Trăim vieți singuratice, izolate, ca ființe guvernate doar de gene egoiste, cum ar zice Richard Dawkins, sau suntem părți ale unui întreg mai mare? Poate fi numit acest întreg realitatea noastră de zi cu zi? Da, poate fi numit. De asemenea mai poate fi numit și conștiință. Dar în articolul de față ne vom referi la acest întreg ca la realitatea zilnică. Ce înseamna de fapt realitatea? Este un obiect solid caruia ii poti trage o scatoalcă sau căruia îi poți vedea toate detaliile? Sau, cum spun postmodernii, este numai o proiecție a creierului social?




Haideți să vedem ce spun despre realitate datele științifice obiective și concrete.

Cum vede realitatea constructivismul radical

În Viena, pe la sfârșitul anilor 1920 și începutul lui 1930, s-a dezvoltat un curent filozofic cu faimă internațională numit pozitivism logic. Adepții lui au luat o atitudine fermă cu privire la realitate. Spuneau că o componentă esențială a cunoașterii este „informația provenită de la simțuri„, care, citându-l pe J.S.L.Gilmor, un biolog care susținea pozitivismul logic, este „obiectivă și inalterabilă„.

Prin anii 1980-1990, oameni de știință și filozofi de pretutindeni s-au revoltat împotriva pozitiviștilor și au fondat o mișcare al cărei scop pare să fie cel de a genera, în mod deliberat o confuzie. Nu au reușit niciodată să cadă de acord asupra originilor acestei doctrine, cea mai uzuala denumire a ei fiind „constructivism radical„. Iată cum vede un constructivist radical realitatea: „O unitate compusă dintr-o rețea de părți componente aflate în interacțiune și care: a) prin interacțiunile lor generează cu o anumită frecvență rețeaua de interacțiuni care le-a produs și b) realizează rețeaua ca pe o unitate în spațiu în care părțile componente există prin formarea și definirea granițelor acestei unități, separată de fundal…

Cum adică? Să mai băgăm o fisă: „(Realitatea este) un domeniu de secvențe de stări legate între ele (intercalate și care se declanșeaza unele pe altele) care sunt create și determinate prin interacțiuni ontogenetice între sisteme plastice structurale de determinare a stărilor„.

Asta e la fel de lămuritoare precum „Demitizarea exhaustivă și relațional caducă… incongruența fenomenologică și introspectiv cromatică„. Să mai încercăm un citat din filozofia constructivismului radical: „Nu există fapte obiective pentru că observatorul…(este) însăși sursa realității„.

Cu alte cuvinte, realitatea, ca și frumusețea, este în ochii privitorului.

Constructivismul radical, după cum se observă, este o salată de obscurități la modă. În ciuda acestui fapt, susținătorii constructivismului radical câștigă în fața celor care susțin simplitatea și bunul simț fără spoieli. Pentru că realitatea este într-adevăr o invenție a noastră.

False amintiri

Cei care cred că realitatea este ceva pe care putem să-l pipăim, un lucru concret pe care îl putem percepe fără distorsiuni, citează adesea din neurologul canadian Wilder Penfield. În anul 1933, acesta a aplicat electrozi direct pe creierul pacienților de neurochirurgie și, ulterior, unii din ei au părut să aibă amintiri mai vii și mai detaliate – mulți concluzionând că in creier se stocheaza inregistrari fidele ale experiențelor din trecut. Analize ulterioare, au dovedit că, de fapt, multe dintre amintirile relatate erau imaginare. De exemplu, un pacient și-a amintit cu lux de amănunte cum fusese tâlhărit, însă el nu fusese niciodată în viața lui tâlhărit.

Realitatea lumii exterioare se înregistrează destul de slab în mintea omului. Un martor ocular al asasinării lui Abraham Lincoln a declarat sub jurământ că ucigașul s-a târât afară în patru labe, un al doilea a spus că asasinul s-a oprit să adreseze adunării câteva cuvinte în latină, un al treilea, că acesta a sărit în sus jumatate de metru, în timp ce un al patrulea a susținut cu toată convingerea că asasinul s-a lăsat să alunece în jos pe un băț de steag. Nu era nici un steag la locul faptei. Până și observatorii cei mai antrenați sfârșesc prin a amesteca ficțiunea cu faptele.

Doar pentru ca nu vezi nu inseamna ca nu exista. Cum vedem realitatea?

Înainte să se descopere cromozomii, oamenii de știință examinau celulele la microscop și apoi desenau ce văzusera. Nici măcar un singur cromozom nu a apărut vreodată în rapoartele lor. După ce existența cromozomilor a fost acceptată, cercetătorii au început deodată să-și asezoneze „peisajele celulare” cu cromozomi. Până când nu a apărut conceptul de cromozom, toți ar fi jurat că nu era picior de cromozom prin vreo celulă.

Cam așa stă treaba cu realitatea „inalterabilă”. Circula pe facebook o imagine cu o mână pe un buton de la radioul din mașină, cu textul: „acel moment când dai muzica mai încet pentru a putea vedea mai bine strada pe care o cauți„. Sporiți sau scădeți intensitatea luminii din încăpere și veți observa că zgomotul unui fierăstrău electric din apropiere devine mai puternic sau mai slab o dată cu lumina.

Constructivistii radicali sustin că realitatea este „creată de acțiunile observatorului„, și pare a fi adevărat. Imaginea pe care o vedem este produsul unor operațiuni de secționare, împachetare, codificare, compresie, transmitere la distanță, proiectare neurală și reconectare. Operațiunea copy-paste începe la frontiera unde simțurile noastre întâlnesc lumea exterioară – la nivelul ochiului, care mai degrabăa editează și reformatează datele pe care le primește decât le înregistrează fidel.

Realitatea o halucinatie colectiva

Coperta cartii _Creierul global_ varianta americana si cea romaneasca

Dintr-un început, celulele retinei anulează cam 75% din lumina care intră prin lentila oculară. Apoi denaturează fără scrupule ce-a mai rămas, mistificând fotonii din care este formată lumina și transformându-i în electroni plini de substanțe chimice cu denumiri imposibil de pronunțat, cum ar fi prelumirodopsin. Se joacă apoi la butonul de contrast, intervin asupra simțului de orientare în spațiu, și, în final, raportează nu locul în care se află obiectul la care ne uităm, așa cum speram, ci coordonatele pe care, potrivit calculelor efectuate de celulele retinei, obiectul respectiv urmează să le aibă în câteva momente. Deși nu realizăm asta, ochiul face în continuu mișcări de dute-vino. Ca să reușească să obțină imagini în pofida neclarității generate de mișcarea oculară, fotoreceptorii din retină își permit multe; cei cărora li se pare că au prins ceva important îi obturează pe cei din jur și nu-i lasă și pe ei să raporteze ce văd. După acest act tiranic, celulele dominatoare transformă imaginea pe care au ales-o ca favorită într-o schiță aproximativă – adică în ceea ce noi, în cele din urmă, „vedem”.

Mai „rău” de atât este că ochiul comprimă informația care deja este zăpăcită, reducându-i volumul de date de la 125 de milioane de neuroni, la un număr suficient de mic încât să-i permită să treacă printr-un cablu – nervul optic – adică la nu mai mult de un milion de neuroni. În drumul spre creier, fluxul sugrumat face o haltă în gara talamus. Talamusul este o regiune cerebrală aflată la baza creierului. El procesează și redistribuie informațiile „pretalamice” către diferite arii ale cortexului. Joacă un rol important în guvernarea somnului și a stării active și a atenției. Centrii talamici au legături puternice și reciproce cu cortexul cerebral, formând circuite talamo-cortico-talamice care sunt considerate a participa la conștient. Aici în talamus, cum spuneam, fluxul informațional este mixat, sortat și modificat cu date venite de la urechi, mușchi, de la senzorii care indică poziția și traiectoria capului, mâinilor, picioarelor și torsului.

Această ciorbă reîncălzită este trimisă cortexului vizual (zona corticală vizuala mai puțin complexă și mai veche, specializată în procesarea informațiilor despre obiecte statice sau în mișcare și în recunoașterea formelor), unde este din nou porționată: unele zone din cortex preferă liniile orizontale, altele lucrează cu linii verticale, altele aleg să proceseze diagonale, iar detectorii de contururi determină formele. Fiecare felie de semnale vizuale rezultată este îndesată pe o bandă de stocare diferită ce are rolul de a stoarce noi semnificații. Dacă vă învârtiți cu un scaun rotativ, o bandă va prinde urma culorii care vă va terce ca o cometă prin fața ochilor și o va reprocesa într-un cadru static. În acest timp, neuronii împrăștiați și înghesuiți prin toate colțurile creierului vor examina și ei fragmentele și vor face interpretări. De exemplu, celulele care ne dau de veste că persoana care se apropie este prieten sau dușman își vor adăuga și ele părerea la fluxul de informație aflat în progres.

În final, un consiliu de reprezentanți trimiși de colliculus (structura cerebrală din zona mediană a creierului cu rol în procesarea informațiilor auditive și cu implicare în generarea mișcărilor oculare ritmice și în coordonarea ochi-cap), de talamus, de locus coeruleus (centru situat în encefal, responsabil cu reacțiile psihologice la stres și panică), de hipotalamus (regiunea cerebrală care controlează tempreatura corpului, foamea, setea și ritmurile circadiene) și de cortexul occipital (centrul de procesare a informației vizuale la mamifere) își centralizează concluziile contradictorii și supun la vot chestiunea: ce pot fi înțepăturile luminoase care afectează retina? După ce cad de acord asupra unei imagini, o înaintează emisferei stângi, prezentând-o minții conștiente ca pe o imagine fidelă a ceea ce se petrece. Ceea ce vedem, deci, nu este produsul unei percepții directe, ci al unui întreg proces de reconstrucție vecin cu colajul artistic.

Vederea nu este singurul simț care oferă doar o pastișă a realității. Corpul uman este format dintr-o mulțime de sisteme care transmit semnale dus-întors, uneori zbătându-se pe calea compromisului. Platon numea una dintre aceste bătălii, bătălia dintre spirit, rațiune și înclinații.

După Michael Gazzaniga, director al Centrului de Neurologie Cognitivă din cadrul Dartmouth College, conștientul – președintele care rareori are un cuvânt de spus înainte de încheierea lucrărilor – își are sediul în partea stângă a creierului, unde, atunci când este cazul, pune cap la cap mesajele facțiunilor rivale din interiorul nostru și le dă forma unei declarații politice de moment. Ceea ce ne duce înapoi cu gândul la ideile constructivismului radical că „observatorul este sursa realității înseși„. În opinia lui Gazzaniga, conștientul, localizat în emisfera stângă, folosește datele care îi sunt înaintate pentru a construi două teorii despre realitate: una despre sine și una despre lumea dinafară. Și, da, ambele teorii pot fi departe de adevăr.

Conștientul și teoriile lui pot fi atât de distorsionate încât adesea, nu avem nici cea mai vagă idee ce se petrece în realitatea cea mai imediată – propriul nostru corp. În cadrul unor teste, cercetătorii au conectat subiecții la un detector de stres la nivelul vârfurilor degetelor, apoi și-au supus cobaii umani unei experiențe moderat îngrozitoare. Când s-a terminat chinul, fiecare dintre participanți a fost întrebat ce a simțit. Mulți dintre cei al căror nivel de stres, indicat de senzori fusese ridicat, au răspuns că se simțiseră bine; alții, ale căror semnale fiziologice spuneau că rămăseseră destul de calmi, au răspuns că s-au simțit rău. Alte studii au arătat că adolescenții care spun despre ei înșiși că ar fi agresivi adesea nu sunt, iar cei care spun că nu sunt agresivi sunt. În cadrul unui alt experiment, mai multe femei au fost conectate la un aparat care măsura cantitatea de sânge din vasele sangvine ale vaginului și li s-a dat să citească o poveste erotică. Multe au spus că fuseseră excitate și nu fuseseră, sau invers. În at test, subiecții au fost branșați la un aparat de măsurare al undelor cerebrale în timpul somnului și li s-a permis să ațipească; deși mulți dintre ei cădeau într-un somn adânc, de obicei erau siguri că rămăseseră complet treji.

Acestea fiind spuse, se poate vedea că susținătorii constructivismului radical aveau dreptate. Realitatea chiar este un produs încropit de o echipă care adesea se bâlbâie. Până și cel mai obiectiv om de știință poate vedea numai ceea ce corpul și creierul său, mereu în dispută, îl lasă să vadă. Afirmația că „nu există fapte obiective” conține o mare doză de adevăr.

Fazele procesului interior care ne confecționează realitatea au foarte multe spații goale, care așteaptă să fie umplute cu informații pe care le primim de la alte ființe umane. La un nivel mult, mult mai profund decât ne dăm seama, până și cea mai incontestabilă dintre certitudinile noastre este, în mare, doar o fantezie colectivă.

Realitatea este o percepție colectivă?

Construirea artificială a realității avea să joace un rol central în noua formă de inteligență globală care a apărut odată cu ființele umane. Dacă „psihicul” creierului de grup ar fi o plajă cu dune și văi de nisipuri mișcătoare, atunci, percepția individuală ar fi firicelele de nisip care o formează. Metafora care ascunde un adevăr pervers: dacă percepția individuală nu este împărtășită și de alții, ea nu se va impune niciodată.

O regulă de bază în organizațiile mari este aceea că, cu cât întreprinderea este mai activă, cu atât comunicarea din interiorul ei trebuie să fie mai intensă pentru a susține munca de echipă a departamentelor care o compun. De exemplu, la toate plantele și animalele cu excepția celor foarte rudimentare, numai 5% din ADN se ocupă de „adevarata misiune” a ADN-ului, adică de fabricarea de proteine; restul de 95% are activități organizatorice și administrative, de supraveghere și menținere a procedurilor corporale sau de interpretare a regulamentului de funcționare internă „tipărit” în lanțurile de gene.

Într-un mecanism de învățare eficient, conexiunile interne depășesc cu mult ca numar ferestrele către lumea exterioară. Aproximativ 80% dintre nervii cortexului cerebral, de exemplu, sunt conectați între ei, iar nu cu cei care aduc informații din afară, de la ochi sau de la urechi. Mecanismul de învățare pe care îl numim societate umană urmează și el aceleași reguli: indivizii petrec mult mai mult timp comunicând unii cu alții decât explorând elementele omniprezente în mediul lor înconjurător, cum ar fi insectele sau buruienile care ar putea fi, la o adică, chiar bune de mâncat. Aceste legături care formează sistemul intern de operare al unui grup au un impact mult mai mare asupra a ceea ce noi vedem sau auzim decât cred cei mai mulți psihologi. Și aceasta, pentru că ele ne pun sub jurisdicția unei poliții a conformării a cărei forță și subtilitate sunt aproape imposibil de imaginat.

Toate informațiile sunt trecute prin sistemul limbic – centrul emoțional al creierului – pe care l-am moștenit de la reptile și de la primele mamifere. Acolo, instinctul și memoria individuală declanșează bucurie, nenorocire, frică, furie sau frustrare, după cum indcă sistemele interne; dacă un set de date generează o reacție emoțională, sistemul limbic va transporta importanta delegație proaspăt ajunsă în triaj mai departe, catre depozitele cognitive – visteriile memoriei. Sistemul limbic este cel care decide care dintre mostrele de experiență merită să fie remarcate și păstrate în memorie. Memoria este esența a ceea ce noi numim realitate. Gândiți-vă puțin, de fapt ce auziți și vedeți în secunda asta? Vedeți acest text, pereții și mobila din camera în care stați, dacă stați într-una, auziți și un zgomot de fundal, poate al laptopului, poate și altul. Și, cu toate că nu le vedeți, știți sigur că la numai câțiva pași distanță se află și alte camere, bucătăria, baia, un hol. Ce vă face să fiți așa siguri că ele se află acolo? Nimic altceva decât memoria. De asemenea, sunteți siguri că afară lumea continuă să fie așa cum o știți. Aproape fiecare realitate pe care o „știți” nu este altceva decât o urmă păstrată în memorie.

Sistemul limbic este paznicul de la porțile memoriei și, la modul cel mai propriu, creatorul acesteia. De asemenea, el îi monitorizează atent pe cei din jurul nostru, ținând socoteala strictă a consecințelor ce pot decurge pentru noi din faptul că aceștia ne laudă sau, dimpotrivă, ne învinuiesc. Folosind semnalele de la cei din jur pentru a ne construi percepțiile și „faptele” care merită să fie reținute, sistemul limbic permite grupului să aibă un cuvânt de spus în cea mai importantă realitate a fiecăruia dintre noi: cea care domnește în mintea noastră.

Am vazut cu ochii mei

Elisabeth Loftus, experta în studiul memoriei, este printre puținii cercetători care au înțeles puterea cu care grupul ne poate remodela convingerile cele mai profunde. La sfârșitul anilor 1970, Loftus a desfășurat o serie de experimente de importanță crucială. Pe parcursul unuia dintre ele, a arătat studenților filmul unui accident de circulație, după care a întrebat „Cu ce viteză se deplasa mașina sport de culoare albă cand a trecut pe drumul de țară, pe lângă hangar?„. Câteva zile mai târziu, când cei care vizionaseră filmul au fost interogați despre ce văzuseră, 17% dintre ei au fost absolut siguri că văzuseră un hangar, deși în film nu apăruse nici o clădire. Într-un alt experiment similar, subiecții au văzut filmul coliziunii dintre o bicicletă și un autoturism condus de o femeie brunetă, după care au fost bombardați cu întrebări despre „blonda” de la volan. Nu numai că și-au amintit foarte bine despre blonda inexistentă, dar când li s-a proiectat filmul a doua oară, le venea greu să creadă că era același accident vazut înainte,pe care și-l aminteau acum în cele mai mici detalii. Unul dintre subiecți chiar a spus: „Este foarte ciudat pentru că mai am încă fața femeii blonde în minte și nu are nici o legatură cu asta (arătând către femeia de pe ecran)…este foarte bizar.




Recompunând mecanismul memorării, Loftus a concluzionat că indiciile pe care ni le strecoară alți oameni sunt mai importante decat scena pe care suntem siguri că „am văzut-o cu ochii noștri”.

Deși nu a reușit să atragă atenția publicului, cercetarea naturii submisive a percepției a început cu cel puțin 20 de ani înainte de studiile lui Loftus. În 1956, Solomon Asch a publicat o suită de experimente devenită deja clasica, în care el și colegii lui arătau cartonașe cu linii de diferite lungimi unui grup de studenți. Două linii erau exact aceeași mărime, alte două, foarte vizibil, nu – cele două linii inegale sărind în ochi pur și simplu. În cadrul unei astfel de sesiuni experimentale, cercetătorii le-au cerut la nouă dintre voluntari să pretindă că liniile inegale erau, de fapt, identice, în timp ce liniile gemene erau diferite. Cercetătorii au introdus un student neștiutor într-un grup de astfel de colaboraționiști care i-au dat impresia că și ei știau la fel de puține ca și el despre ce avea să urmeze. Apoi, un psiholog în halat alb le-a înmânat cartonașele și i-a rugat, pe rând, pe complici să spună cu voce tare care linii erau la fel. Și fiecare, așa cum fuseseră instruiți, au declarat că liniile inegale erau cele identice. Când întrebările ajungeau la incocentul cobai, de cele mai multe ori, acesta îmbrățișase deja părerea care întrunise falsul consens al grupului. De fapt, în 75% din cazuri, subiectul neprevenit de manevră aproba fără discuție restul turmei. Asch a repetat experimentul de multe ori. Interogate după ce sesiunea lua sfârșit, multe dintre victimele presiunii mulțimii au dezvăluit că nu agreaseră doar de dragul de a agrea. Chiar văzuseră liniile inegale ca fiind identice. Propriile simțuri fuseseră guvernate de opinia celorlalți și nu de percepția imediată.

Ca lucrurile să meargă din rău în mai rău, mulți dintre cei a căror vedere nu fusese cu adevărat înșelată se alăturase involuntar mulțimii care aplauda hainele cele noi ale împăratului. Unii au făcut-o pentru că nu erau siguri pe ei. Alții văzuseră clar care linii erau identice, dar nu avuseseră curajul să exprime o opinie așa de nepopulară. Poliția conformării băgase în sperieți tot, de la procesarea vizuală la libera exprimare, relevând câteva dintre mecanismele care îmbrobodesc masele și le fac prizonierele unor credințe false.

O altă serie de experimente demonstrează cât de adânc poate pătrunde sugestia mulțimii în rețeaua neurală prin care nouă ni se pare că vedem realitatea în carne și oase. Unor studenți cu capacitate normală de distingere a culorilor li s-au proiectat niște diapozitive de culoare albastră. Unul sau doi dintre ei cu care se stabilise astfel, în prealabil, au susținut că diapozitivele erau verzi. În mod normal, în urma testului, numai 32% dintre studenți sfârșeau prin a accepta punctul de vedere fals pe care cei care pretindeau că văd verde îl susțineau cu toată puterea. Ulterior, însă, subiecții erau luați deoparte și li se arătau diapozitive de culoare albastru-verzui, solicitându-le să spună cât la sută din culoare este verde și cât albastru. Până și cei care refuzaseră cu câteva minute mai devreme să vadă verdele acolo unde nu era câtuși de puțin au demonstrat că, de fapt, susținătorii percepției greșite reușiseră să le altereze și lor percepția: ei au acordat verdelui din diapozitivele albastru-verzui mai multe procente, decât, potrivit unor teste anterioare, era de presupus că au s-o facă. Și mai relevant, rugați să descrie culoarea imaginii remanente pe retină după ce proiecția înceta, mulți dintre voluntari au răspuns roșu-violet, adică exact culoarea impresiei pe care o lasă pe retină verdele. Or, aceste imagini remanente sunt involuntare și sunt generate automat de sistemul vizual. Cuvintele unui vorbitor persuasiv reușiseră deci să penetreze cele mai intime ascunzișuri ale ochiului și creierului.

Creierul și realitatea noilor-născuți

Dar toate acestea nu sunt decât vârful aisbergului când vorbim de percepția în masă. Experiența sociala formează, literalmente, detalii cruciale ale psihologiei creierului, sculptând creierul unui nou-născut în așa fel încât acesta să se potrivească în sânul culturii în care a fost adus pe lume. La vârsta de 6 luni, copiii pot auzi și reproduce orice sunet în virtualmente orice limbă omenească. Dar numai în 4 luni, cel puțin două treimi din această capacitate dispare și această reducere drastică este însoțită de alterări nemiloase la nivelul țesutului cerebral. Celulele cerebrale rămân în viață numai în măsura în care fac față mediului fizic și social în care se află copilul. Jumătate din celulele cerebrale cu care ne naștem, mor repede; cele 50% care supraviețuiesc sunt cele care au reușit să probeze că sunt folositoare la diferite experiențe culturale, cum ar fi să te târăști pe podeaua de pământ bătătorit a colibei de stuf, sau, după caz, să mergi de-a-bușilea pe mochetă, să înțelegi ce spune mama prin cuvinte, gesturi și atitudini corporale, povești și cântece, și să pricepi conceptele pe care ea le-a asimilat de la comunitatea în care trăiește. Celulele nervoase care rămân în viață sunt cele care reușesc să facă față onorabil ciudățeniilor necunoscuților, prietenilor și familiei. Cei 50% dintre neuroni care rămân neutilizați sunt literalmente forțați să se sinucidă – prin moarte cerebrală programată. Creierul în care rezidă mintea, este modelat ca o piesă de mozaic pentru a se potrivi perfect în locul pe care i-l oferă cei dragi și în cadrul mai larg al modelului cultural din care individul face parte.

Abia aduși pe lume, bebelușii sunt deja conectați la o sursă majoră de semnale sociale. La 4 luni, copiii se uită mai degraba la fețele oamenilor decât la aproape orice altceva. Linda Caporael de la Rensselaer Polytechnic descrie mecanismul de „microcoordonare” prin care un copil mic imită expresiile faciale ale mamei, iar mama, la rândul ei, imită expresiile copilului. Acest duet de zâmbete și strâmbături la care se dedau mamele occidentale, sau, după caz, de încruntături și priviri furioase, preferate de populații cum ar fi cea din Mundugumor, Noua Guinee, are un rol mult mai important decât pare la prima vedere. Psihologul Paul Ekman a demonstrat că grimasele pe care le adoptăm ne remodelează starea interioară, ne resetează sistemul nervos și ne umplu de sentimentul pe care îl indică expresia noastră facială. Așa că bebelușul care imită expresiile de pe fața mamei învață cum să se întunece sau să strălucească de emoțiile pe care le recunoaște societatea în care trăiește. Iar emoțiile, așa cum am văzut, își dau concursul la formarea viziunii noastre despre realitate.

Mai sunt și alte indicii că bebelușii își sincronizează sentimentele cu cele ale persoanelor din jurul lor de la vârste foarte fragede. Darul contagierii emoționale și al empatiei – două dintre legăturile care ne țin laolaltă – ne este dat când încă suntem în scutece. Copiii mai mici de un an care văd un alt copil cum se lovește dau toate semnele că ar suferi de aceeași durere. D.Bischof-Kohler de la universitatea din Zurich a concluzionat, în urma unui studiu, că, între un an și doi ani, copiii care văd un alt copil lovindu-se nu reproduc doar expresia durerii, ci chiar simt ei înșiși durerea prin empatie.

Mai important, puii de animale, ca și cei de om, își înghesuie puterile de percepție într-un model conformist, îndreptându-și atenția spre lucrurile la care se uită cei din jur. Un copil de patru luni se va întoarce să vadă la ce se uită fix părintele său. Și puiul de cimpanzeu face la fel. Până la prima aniversare, copilul și-a dezvoltat deja legăturile perceptuale cu semenii săi. Când observă că un alt copil se uită atent la un obiect, el se va întoarce să se uite și el și dacă nu vede ce este așa de interesant, se uită înapoi la copilul celălalt să verifice din nou direcția în care acela privește, asigurându-se că a înțeles corect.

La un an, copilul dă deja semne tot mai numeroase că percepțiile sale sunt sclavele comenzilor sociale. Arătați-i unui copil de un an o cană și o jucărie nouă și el va avea tendința să cerceteze obiectul nou. Dar repetați cuvântul „cană” și copilul își va îndrepta privirile spre recipientul familiar. Copii își urmează instinctul de turmă și în ce privește alimentația. Un experiment a reunit la masă copii cu vârste între 2 si 5 ani, dintre care unii aveau o preferință specială pentru feluri de mâncare pe care ceilalți nu le puteau suferi; mofturoșii au executat o întoarcere de 180 de grade și au devenit consumatori entuziaști ai mâncărurilor de care înainte nici nu s-ar fi atins, iar apetitul a stăruit săptămâni după ce presiunea grupului încetase.

La 6 ani, copiii devin obsedați să fie acceptați de grup și hipersensibili la orice violare a normelor grupului în același timp. Această tiranie a apartenenței pedepsește percepțiile care nu coincid cu ale majorității.

Realitatea noastra se sincronizează perfect cu realitatea celorlalți

Există un ritm social care canalizează și el, în modul cel mai subtil, percepțiile individuale în aceeași direcție. Psihiatrul William Condon de la Facultatea de Medicină a Universității din Boston a analizat filme cu adulți stând la taclale și a observat un fenomen curios. În mod inconștient, cei care stăteau de vorbă mișcau din degete, clipeau și dădeau din cap în mod coordonat. Când partenerii de dialog au fost conectați, fiecare în parte, la un electroencefalograf, avea să se observe ceva și mai uluitor: unele unde cerebrale evoluau la unison. Nou-născuții au deja această formă de sincronizare – de fapt, un american proaspăt adus pe lume își va acorda la fel de bucuros mișcările corpului la discursul cuiva care vorbește chineza ca și la cel al unui vorbitor de engleză. În timp, aceste sincronizări neobservate atrag tot mai multe persoane într-un grup. Un student care lucra sub îndrumarea antropologului Edward T. Hall, stând pitit într-o mașină abandonată, a filmat niște copii care se jucau în curtea școlii în pauza de prânz. Copiii țipau, râdeau, alergau, săreau, și, la o privire superficială, părea că fiecare se joacă în legea lui, dar o analiză mai atentă a arătat că grupul se mișcă într-un ritm anume. O fetiță, de departe mai activă decât ceilalți copii, alerga prin toată curtea în timp ce se juca. Hall și studentul lui au realizat că, în mod inconștient, ea orchestra întregul grup. În cele din urmă, cercetătorii au găsit o melodie care se potrivea perfect cu cadența jocului; au pus melodia pe fundal și au proiectat filmul: arăta exact ca și cum fiecare copil dansa pe aceeași melodie. Iar în curtea școlii nu fusese nici un fel de muzică pusă. Hall relatează:

„Fără să știe, fiecare dintre ei se mișca într-un ritm generat de ei înșiși… vibrația inconștientă a acestei mișcări sincrone reprezenta liantul grupului.”

Inconștient, indivizii formează o echipă, chiar și în situații întâmplătoare și spontane, oamenii pulsează în sincron.

Vocile care ne influențează realitatea

Așadar, nu este de mirare că societatea exercită o influență atât de puternică asupra modului în care vedem lumea. Semnalele care reorientează percepțiile mulțimii apar în multe forme. Sociologii Janet Lynne Enke și Donna Eder au descoperit că bârfa începe de obicei de la o persoană care face un comentariu negativ la adresa cuiva din afara grupului. Modul în care lucrurile evoluează din acel moment, în ce direcție o vor lua cei prezenți, depinde însă de ce-a de-a doua opinie exprimată. Dacă cel de-al doilea vorbitor spune că individul cu pricina este pur și simplu imposibil, practic toți ceilalți vor începe să trăncăneasca opinii asemănătoare. Dacă, cel de-al doilea comentator obiectează și spune că persoana respectivă este grozavă, devine mult mai puțin probabil ca restul să se mai repeadă să facă zdreanță reputația omului.

O mulțime de voci ne șoptesc în ureche alterând însăși natura a ceea ce vedem și auzim. Unele sunt vocile persoanelor care ne-au influențat în copilărie, eroii noștri; altele aparțin familiei sau semenilor. Cele mai ciudate sunt cele care vin de dincolo de mormânt – un cor vast de strămoși de mult apuși formează o majoritate deloc tăcută a cărei moștenire are poate cel mai dramatic efect asupra viziunii noastre despre realitate. Să luam, de exemplu, impactul stereotipurilor despre sexe – noțiuni care s-au dezvoltat pe parcursul a sute de generații, îmbogățite, înflorite și transmise mai departe de literalmente miliarde de oameni de-a lungul istoriei. În cadrul unui studiu, părinții au fost rugați să-și descrie copiii nou-născuți. Fetele și băieții sunt la această vârstă imposibil de deosebit unii de alții, altfel decât după indiciile date de organele reproductive exterioare. Mărimea, textura pielii, felul în care se poartă nou-născuții, indiferent dacă sunt fete sau băieți, este, spun cercetătorii J.Z.Rubin, F.J.Provenzano si Z.Luria, absolut și din toate punctele de vedere, identice. Ceea ce nu i-a împiedicat pe respectivii părinți să descrie fetițele ca fiind mai degrabă gingașe, mai mici și cu o capacitate de concentrare mai redusă decât a băieților.

Mulțimile care vorbesc în noi remodelează de fiecare dată verdictele pe care le acordăm fiecaruia dintre cele două sexe. Două grupuri de subiecți care au luat parte la un experiment au fost rugate să dea note aceleiași lucrări; unui grup i s-a spus că lucrarea aparține unui anume John McKay, iar celuilalt, că ea a fost scrisă de o Joan McKay. Până și subiecții de sex feminin care au evaluat lucrarea au dat note mai mari când au crezut că aceasta aparținea unui bărbat.

Dar depozitarul suprem al influentți maselor este limbajul – un mecanism care nu se rezumă la a condensa opiniile celor cu care avem un vocabular comun, ci și sumarizează abordările perceptuale ale generațiilor care ne-au precedat. Fiecare cuvânt pe care îl folosim poartă o încărcătură de experiențe ale generațiilor de bărbați, femei, familii, triburi și nații, înglobând intuițiile, judecățile lor de valoare, ignoranța și credințele lor religioase. Să luăm ca exemplu o propoziție simplă: „Feminismul a adus femeilor libertatea.” Războinicii indo-europeni au inventat cuvântul „dh[=a]” care înseamnă „a suge” cum suge un copil la sânul mamei. Au dus cu ei acest cuvant din stepele Asiei până în Grecia, unde el a devenit „qh^sai” – „a suge la sân”, și „thEIE” – „sfârc”. Romanii au reușit cumva să stoarcă din acest „qh^sai” cuvântul „femina” – „femeie”. La fiecare pas pe lungul drum pe care l-a parcurs acest cuvânt, milioanele de oameni care l-au rostit i-au adăugat o nouă conotație. Pentru greci, „qh^sai” era asociat cu o anumită parte a speciei umane aflată pe picior de egalitate cu animalele de casă – pentru că asta erau femeile chiar și în splendidele vremuri ale lui Platon. În Roma, pe de altă parte, „feminae” erau libere și, dacă erau bogate, puteau chiar să se distreze pe cinste în spatele scenei sexuale sau politice. Propoziția „Feminismul a adus femeilor libertatea” ar fi fost neînțeles pentru indo-europeni, i-ar fi înfuriat pe greci și ar fi fost salutată de romani.

Libertate (freedom) – un cuvânt pentru al cărui înțeles luptă multe femei în zilele de azi – își are originea într-un ritual exclusiv masculin practicat de triburile germanice din antichitate. Două clanuri care se căsăpiseră reciproc făceau pace invocându-l pe zeul Freda și oferind (Freda-ing, să zicem așa) niște hălci de carne sau niște piei de animale ca să-i înmoaie pe inamici și să-i convingă să o lase baltă. Iar în ce privește cuvântul „femeie” (woman) din propoziția „Feminismul a adus femeilor libertatea”, la origine acesta a însemnat „soția unui bărbat”. Anglosaxonii îl pronunțau „wif-man”.

„Feminismul a adus femeilor libertatea” – de-a lungul mileniilor, noi și noi generații au rostit aceste cuvinte moștenite de la strămoșii lor tribali, adăugându-le noi conotații, denotații și asocieri. Cuvântul „feminin” purta deja un bagaj impresionant de semnificații când și-a croit drum din epoca Victoriana în secolul XX. În opinia Webster’ s Revised Unabridged Dictionary din 1913, „feminin” înseamnă „modest, grațios, afectuos, credul; sau… slab, apatic, timid, iubitor de plăceri, efeminat.” Au trebuit zeci de milioane de vorbitori dintr-o mulțime de nații ca să atașeze cuvântului de origine indo-europeană acest semn al slăbiciunii, dar curând alte mulțimi aveau să îi adauge o altă semnificație, nouă și alarmantă. În 1895, mișcarea de emancipare a femeii a schimbat femininul în „feminism”, definit ca „teoria egalității politice, economice și sociale între sexe„. Va fi nevoie de milioane de femei și de aproape un secol de luptă pentru ca acest nou înțeles să fie atașat silabelor care înainte erau asociate cu sfârcul, timiditatea și apatia. Iar cruciadele nu s-au încheiat încă. Cu fiecare propoziție feministă pe care o rostim, ne facem drum către sensibilitatea maselor de oameni moderni care consideră feminismul fie o necesitate, fie un distrugător de familii, un etern subiect de conversație, ori arena unde vor avea loc noi bătălii care să stabilească dacă în viitor cuvântul „femina” va denota țelurile eco-feminismului, ale anarho-feminismului, ale feministelor amazoane, dacă el va însemna libertate sau toate de mai sus laolaltă, ori nimic din toate acestea.

Înțelesurile cuvintelor modelează percepția și implicit realitatea

Mulțimile de semeni care au adăugat înțelesuri cuvintelor pe care le folosim ne ghidează adesea modul în care vedem lumea. Experimentele arată că, indiferent de cultura din care provin, oamenii pot să distingă diferențele subtile dintre nuanțele aceleiași culori, dacă sunt puse una lângă alta. Dar indivizii care provin din culturi care au denumiri pentru o varietate mare de nuanțe pot să recunoască diferențele chiar și dacă mostrele de culoare nu sunt alăturate. La începutul secolului XX, tribul Chukchee din nord-estul Siberiei avea puține cuvinte care să denumească nuanțe de culori; nu se prea descurcau ei dacă îi puneai să sorteze fire colorate. În schimb, aveau 24 de cuvinte pentru diferitele modele naturale de pe pieile de ren și puteau să clasifice renii mult mai bine decât orice naturalist european, căruia vocabularul nu-i punea la dispoziție unelte de percepție la fel de ascuțite.

Psihologul și ornitologul american Jared Diamond a putut observa consternat că, în ciuda, tuturor studiilor lui științifice superioare, băștinașii analfabeți din triburile din Noua Guinee i-o luau cu mult înainte când venea vorba să deosebească speciile de păsări unele de altele. Diamond folosea un set de criterii științifice care se preda în America la ora de zoologie, în timp ce băștinașii din Noua Guinee erau dotați cu ceva mult mai eficient: aveau nume pentru fiecare varietate de pasăre, nume care, definite în limba locală, scoteau în evidență caracteristici ale păsărilor pe care Diamond nu avea de unde să le cunoască – de la particularități comportamentale, până la gustul respectivei păsări prăjite pe grătar. Diamond avea binoclu și ultimul răgnet în materie de taxonomie – iar localnicii râdeau de cât era de incompetent. Pentru că ei erau echipați cu un vocabular format din cuvinte care, fiecare în parte conținea sumarul experienței unei armate de strămoși ce se ocupaseră toată viața lor cu vânătoarea de păsări.

Se întâmplă adesea, dacă vedem pe cineva făcând o acțiune pentru care nu cunoaștem o denumire specifică, să uităm repede detaliile reale ale acțiunii și să o remodelăm pentru a o încadra în tiparele deja existente pentru care deja avem cuvinte. Un exemplu foarte bun vine din America secolului al XIX-lea, unde rivalitatea între frați exista ca fenomen de facto, dar nu exista în teorie. Experții o ignorau pur și simplu, ceea ce rezulta și din faptul că pe vremea aceea lipseau cu desăvârșire manualele de educație familială. În viziunea experților, ca și în opinia populară, între frați și surori nu exista altceva decât iubire. S-au păstrat multe scrisori provenind de la fete din clasa de mijloc care dezvăluie răutăți și gelozii ascunse.

Realitatea o halucinatie colectiva

Howard Bloomm (n.25 iunie 1943, Buffalo, New York), autorul cartii _Creierul Global_

Rivalitatea între frați și-a făcut treptat apariția din întunericul până atunci impenetrabil pentru percepție abia începând cu anul 1893, când viitorul profesor de politică și etică sociala de la Universitatea Columbia, Felix Adler, a facut aluzie la noțiunea până atunci necunoscută într-un manual de educație morală pentru copii. Pe parcursul anilor 1920, conceptul de gelozie fraternă și-a făcut drum cu fermitate în repertoriul conștientului, apărând în două publicații guvernamentale de referință și devenind în 1926, tema principală a unei campanii inițiate de Asociația pentru Studiul Copilului (Child Study Associațion) din America. Abia atunci experții au izolat conceptul de „rivalitate între frați”.

Acum, că purta cu sine puterea maselor concentrată într-o definiție, demonul până atunci inexistent a început să fie blamat pentru toate cele, pentru nefericirea adulților, pentru destrămarea căsătoriilor, pentru crimă, homosexualitate și Dumnezeu mai știe ce altceva. Prin anii 1940 aproape toate manualele de creștere a copilului conțineau un capitol care trata pe larg această fostă nonentitate conceptuală. Părinții scriau la reviste de renume invocând anterior invizibila „rivalitate între frați” ca fiind cauza primă a aproape tuturor greutăților pe care le presupune creșterea unui copil.

Uneori, limbajul, ca depozitar de experiență, poate face diferența dintre viață și moarte. Timp de aproape 1000 de ani, mamele, tații și copii din Tasmania mureau de foame, la propriu, de câte ori lovea seceta, în ciuda faptului că insula lor de baștină era înconjurată de apa plină de pești. Problema: cultura lor tribală nu enumera peștele pe lista de bunuri comestibile. Aceeași soartă ne poate paște și pe noi dacă ne rătăcim în sălbăticie, din simplul motiv că strămoșii care și-au lăsat amprenta asupra vocabularului nostru ne spun că insectele – de altfel o sursă bogată în nutrienți – nu sunt comestibile.

Influența pe care mulțimea (celor trecuți în lumea celor drepți, la fel ca și a celor care se află astăzi printre noi) o are asupra percepțiilor noastre poate fi de-a dreptul uimitoare. În Evul Mediu, când au apărut primele universități, un bărbier-chirurg era chemat an de an în sala de curs a unei faimoase școli de medicină – de exemplu la Padova sau la Salerno – pentru a face disecția unui cadavru în fața unor studenți adunați din toate colțurile Europei. Un savant urcat pe un postament perora despre minunățiile care se relevau sub ochii studenților. Preaînvățatul doctor descria invariabil ficatul cu totul altfel decât arăta respectivul organ în mâinile însângerate ale felcerului; povestea despre articulații ale mandibulei care nu aveau nici o legatură cu cele expuse pe masa de disecție de la picioarele lui; descria o rețea de vase de sânge craniene pe care nu le vedea nimeni. Specialistul tobă de carte nu-și schimba niciodată discursul ca să se potrivească totuși cu ceea ce se putea vedea cu ochiul liber, la fel cum nici studenții sau felcerul nu-l opreau vreodată ca să-l corecteze. De ce? Pentru că savantul nu făcea altceva decât să recite faptele așa cum le găsise relatate în cărțile vechi de 1000 de ani – lucrările maestrului roman Galen, fondatorul medicinei „moderne”. Dar, vai, Galen își trăsese concluziile nu în urma unei disecări de cadavre umane, ci din cercetări făcute pe porci și maimuțe. Și dacă porcii și maimuțele chiar au caracteristicile bizare descrise de Galen, ei bine, oamenii nu le au. Ceea ce nu-i împiedica pe profesorii de medicină din Evul Mediu să vadă lucruri care pur și simplu nu erau acolo. Propriile lor simțuri erau invadate de voci de peste veacuri, de murmurul mulțimilor de vii și de morți ai unui întreg mileniu, și asta pentru că autonomia de percepție a unui medic medieval nu era cu nimic mai brează decât a mea sau a dumneavoastră. Prin propoziții și fraze, fantomele trecutului încă mai au ceva de spus în mintea colectivă.

Sursa:

  • Howard Bloom, Creierul global, Editura TEHNICA, 2008