurează un câmp morfic benefic, care constituie un tipar de dezvoltare armonioasă pentru acea fiinţă. În acest caz, efectele nu mai pot fi explicate doar prin interacţiuni de tip fizic. Este necesara introducerea unor interacţiuni de ordin energetic, vibratoriu. De fapt, efectele gândirii focalizate asupra materiei şi chiar a destinului sunt foare bine cunoscute încă din antichitate, în toate culturile lumii. Există diverse proverbe foarte inspirate, de exemplu: „obişnuinţa este cea de a doua natură” sau „dacă semeni o obişnuinta, culegi un destin„.

O mare parte din ceea ce se numeşte „destin” sau „soartă” este de fapt un ansamblu de câmpuri morfice ce-l ghidează pe om într-un anumit fel. Astfel, o fiinţă care se încadrează pe frecvenţa de rezonanţă a acestor câmpuri, va avea tendinţa să acţioneze predominant conform lor şi deci să aibă o direcţie specifică în viaţă.

Toate fiinţele geniale în schimb au avut calitatea de a şti, încă de la o vârstă fragedă, ceea ce îşi doresc în viaţă. Această pre-ştiinţă venea sub forma unei idei sau imagini care se repetă predominant. De exemplu, un viitor dansator de excepţie îşi dorea foarte mult să danseze pe scenă şi se vedea mai mereu în această postură.

Astfel, teoria morfogenetică validează în mod ştiinţific modalitatea prin care comportamentele sau chiar gândurile noastre modelează „destinul”, prin câmpuri morfice specifice generate de către ele. Pur şi simplu aceste comportamente fac să apară tiparele şi căile care au tendinţa de a fi urmate şi mai departe, nu doar ca model de gândire ci şi ca realitate fizică. Trebuie doar ca în dezvoltarea sa, câmpul morfic să atingă o intensitate specifică, un gen de „masă critică”, pentru a-i permite să se manifeste concret în planul fizic. Mai plastic zis, este la fel cum într-o şcoală nu ajunge ca un singur elev să fie genial pentru ca acea şcoală să fie de renume. Este necesar ca un anumit număr de elevi să aibă rezultate foarte bune, pentru ca acel câmp morfic generat să fie suficient de puternic şi pentru viitorii elevi care vor învăţa acolo.




Devine astfel posibil pentru o fiinţă umană să-şi transforme destinul în bine chiar la un mod radical, dacă acţionează cu suficientă energie în sensul modificării câmpurilor morfice mai vechi (care pot să-i fie defavorabile), pentru a structura astfel câmpuri morfice noi, mai puternice, şi care să o ghideze în direcţia dorită.

Surse:

  • http://3d-neosamanism.blogspot.ro/2012/02/teoria-morfogeneticadespre-egregori.html
  • http://www.inforadiestezie.ro/55_.htm
  • http://manastirea.petru-voda.ro/2015/07/19/prof-dr-rupert-sheldrake-cele-10-false-dogme-ale-stiintei-materialiste/