Iată noi mărturii interesante venite din partea unei cititoare, care – interesant, se autocaracterizează ca fiind în general suspicioasă față de manifestările mai ciudate ale vieții. E o veste buna, nu? Supranaturalul nu ocolește pe nimeni, indiferent de credința sa. E un dar care se oferă pe sine tuturor. Nu există aleși. Există doar oameni care mai devreme sau mai târziu conștientizează că au fost tangenți cu… intangibilul.




Experiențele de mai jos fac a mia oară dovada că suntem conectați cu toții la un Câmp-Sursă. Datorită lui suntem într-o stare de comunicare constantă. Unele situații ne fac să ne armonizăm mai mult între noi, iar atunci, fenomene precum telepatia, clarviziunea, premoniția, retrocogniția, devin extrem de clare. Armonizarea se face când suntem într-o stare pură, când avem o dorință sinceră, sau suntem pasionați în cel mai curat mod de un domeniu, sau când avem afecțiune sinceră pentru o anumită persoană. De asemenea, aceste abilități pot fi exersate și antrenate.

Dar vom lăsa mărturiile cititoarei noastre să vorbească de la sine. Experiențele descrise sunt aproape un moment literar care vă va delecta cu siguranță! Lectură frumoasă!

Percepție extrasenzorială – experiențe

Bună ziua echipei ClubEnigma și cititorilor săi! Rubrica voastră cu mărturiile cititorilor mi-a adus aminte de lucruri frumoase din copilăria mea. Eu una mă consider o persoană rațională, cu picioarele pe pământ, cum s-ar spune. Și sunt destul de suspicioasă în legătură cu domeniul paranormalului, însă, undeva în sinea mea, nu pun la îndoială chiar tot. Mi s-au întâmplat câteva lucruri foarte interesante. Le-aș încadra la clarviziune… sau percepție extrasenzorială, dacă aceasta presupune un cumul intre telepatie și premoniție… Vi le împărtășesc aici. Mi-a făcut mare plăcere să îmi amintesc de acele momente, sper să vă inspire și pe voi, mai ales pe cei mai sceptici dintre cititori.

O prietenă din copilărie

Ea era prietena mea din clasele primare. Locuiam în același bloc. Eu la scara 1, etajul 2, ea la scara 2, la parter. În fiecare vacanță de vară, pleca la bunici în prima zi de vacanță și se întorcea la începutul toamnei, cam cu o săptămână sau 10 zile, înainte de începerea școlii. Interesant este că aproximativ cam în fiecare an, deși nu știam ziua în care avea să se întoarcă de la bunici, într-o noapte visam că s-a întors Camelia. A doua zi de dimineață, când mă trezeam, mergeam repede la geamul camerei mele sau la balconul de la dormitorul părinților. Într-adevar, prietena mea se întorsese acasă. Ea și părinții ei se întorceau totdeauna noaptea târziu (în noaptea când eu o visam).

Cehoslovacia – 1967

Sunt 50 de ani de atunci… În 1967, mătușa și unchiul meu, tanti Emilia și nenea Pompiliu, au mers într-o vacanță în Cehoslovacia. Au stat acolo două săptămâni. Ei nu aveau copii. Eu eram nepoata, nu aș spune neapărat preferată, dar eram singura nepoată din partea lui tanti Emilia, sora mamei. Familiile noastre, au fost totdeauna, pâna în prezent, legate de sentimente speciale, deși unchiul Pompiliu avea și el frați și nepoți, și tata la fel. Locuiam în același oraș, așa că nu trecea o săptămână întreagă în care să nu ne vedem. Chiar și în vacanțele de vară eu mai stăteam și pe la ei.

Așa că, în acea vară ei au fost departe două săptămani, iar mie poate din această cauză, mi-a fost dor mai mult ca în alți ani când ei plecau în concediu prin țară. Sau poate pentru că erau într-o țară străină?.. Pe atunci era cam… neobișnuit. În fine…

Când s-au întors în țară, au mers încă două săptămâni la mare, așa că s-a făcut luna fără să ne vedem.

În tot acest timp, am primit multe vederi din locurile pe care le vizitaseră. Prin intermediul vederilor, aproape că am călătorit și noi. Eu aveam pe atunci 8 ani. Eram obișnuită ca ei să îmi aducă diverse cadouri – jucării, cărți, din vacanțele lor. După acel concediu în „străinătate”, aveam niște așteptări deosebite, vă dați seama…

Într-o noapte, am visat că s-au întors. Și îmi aduseseră multe cadouri. În vis nu le vedeam pe toate, dar asta era sentimentul: că erau multe și interesante și evident ceea ce noi nu aveam aici în țară. Printre ele, era o cutie, cu dimensiunile cam 15x15x60 cm. La acea vârstă nu puteam să apreciez dimensiunile când vedeam un obiect; cred că nici nu știam de „unități de măsură”. Dar mi-a rămas în minte pentru că avea o formă deosebită: îngustă și lungă. Era roșie și avea un desen pe ea; desenul nu mi l-am mai amintit când m-am trezit. Unele fetițe își doresc păpusi. Eu eram obișnuită să primesc în special jocuri educative sau cărți. În accepțiunea alor mei, păpușile nu făceau parte din categoria „educative”, așa că nu am avut prea multe păpuși poate două sau trei. Nici eu nu îmi doream. Deci, în cutia visată, categoric nu era o păpușă – nici dimensiunile cutiei nu erau potrivite. Visul s-a terminat înainte să deschidem cutia.

În acea dimineață, tanti Emilia ne-a vizitat. Se întorseseră în seara precedentă. Nu ne anunțaseră înainte data exactă când se vor întoarce din concediu. Pe atunci nu erau telefoane mobile, cred că nu aveam nici telefon fix, parcă dupa câțiva ani ne-am pus. Venise cu o parte dintre cadouri. Nu le adusese pe toate; majoritatea erau la ei acasă. Dar printre cele aduse, era o cutie: îngustă și lungă, roșie, iar pe ea era desenat un palmier, cu nuci de cocos în vârf și niște maimuțe care urcau pe el. Era un joc. Să spunem asemănător cu jocul „Nu te supăra frate”. Jocul a fost o încântare pentru mine și pentru tovarășii mei de joacă. Și fiica mea s-a jucat cu el și sper că și nepotul va fi curios, peste vreo 3-4 ani.

Cehoslovacia – 1990

Acum 20 de ani, mai precis 21, prin anul 1969 când împlinisem 10 ani, unchii mei pe care i-am pomenit mai sus, m-au luat în vacanța de vară în excursie in Cehoslovacia.

La Praga am fost găzduiți de o familie de cehi, familia Wollman, prieteni ai unei familii de evrei români stabiliți în Praga prin anii 1944 – familia Tausinger. În acea familie erau patru copii: două fete – Irene de 14 ani, elevă în clasa a 8-a, Libuse de 18 ani, elevă în ultimul an la un liceu pedagogic și doi băieți – Igor și Vladia, aveau undeva peste 20 de ani fiecare, erau studenți, unul la Arhitectură, celălalt nu mai țin minte la ce… Toată familia, chiar și copiii, care se născuseră în Cehoslovacia, vorbea o limbă română perfectă.

Am stat la Praga două săptămâni, timp în care am vizitat cam tot ce era de vizitat în „Orașul de Aur”. Am vizitat de asemenea orasul Plzeň (sau Pilsen cum îi spun nemții), un oraș situat în Boemia de Sud-Vest. Orașul este renumit pentru berea Pilsen și automobilele Skoda produse aici. Am vizitat si Karlovy Vary cea mai importantă staţiune balneară din Boemia de Vest, care în secolul al 18-lea era considerat refugiul de lux al regilor şi al intelectualilor europeni, precum şi Castelul Karlštejn, un castel, mare, gotic, înființat în 1348, situat la aproximativ 30 de kilometri sud-vest de Praga, deasupra satului cu același nume , este unul dintre cele mai cunoscute și cele mai frecventate castele din Cehia (atunci Cehoslovacia), care a servit ca loc pentru păstrarea bijuteriilor coroanei Bohemiei (Cehiei), a relicvelor sfinte și altor comori regale.

Am uitat că nu e scopul meu aici sa scriu jurnal de călătorie… doar că în aceste vizite, cele două fete Tausinger și mama lor ne-au fost niște minunați ghizi; în plus Irena, care era cumva apropiată de vârsta mea, mi-a fost și tovarășă de joacă.

Această vacanță mi-a marcat copilăria. E firesc acest lucru; gândiți-vă că în acea perioadă nu erau multe ocaziile să poți vizita o țară străină. În orășelul nostru, niciun copil nu ieșise până atunci din țară și oricum au mai trecut ani destui până s-a întâmplat acest lucru.

Dar excursia s-a terminat, m-am întors acasă, am mai ținut legătura câțiva ani cu cei pe care îi cunoscusem la Praga, dar așa cum se întâmplă de obicei, când nu te întâlnești mai mult timp cu persoane cunoscute, sau chiar prieteni, se pierde legătura. Așa s-a întâmplat și în cazul nostru. Am mai corespondat o perioadă, 2-3 ani poate, apoi nu ne-am mai scris, nu ne-am mai întâlnit…

Trebuia să spun toate astea, pentru că au legătură cu întâmplarea petrecută la distanță de 21 de ani, în 1990.

În 1990, de această dată cu soțul meu, am fost din nou într-o excursie în Cehoslovacia (în 1993 în urma „divorțului de catifea”, Cehoslovacia avea să se transforme în două state separate: Cehia și Slovacia). Am stat 15 zile: 5 zile la Brno, 5 zile la Bratislava și 5 zile la Praga.

La o distanță de 21 de ani, ajungeam din nou la Praga. Trebuie să spun că, de când am hotărât să facem această excursie și până am ajuns la Praga m-am gândit foarte des la zilele când eram copil, la acea frumoasă vacanță din anul 1969, la felul în care voi revedea locurile vizitate și cum vor fi după 21 de ani. Îmi doream de asemenea foarte tare să pot să mă întâlnesc cu acei oameni deosebiți pe care îi cunoscusem acolo. Dar nu am făcut niciun demers pentru a putea să-i revad. Adresele lor le știam pe de rost. Nu le uitasem niciodată, dar habar n-aveam daca mai locuiau acolo… Cred că nici nu aș fi încercat să merg la acele adrese, căci aș fi vrut să nu trăiesc dezamăgirea faptului de a nu-i fi putut reîntâlni.

Așa că, în zilele petrecute la Brno și Bratislava, îmi părea câteodată că văd o figură cunoscută (mă gândeam la surorile Tausinger, așa cum mi le aminteam când eram copii) și-i spuneam soțului: „Parcă ar fi Irene…” … „Parcă ar fi Libuse…„, dar nu erau niciodată; așa că, aproape ne săturaseram de fantasmele mele.

Când am ajuns la Praga, în autocar s-a urcat o ghidă. Era brunetă, avea părul lung până la umeri, purta ochelari și era îmbrăcată cu… o ie românească. Parcă semăna cu Irene, dar de câte ori în acea excursie nu mi se păruse la fel?… Nici nu mai îndrăzneam să spun ceva. A început să vorbească în limba română. O limbă română curată fără greșeli sau accent străin. (Atât la Brno cât și la Bratislava, avuseserăm ghizi de limbă engleză.) Erau mai multe coincidențe: și chipul fetei și ia românească și limba vorbită… Așa că i-am spus iar soțului meu: „Cred că este Irena!„, dar parcă nu mai îndrăzneam să cred. El însă, s-a ridicat de pe scaunul său, s-a îndreptat spre ea și i s-a adresat: „Soția mea spune că vă cunoaște„. M-am dus și eu la ea și am început: „Acum 21 de ani am petrecut două săptămâni la Praga, în compania a două fete, Irena și Libuse și a mamei lor, care ne-au fost niste ghizi destoinici, iar acum îmi doresc și sper ca tu să fii Irena„. Gândeam că, dupa ce voi fi terminat, ea avea să-mi spună că mă înșelasem. În timp ce vorbeam, pe fața ei se puteau citi sentimente de curiozitate, mirare, vreau eu să cred, și bucurie. La sfârșit mi-a spus: „Eu sunt!„. După 20 de ani… A fost o întâlnire emoționantă, surprinzătoare, pentru noi, dar și pentru tovarășii noștri de călătorie.

Din nou, după 20 de ani, Irena îmi era ghid prin Praga. Nu mai eram copii… Ne-am întâlnit în zilele următoare și cu sora ei mai mare dar și cu mama lor, doamna Tausinger. Și pentru ele a fost la fel de surprinzătoare această revedere. Am fost și în vizită la ele acasă. Locuiau în același apartament, doar ele trei și copilașul Libusei.




Si, în amintirea vremurilor trecute, doamna Tausinger, ne-a mai condus și ea prin Praga în una din zile; ba chiar, la un moment dat ne-a spus: „O să vă duc să vizitați un loc pe care nu vi l-am mai arătat!„. Așa am vizitat Bertramka – o vilă din Praga, care este un muzeu dedicat memoriei lui Wolfgang Amadeus Mozart. Această vilă a devenit celebră, deoarece, în anul 1787, W.A. Mozart, în vizită fiind la proprietarii vilei, a terminat de compus una dintre faimoasele lui opere, „Don Giovani„.