V-aţi întrebat vreodată pentru cine lucraţi cu adevărat? Cine controlează cu adevărat de unde vin şi unde se duc banii pe care îi câştigaţi? Dacă urmăriţi emisiunile TV sau citiţi presa, o să observaţi că ideea prezentată este, în general, aceeaşi: cetăţenii sunt nemulţumiţi deoarece veniturile lor sunt grav afectate de deciziile luate de guvernanţi, iar o mare parte din aceste venituri se întorc la guvern sub formă de taxe şi impozite.




În realitate, banii sunt creaţi în bancă şi inevitabil ajung înapoi în bancă. Instituţiile bancare sunt adevăraţii stăpâni, împreună cu guvernele şi corporaţiile pe care le sprijină.

Sclavia fizică necesită ca celor forţaţi să muncească să nu li se asigure decât minimul de hrană şi adăpost necesar pentru a supravieţui şi pentru a putea munci în continuare. În sclavia economică oamenii trebuie să-şi asigure ei însăşi aceste nevoi fundamentale.

Acest tip de sclavie este una dintre cele mai ingenioase scheme pentru manipulare socială create vreodată şi la baza ei se găseşte un „război” invizibil împotriva populaţiei. Datoria este o armă folosită pentru a cuceri şi înrobi societăţi, iar dobânda este principala ei muniţie. Iar în timp ce majoritatea cetăţenilor supravieţuiesc necunoscând această realitate, băncile, împreună cu guverne şi corporaţii, continuă să-şi perfecţioneze şi să-şi extindă tacticile de luptă economică. Astfel iau naştere noi instituţii precum Banca Mondială sau Fondul Monetar Internaţional. Tot astfel se creează şi un nou tip de soldat: asasinul economic.

Asasinul economic

În cartea „Confesiunile unui asasin economic”, John Perkins vorbea în 2004 despre activitatea sa la firma de consultanţă economică Chas T. Main Inc. din Boston şi despre felul în care asasinii economici distrug ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.

„Noi lucrăm în multe moduri diferite dar, probabil cel mai frecvent este să găsim o ţară care are resurse – să zicem petrol – după care aranjăm ca ţara respectivă să contracteze un împrumut uriaş de la una dintre instituţiile de credit internaţionale (de exemplu Banca Mondială). Însă banii împrumutaţi nu ajung niciodată în acea ţară. Banii ajung la marile noastre corporaţii pentru a construi proiecte de infrastructură în acea ţară: parcuri industriale, centrale electrice, poduri, proiecte de pe urma cărora beneficiază corporaţiile noastre şi câţiva oameni bogaţi, dar care nu îmbunătăţesc cu nimic viaţa oamenilor obişnuiţi.”

După ce primul pas este făcut, Perkins descrie procesul elaborat la care instituţiile internaţionale de credit supun ţara respectivă. Practic, economia propie este sufocată iar ţara rămâne cu o datorie uriaşă, datorie care se împarte către fiecare cetăţean, indiferent de vârstă.

Ştiaţi, de exemplu, că datoria publică a României este undeva la 3.000 de euro pe cap de locuitor? În fiecare minut, în România se nasc copii care sunt deja datori la instituţiile internaţionale de credit. Şi asta nu este nimic în comparaţie cu ceea ce se întâmplă în alte ţări. În Statele Unite, fiecare cetăţean este dator peste 48.000 de dolari, în Germania suma ajunge undeva la 51.000 de dolari, în Marea Britanie la 147.000 de dolari iar în Irlanda undeva la 566.000 de dolari. Datoria este atât de mare încât este nevoie de câteva generaţii pentru a fi plătită, asta dacă suma nu mai creşte cu nici un cent.

Asasinii economici

Asasinii economici

Însă aşa cum Perkins afirmă în cartea sa, întreg planul se bazează incapacitatea de a se plăti această datorie uriaşă. Atunci intervin „asasinii economici” care merg şi negociază cu guvernul ţării respective termenii în care ţara şi-ar putea plăti datoria. Aceşti termeni implică vânzarea resurselor (petrol, gaze naturale, metale preţioase, materie primă, etc.) la preţuri foarte mici către corporaţii, sau construirea de baze militare şi transformarea acelei ţări în prima linie de apărare în caz de conflict militar, sau respectiva ţară este forţată să-şi trimită trupe în zone de război, sau diplomaţii ei sunt nevoiţi să susţină proiecte în cadrul ONU, şi exemplele pot continua.

Producătorii şi furnizorii de electricitate, sistemul de apă şi canalizare, asigurările, chiar şi sistemul educaţional, toate sunt privatizate către corporaţii din Statele Unite şi către alte corporaţii internaţionale.

Întregul sistem este extrem de bine pus la punct iar modul de operare este tipic Băncii Mondiale şi FMI. Aceste instituţii forţează o ţară să se împrumute excesiv iar în momentul în care datoria este prea mare pentru a mai putea fi plătită, FMI şi Banca Mondială se oferă să refinanţeze împrumutul, la o dobândă şi mai mare. Ultimul pas este acel sistem pe care asasinii economici îl numesc „quid pro quo” şi care implică o condiţionalitate care înseamnă, de fapt, că ţara ţintă trebuie să-şi vândă resursele, inclusiv multe din serviciile lor sociale, companii strategice pentru poporul respectiv.

Primul Imperiu Mondial

Un adevărat imperiu mondial s-a creat folosind acest sistem. Ce este mai îngrijorător este faptul că foarte puţini sunt conştienţi de existenţa acestui imperiu. În timp ce toate imperiile din trecut au fost construite cu ajutorul armatei, acest imperiu a fost clădit cu ajutorul asasinilor economici. În trecut toţi ştiau când un imperiu se extinde. Britanicii, francezii, germanii, romanii, grecii, toţi erau conştienţi de puterea imperiului şi erau mândri de asta. Întotdeauna exista un fel de scuză: civilizarea popoarelor barbare, lupta împotriva păgânilor, securizarea graniţelor imperiului, însă populaţia imperiului era bine informată şi ştia exact modul în care imperiul lor se extindea. Erau mândrii de asta.

Astăzi însă, majoritatea cetăţenilor nu sunt conştienţi de existenţa acestui imperiu clandestin. Majoritatea locuitorilor din Statele Unite nu au nici cea mai mică idee că naţiunea lor a fost clădită pe spatele acestui imperiu. În ziua de astăzi este mai multă sclavie în lume decât a fost vreodată.




Însă întrebarea care se pune este: „Dacă există un imperiu, atunci cine este împăratul?” În mod evident, preşedinţii SUA nu sunt împăraţi, împărat e cineva care nu este ales, nu are mandat limitat şi nu răspunde în faţa nimănui. Preşedinţii nu pot fi clasificaţi în acest mod, însă conform lui Perkins, există ceva ce poate fi echivalentul împăratului: corporatocraţia.

Corporatocraţia este reprezentată printr-un grup de indivizi care conduc cele mai mari comporaţii şi care se comportă ca un adevărat împărat al acestui imperiu clandestin. Ei controlează mass-media, fie prin conducere directă, fie prin publicitate. Ei controlează majoritatea politicienilor pentru că le finanţează campaniile electorale, fie prin intermediul corporaţiilor, fie prin contribuţii personale care provin din corporaţii. O dovadă de necontestat a acestui fapt este că în anul 2007 în Statele Unite, corporaţiile farmaceutice au cheltuit 168 de milioane de dolari în promovare, publicitate şi în susţinerea campaniilor electorale pentru anumiţi canditaţi.

Turnurile Gemene, 11 septembrie 2001

Turnurile Gemene, 11 septembrie 2001

Membrii corporatocraţiei nu sunt aleşi, nu au mandat limitat şi nu raportează nimănui. Iar în vârful acestei adunări nu-ţi poţi da seama dacă persoana respectivă lucrează pentru o corporaţie privată, sau pentru guvern pentru că se mişcă tot timpul dintr-o parte în alta. Practic, corporatocraţia are în vârf un individ care astăzi este preşedintele unei mari companii de construcţii, cum ar fi Halliburton în Statele Unite, iar mâine acea persoană ajunge vicepreşedintele SUA.

Un alt bun exemplu este George W Bush. Imperiul Bush a fost construit pe afacerile cu petrol. Pe 20 ianuarie 2001, George W. Bush este ales preşedinte al Statelor Unite. Pe 21 septembrie 2001, cinci avioane de pasageri sunt folosite că „bombe” împotriva mai multor obiective din SUA. Trei dintre acestea se lovesc de Turnurile Gemene, unul cade peste Pentagon iar cel de-al cincilea se prăbuşeşte într-o zonă nepopulată.

Pe 7 octombrie 2001, SUA şi Marea Britanie invadează Afganistanul, invazie justificată de lupta împotriva terorismului. În cele două mandate ale lui George W. Bush, datoria SUA a crescut de la 100 de miliarde de dolari în 2001 la aproape 2.000 de miliarde în 2009, iar deficitul bugetar de la -50 de miliarde de dolari în 2001 la 1.400 de miliarde în 2009.

Corporatocraţia nu are nimic de-a face cu „teoria conspiraţiei”. Aceşti indivizi nu trebuie să se strângă şi să comploteze, toţi lucrează către un singur scop: maximizarea profiturilor indiferent de costurile asupra societăţii şi asupra mediului.

Continuarea articolului în partea a II-a.

Bibliografie

  • https://en.wikipedia.org/wiki/George_W._Bush_and_the_Iraq_War
  • https://en.wikipedia.org/wiki/George_W._Bush
  • http://www.bnr.ro/Datoria-externă–BPM6-11333.aspx – date oficiale furnizate de BNR
  • http://www.wall-street.ro/top/Internaţional/116924/top-10-cele-mai-îndatorate-ţări-din-lume.html?full
  • http://www.911truth.org/new-evidence-of-foreknowledge-of-the-911-attacks/
  • John Perkins – „Confessions of an economic hitman”, Berrett-Koehler Publishers, 2004