Numeroase relatări vorbesc despre existența unor nave fantomă care bântuie apele Terrei. Aceste istorisiri vechi de secole au fost surse de inspirație pentru numeroase scrieri literare. Cât de mult din aceste povestiri sunt de domeniul ficțiunii și cât din zona realității? Putem pune preț pe mărturiile marinarilor, sau aceștia trăiau niște iluzii din cauza condițiilor aspre de navigație?




Scena în care apar asa-numitele nave fantomă, corăbii nălucă sau alte asemenea numiri derivate pe aceeași temă – consemnate în relatări de epocă ce s-au transmis până în timpurile noastre – își schimbă de-a lungul vremii nu numai spațiile marine în care este localizată, ci și dimensiunile, care se amplifică treptat, pe măsură ce se extind rutele de navigație și crește intensitatea transporturilor pe mările lumii. Faptele povestite de marinari aveau darul de a stârni uimire și temeri. Ce întâmplări ieșite din comun se petreceau în acele ape?!…

Olandezi, nave fantomă, Insulele-de-scorțișoară și fabulosul continent austral

Legenda spune că în „timpii de aur” ai navigației olandeze – secolele XVII – XVIII – când pavilionul statului nordic flutura nu numai în Atlantic, ci și pe țărmurile insulelor și coastelor Oceanului Indian și ale Pacificului. Bătea în acel timp un vânt prielnic în velele corăbierilor armați de Statele Generale – guvernul olandez. Sloop-urile plecate din Amsterdam și Horn se avântau pe Mările Sudului, descoperind în numai câteva decenii o seamă de pământuri neștiute de europeni.

Olandezii organizează o seamă de comptoare în Sumatra și Jawa, care devin baze ale ofensivei lor comerciale, dar mai ales coloniale; puternica corporație „Compania Indiilor răsăritene” își extinde mereu raza de acțiune în regiunile Asiei meridionale și răsăritene, își asigură importante piețe în arhipelagul japonez și China. În anul 1602 olandezii fundează o stațiune cheie la Capul Bunei Speranțe, Kaapstad, Cape Town-ul de mai târziu. O expediție a neguțătorilor din orașul Hoorn, condusă de Willem Corneliszoon Schouten și Iakob Le Maire, va descoperi la capătul austral al Americii, o dată cu țărmul ce poartă numele orașului olandez care a armat corăbiile, o nouă cale – prin strâmtoarea Magellan – spre mult râvnitele „insule-de-piper-și-scorțișoară”. De atunci înainte, olandezii vor explora unele zone ale Oceanului Indian și, pentru prima oară, vor culege și transmite importante informații despre „Golfstreamul Pacificului”, marele curent cald Kuro Sivo. Europa medievală află de mirabilele ținuturi ale Orientului Îndepărtat din cărți cu titluri ademenitoare, precum „Descrierea unei uimitoare călătorii” încredințată tiparului chiar de unul din conducătorii expediției, Villem Corneliszoon Schouten. În căutarea insulelor cu mirodenii și a „Insulelor-de-aur-și-argint”, precum și a ipoteticelor țări Jesso și Jao da Gama, în acele secole își îndreaptă corăbiile navigatori încercați ca Mattis Quest și Abel Janszoon Tasman, Martin Gertizoon de Vries, Hendrik Cornelisszoon Schaep, Van Diemen și câți alții ce își vor câștiga faima descoperind numeroase insule și arhipelaguri la apele tropicale ale Pacificului. Europa află de existența unor mari pământuri necunoscute. Pe hărțile secolului al XVII-lea se înscriu, în spațiile albe de până atunci, contururile mai mult sau mai puțin exacte, dar exprimând o certă realitate, ale unor pământuri: „Țara Eendracht”, „”Țara de Witte”, „Țara Edel”, „Țara Leeuvin”, „Țara Nuyts”, „Țara Arnhem”, toate, de fapt, zone costiere ale continentului austral, căutat cu înfrigurare de atâția navigatori de seamă, ce va fi identificat ca atare, mai apoi, tot de un olandez, Abel Tasman. Tot din acele timpuri, insule ale multor arhipelaguri din Polinezia – Fiji, Tonga – vor purta o vreme nume olandeze: Amsterdam (Tongatapu), Middeburg (Eua), Rotterdam (Nomuka)… Însuși continentul austral este înscris pe hărțile vremii drept Noua Olandă.

Nave fantomă în zona Hoorn – „Capul Furtunilor”

Inițial, aceste nave fantomă sunt semnalate în regiunile proxime Capului Bunei Speranțe. Iată mărturia unui navigator, Cunnar Erikszoon:

„Goeleta noastră se afla ancorată de 7 zile încheiate numai câteva mile de Cap. Șapte zile de când încetase să mai bată vântul. Pânzele zăceau moi, vlăguite, ca și aerul din jur care părea încremenit pentru totdeauna. Se înserase. Mă aflam la prova, privind spre uscat. Adulmecam aerul ca un ogar, sperând să simt o cât de slabă adiere. Nimic! Deodată – nu-mi venea să-mi cred ochilor! – apare un bric cu toate pânzele întinse. Un bric negru, așa mi s-a părut, negru ca smoala, înainta cu iuțeală, împins de o forță nevăzută. Suflul Necuratului, fiindcă ce altceva putea fi, atâta vreme cât noi rămâneam nemișcați cu velele pleoștite?”

Faptele semnalate s-au produs în vara anului 1639.

Cu nesemnificative variații, asemenea relatări – toate referindu-se la întâmplări similare petrecute în preajma Capului Bunei Speranțe – au circulat prin tavernele tuturor porturilor în același timp. Navigatorii din Atlantic și Oceanul Indian deveniseră obsedați de nave fantomă. Deslușirea cauzelor ce au provocat fenomenele observate – cu nimic datorate vreunei halucinații – s-a produs mult mai târziu, când, prin ofensiva științei secolului al XIX-lea, au putut fi studiate și analizate condițiile meteorologice specifice zonelor oceanice respective, unde, în anumite condiții atmosferice, se instalează o perioadă, mai scurtă sau mai lungă, de calm a curenților aerieni. În aceste împrejurări, însă, rămân deschise unele „culoare” parcurse de curenții aerieni prin care, „prinzând vântul în vele”, unii navigatori mai norocoși și cu experiența locurilor izbutesc să iasă din capcana calmului atmosferic.

Ideea de nave fantomă a continuat să se răspândească cu atât mai mult cu cât era susținută de noi și nu mai puțin bizare întâmplări petrecute în largul altor regiuni ale Oceanului planetar.

În secolul al XVII-lea, ca și mai târziu de altfel, vasul-fantomă cutreiera Atlanticul de sud, în jurul primejdiosului Cap Hoorn, zona cu ape mereu învolburate de apriga înfruntare a vânturilor antarctice cu cele iscate din Atlantic. Pier aici numeroase cutere și puternice veliere cu trei și patru catarge. Legendei îi cresc aripi. Aripi întunecate. Numai într-un singur an, 1899, în aceste spații oceanice, bântuite de înfricoșătoare uragane, pier fără urme 39 de corabii.

Nu puțini dintre mateloții scăpați cu viață din înfruntarea cu valurile uriașe, cu cețurile întunecate și vântul aspru au declarat că înainte de naufragiu au zărit răsărind din apă o corabie cu pânze negre, care, după puține clipe, a dispărut, topindu-se parcă în spuna talazurilor. O nălucire iscată din tensiunea momentului? În parte. Mai degrabă o falsă interpretare a unei realități șocante.

Nave fantoma

Capul Hoorn intr-o veche harta maritima. Prezentare a noii rute de la sud de Stramtoarea Magellan, descoperita in anul 1616 de catre exploratorul de origine olandeza Willem Schouten, nascut in Hoorn.

Pe coasta sudică a Țării de Foc, nu departe de Capul Horn, se înalță o stâncă lunguiață, roasă de vânturi. Văzută de departe, când se înnoptează, pare o navă cu pupa pe jumătate înecată, gata să se scufunde. Când e vreme rea și cețurile împânzesc țărmul, această iluzie este mai puternică. Multe corăbii, de-a lungul timpului, încercând să salveze „corabia neagră”, aflată chipurile în primejdie, au naufragiat, zdrobindu-se de stâncă. Așa s-a întâmplat și cu vasul norvegian Servia și cu olandezul Batavia și, în 1936, cu nava italiană Corona d’Italia.

Stânca din cauza căreia au pierit nenumărate nave, purtând pavilioanele a zeci de țări europene și îndeosebi americane, a fost socotită de cei mai mulți dintre supraviețuitori drept „corabia diavolească” a mateloților olandezi conduși de Van Falkenburg „care s-a vândut Necuratului„. Au trecut multe decenii până când locul blestemat din dreptul Țării de Foc a fost însemnat pe hărțile maritime cu inscripția de alertă: „stânca cu înfățișare înșelătoare a unei nave pe cale să se scufunde”. Tot pe seama „Olandezului” a fost pus și lungul șir de naufragii petrecute în preajma insulelor mediteraneene Corfu și Malta ori în apropiere de portul spaniol Cadiz, unde de asemenea există stânci cu profiluri amăgitoare, datorate eroziunii eoliene și forței de impact a valurilor.

„Olandezul zburător” are un nume

Personaj blestemat al povestirilor marinărești, Olandezul zburător sau rătăcitor , cum i se mai spune, potrivit unor izvoare olandeze are o identitate: e căpitanul Barrent Fokke, aprig lup de mare ce-și câștigase faima în vremea sa – în prima jumătate a secolului al XVIII-lea prin faptul ca izbutea să parcurgă ruta Amsterdam – Batavia (Jakarta), ocolind Capul Bunei Speranțe numai în două luni, performanță extraordinară în epocă. O asemenea realizare, repetată de două ori pe an, a uimit într-atât pe contemporani încât s-a acreditat lesne părerea că numai un pact cu Necuratul o poate explica. Și când, după un timp, iscusitul corăbier nu s-a mai întors în port, s-a spus că în sfârșit Diavolul și-a luat răsplata, însușindu-și sufletul căpitanului Fokke și pe cele ale corăbierilor săi. Iadul lui, se spunea, consta în a rătăci fără sfârșit pe mare, hăituit de vântoasele tutuoro zărilor.

O relatare mai apropiată a unei alte variante din multele care au circulat în secolul al XIX-lea o constituie peripețiile căpitanului Van Decken. Revenind din mările Asiei Orientale, echipajul navei pe care el o comanda este măcinat de o molimă neștiută. De teamă că răul necunoscut s-ar putea răspândi, autoritățile porturilor de care se apropie corabia lui Van Decken le interzice debarcarea. Van Decken și oamenii săi peregrinează pe mări și oceane fără speranța că vor mai putea pune vreodată piciorul pe uscat… Numele eroului damnat se schimba cu vremea: el e când Van Falkenburg, cand Van Steaten, rostit fiind în fel și chip. Elementul comun, motivul permanent este necruțătorul destin care îl condamnă pe corabier la veșnica rătăcire și înstrăinare.

Prin „Aventurile domnului de Schnabellewopski”, Heinrich Heine va introduce acest tragic erou în literatură, teritoriu din care Richard Wagner va culege sămânța de har a celebrei sale opere „Olandezul zburător”, a cărei premieră încununată de succes a avut loc la Dresda în 1843.

Veți întreba, de ce „Olandezul zburător”? Atributul s-a impus de la sine: adesea nava-nălucă era semnalată, cam în același timp, în zone aflate la o departare de sute sau chiar mii de mile una de alta. Această presupusă fulgerătoare deplasare în spațiu și timp, marinarii o puneau pe seama drăceștilor puteri cu care Diavolul îl investise pe căpitanul Van Decken, blestematul corăbier ce încheiase faustianul pact. Pe de altă parte – așa cum rezultă dintr-o lungă serie de relatări – nu de puține ori apariția corabiei rătăcitoare era înfricoșătoare: nava se proiecta suspendată pe cer, între linia norilor și fața oceanului. Un miraj tipic, de bună seamă, dar au trebuit să treacă multe decenii până când fizicienii au putut desluși exact mecanismele ce produc mirajele și nu puțin timp s-a scurs, mai apoi, până când adevărurile formulate de oamenii de știință au fost împărtășite de marele public.




Un miraj fără seamăn

În acest orizont al discuției, impresionantă ne apare declarația căpitanului de cursă lungă Owen, martor al unui miraj de mari proporții și de o intensitate fără egal în istoria fenomenelor de nave fantomă:

„Corabia, o navă cu două catarge, s-a ivit pe neașteptate la mai puțin de un sfert de milă de noi. Apariția ei a stârnit o adâncă uimire, întrucât oamenii de veghe nu-i semnalaseră apropierea. Era senin. Nici urmă de ceață. Nu ne putem explica în nici un fel cum se apropiase vasul într-atât de noi fără să-l fi observat cineva. Gabierul se jura pe toți sfinții că se ivise ca printr-o vrăjitorie, într-un loc, unde până atunci nu se zbătuseră decât valurile. Corabia se apropia de noi cu toate velele înălțate. Pe puntea ei se aflau numeroși marinari ce-și vedeau în tihnă de treburi; câțiva se pregăteau să lanseze o barcă la apă. M-am gândit că vor să ne facă o vizită. Eram gata să dau porunci pentru a fi primiți cum se cuvine, când deodată corabia se topi parcă în aerul limpede. Dispăru într-o clipă. Ca o lumânare ce se stinge în bătaia unui vânt puternic. Apariția și dispariția fulgerătoare a navei necunoscute a vârât spaima în oamenii mei, care socoteau că întâlnirea cu năluca prevestea mari nenorociri. Mai mult ca sigur, spuneai ei, ne-am încrucișat drumul cu vasul piază-rea al Olandezului rătăcitor…”

Căpitanul Owen a încercat să alunge temerile marinarilor, spunându-le că în puținul timp cât i-a fost dat să cerceteze corabia, o recunoscuse. Era fregata Barracouta, pe care o întâlnise de mai multe ori pe mări. Îl cunoștea bine și pe căpitan… Pe marinari nu i-a liniștit această informație, întrucât Owen nu putea să le deslușească în nici un fel cum și de ce a dispărut brusc nava.

Raportul căpitanului Owen a stârnit un viu interes. S-au făcut cercetări. Ce s-a stabilit? Că la data când Barracouta fusese văzută în preajma Capului Hoorn, fregata amintită se afla la o depărtare de aproximativ 550 kilometri…

Se pare – după cum afirmă specialiștii care au analizat această relatare, studiind printre alte elemente și condițiile meteo locale din perioada semnalată – că în această zonă a Oceanului s-a produs un miraj, o „fata morgana” care nu-și află egal în toată bogata istorie a acestor fenomene optice.

Ce ample dimensiuni poate îmbrățișa o nălucire provocată de înșelarea simțurilor ne sugerează și următoarea întâmplare ce s-a produs în 1904, an în care se afla în toi războiul ruso-japonez. Flota amiralului Rodjestwenski, ce avea ca misiune să ajungă în mările din Extremul Orient, naviga în largul Balticei. Căzuse noaptea. Neguri dense pluteau peste ape. Ofițerul de cart de pe vasul-cercetaș aude – sau i se pare că aude – un zgomot neobișnuit. Privește cu încordare în noapte și vede profilându-se siluetele întunecate ale unor nave ce se apropiau de vasele de luptă rusești. Ecouri despre isprăvile submarinelor japoneze răzbătuseră până la popotele baltice. Socotind că submersibilele dușmane izbutiseră să pătrundă în apele nordului, ofițerul dă alarma: „submarine inamice la babord!

Bateriile flotei ruse dezlanțuie o ploaie de obuze. Țintesc spre nedefinitele siluete estompate în neguri. Când „bătălia de la Doggenbank” a încetat și au fost salvați din apele înghețate puținii supraviețuitori, amiralul Rodjestwenski și-a dat seama de enorma sa eroare. Focul intens al artileriei nu distrusese nave japoneze, ci o flotilă de modeste ambarcații ale unor pescari norvegieni. În fierbințeala momentului, înșelați de ceață, dar și mai mult de o nestrunită imaginație, marinarii, ca și ofițerii lor de altfel, au crezut tot timpul că au în față submarine inamice. O imaginație ce a cuprins sute de oameni, mulți dintre ei cu o mare experiență în navigație. Acesta ar fi un exemplu clar ce dovedește natura submisivă a percepției și a modului în care realitatea devine o halucinație colectivă.

Odiseea unei nave: Wyer Sargent

Întâlniri cu nave fantomă se mai petrec și azi. O astfel de întâlnire s-a produs în largul coastelor Terrei Nova, în primavara anului 1933. Încă din dimineața zilei de 26 martie se lăsase o pâclă. Spre seară a izbucnit furtuna. Apele oceanului căpătaseră culoarea plumbului topit. Cerul era zmoliu. De la o vreme începuse să ningă cu fulgi mari. Cargoul britanic Sickby înainta prudent, cu toate luminile de poziție aprinse. Ca o măsură suplimentară de precauție, căpitanul ordonase să se lanseze la intervale scurte semnale sonore de alertă. În pofida acestor măsuri de siguranță, Sickby s-a aflat la un pas de a fi acroșat de o navă ce s-a desprins parcă din faldurile orbitoare ale furtunii de zăpadă.

O manevră dibace, făcută de timonierul cargoului, a evitat ciocnirea. În scurtul răstimp, cât nava imprudentă a mai rămas vizibilă, ofițerul mecanic de pe Sickby, a avut răgazul să o identifice. Era Wyer Sargent, un vapor din Liverpool care, datorită unui incendiu declarat în sala mașinilor, fusese părăsit de către echipajul său în urmă cu aproape 4 ani, prin 1928. Parcă nu-i venea să creadă. Și totuși, Wyer Sargent s-a mistuit după câteva clipe în vârtejul de zăpadă. Tulburați, marinarii de pe Sickby au rămas mult timp de veghe, fiindu-le teamă că ar putea fi loviți în derivă.

Călătoria a continuat însă, fără a se mai produce vreun alt incident. Furtuna, și-au spus mateloții de pe Sickby, va scufunda nava rătăcitoare. Au trecut 15 luni. Întâmplarea fusese uitată. Într-un amurg liniștit, pe când Sickby naviga, de această dată, în apropiere de Golful Chesapeake, a apărut în zare o navă fără pavilion. Echipajul cargoului a recunoscut-o, era Wyer Sargent. Se împliniseră 5 ani de când vasul-fantomă fusese părăsit de către echipaj. Cinci ani de peregrinari, cinci ani în care epava a supraviețuit loviturilor de berbece ale valurilor uriașe ce se produc în această regiune, impactului cu numeroase uragane ce au bântuit Atlanticul în tot răstimpul. Cu puțin timp în urmă, Loyd’s publicase o statistică a vaselor dispărute în cursul anului precedent; numai în nordul Oceanului Atlantic naufragiaseră, fără a lăsa vreo urmă, 83 de vapoare și veliere.

Aceasta a fost ultima apariție a vasului Wyer Sargent. Căpitanul cargoului Sickby a ordonat să fie distrusă nava-fantomă, întrucât constituia o permanentă primejdie pentru vasele ce navigau în regiune.

În aceeași ordine de idei, să vedem o altă relatare aparținând lui Oswald Britt, ofițer de punte pe vasul britanic Bacchante:

„Era trecut bine de miezul nopții. Mă aflam pe punte, la babord. Deodată pe cer apăru o lumină sângerie. Cât a durat nu pot spune: puțin, foarte puțin, oricum. Lumina, puternică, mi-a deschis în fața ochilor o priveliște uimitoare: la câteva sute de metri de noi luneca pe apă un bric cu carena întunecată. La bord, nici o lumină. N-am zărit pe nimeni pe punte, nici la timonă. Misteriosul vas fusese zărit și de gabier. L-am auzit strigând. Un strigăt scurt, gâtuit. În clipa următoare, omul de veghe căzu din înaltul catargului și, lovind-se de copastie, își zdrobi fruntea. Înainte de a mai apuca să fac un pas spre el, lumina roșietică s-a stins tot atât de brusc cum se ivise și întunericul ne-a învăluit din toate părțile.”

Nave fantoma

George al V-lea al Angliei

Interesant e faptul că la bordul acestei presupuse nave fantomă, Bacchante, se afla ca midship (elev aspirant al Academiei Navale britanice) prințul moștenitor al Coroanei britanice, cel care va deveni mai târziu regele Angliei, George al V-lea; acesta a confirmat evenimentul. Ziarele vremii – întâmplarea s-a petrecut în 1884 – au relatat pe larg întâlnirea cu „Olandezul zburător”, prilej cu care specialiștii și-au „dat cu opinionul”. Explicațiile date par plauzibile. Lumina roșietică, strălucitoare, care a jucat rolul unui flash, dezvăluind teatrul întâlnirii cu bricul-nalucă – o epavă, probabil – a fost provocată, pare-se, de căderea unui meteor, iar nefericitul accident – moartea omului de veghe – a fost doar efectul spaimei ce l-a cuprins pe gabier, spirit superstițios, cum erau nu puțini din marinarii vremii.

Întâlniri cu „nave fantomă” flotante au fost consemnate în multe ziare și documente ale vremii. Reținem că semnificative în această privință relatările făcute de membrii echipajului vasului Federico Catalin. Navigau în largul Atlanticului, având ca țintă marele port american Montevideo. Într-o noapte cu lună plină, navei îi apare în cale un cuter cu catarge frânte și velele sfâșiate. Felinarele de poziție nu erau aprinse. Se dă alarma. Comandantul navei, căpitanul Lujak, dă ordin să se lase o șalupă în apă și 6 oameni să se urce la bordul cuterului neidentificat, pentru a cerceta ce se întâmplă cu membrii echipajului. Șalupa nu apucă însă să atingă apa și vasul misterios dispare, scufundându-se în mare. Federico Catalin își reia cursul navigației. Deși noaptea e în toi, nimănui nu-i arde să doarmă. Oamenii discută aprins, își pun înterbări, caută explicații. Unii, temători, își spun că e semn rău această întâlnire cu „corabia Diavolului”. Alții socot că totul s-a sfârșit cu bine, dat fiind că sfârșitul acestei nave fantomă fusese adus de ape.

Vine dimineața. Stupoare. La mai puțin de 300 de metri, cuterul pe care cu puține ceasuri mai înainte îl văzuseră scufundându-se, ca înghițit de o bulboană, naviga paralel cu ei. Cu arborele mare rupt pe trei sferturi, cu pânzele ferfeniță… Stupoarea se transformă în spaimă. Doar comandantul și câțiva navigatori își păstrează calmul, luciditatea. Căpitanul Lujak alege pe cei mai curajoși marinari și pornește cu șalupa să deslușească misterul acestei nave fantomă. Urcă la bordul ei, fără a găsi însă nici o urmă de viață. Totul este pustiu. Punțile, bordajele sunt putrede, structurile se mai țin îmbinate parcă printr-o minune. Cercetările se încheie în momentul în care căpitanul Lujak izbutește să descifreze, la prova unei bărci, literele aproape șterse ale numelui ce-l purta cuterul: Thor. Nava fusese de mult părăsită, cum s-a aflat mai apoi: rătăcise pe ape aproape șapte ani, anternată de curenții marini, purtată de capriciul vânturilor.

Răscolirea apelor de către furtună, intervenția unor puternici curenți, persistentă în unele cazuri, a unor pungi de aer în magaziile etanșe din cala navelor naufragiate sunt factori ce contribuie, independent sau cumulat, la aducerea la suprafață a unor nave scufundate cândva, epave ce plutesc la suprafața mării sau în derivă, până când, îngreuiate, coboară din nou în adâncuri, unde le este sortit să rămână.

Este semnificativă în această privință următoarea întâmplare, relatată în vara anului 1938 de un martor ocular:

„În dimineața aceea – abia răsărise soarele – marea era ușor agitată. Deodată, la câteva cabluri de tribord, aproape de suprafața apei a apărut o pată negricioasă. Să tot fi avut vreo 30-40 metri lungime. E oare o orcă? Am îndepărtat degrabă această idee. Ne aflam la o latitudine unde nu se întâlnesc aceste viețuitoare. De altfel, silueta întunecată depășea cu mult dimensiunile unei balene. Obiectul necunoscut ne însoțea insa vasul, înaintând aproximativ cu aceeași viteză ca și Ursa Mare, nava noastră. Am tras această concluzie întrucât, deși Ursa naviga cu toate pânzele întinse, pata brună ce luneca sub luciul apei nu rămânea în urmă, cum ar fi fost firesc dacă era o îngrămadire de alge sau vreun obiect neînsuflețit. Când eram gata să dau alarma, pata a urcat fulgerător la suprafață. Din valuri a țâșnit, ca o arătare, un bric cu trei catarge, dintre care cel mare era frânt mai jos de mijloc. Parapetele, cordajele, câte mai rămăseseră atârnate de catarge, puntea, toate erau năpădite de alge brune. Nu-mi venea să-mi cred ochilor: bricul plutea paralel cu noi. Am dat alarma. Sub ochii celor 13 membrii ai echipajului, vasul-fantomă a mai navigat câteva sute de metri, apoi s-a scufundat încet, foarte încet. O vreme a plutit în derivă între doua ape, apoi l-au înghițit adâncurile…”

Căpitanul folosind ocheanul a putut descifra câteva litere pe prova navei: AU…R… Mai târziu s-a stabilit că nava-fantomă era Aurora, un vas englezesc dispărut cu întregul echipaj în primăvara anului 1927. Cu 11 ani în urmă…

Din toată suita de nave fantomă, „Olandezul Zburator” dăinuiește…

Totuși, aceste nave-fantomă dispar treptat din istoria navigației pe mări și oceane. Între anii 1891 și 1893 au fost înregistrate nu mai puțin de 1600 rapoarte ale căpitanilor de cursă lungă care semnalau că au zărit asemenea nave fantomă. Printre aceste nave fantomă s-au numărat goeleta Carol A. Deering, cargoul Rosalie și brigantina Marie Celeste, ale căror lungi peregrinări pe întinsul oceanului au inspirat numeroase cărți și chiar un film foarte bun. În ultimele decade ale secolului XIX, au fost semnalate în medie anual circa 800 nave fantomă ce pluteau fără echipaj, cu structurile mai mult sau mai puțin avariate. După 1910, urmărind statisticile maritime constatăm că media anuală a semnalărilor de nave fantomă e mult mai modestă: circa 200. În ultimele decenii numărul de nave fantomă descrește sensibil – rezultat firesc al progreselor înregistrate în domeniul construcțiilor navale și implicit al creșterii gradului de securitate a navigației pe mări.

Nave fantoma

Legendele marinărești despre căpitanul veșnic rătăcitor și-au epuizat sâmburele fantastic. Aura lor a început să pălească o dată cu apusul marilor veliere. Misterul navelor peregrine s-a destrămat, an de an, pe masură ce faptele și fenomenele, bizare la prima vedere, au fost deplin lămurite cu ajutorul explicațiilor oferite de savanți. Optica și oceanologia, alături de alte discipline științifice, ne-au formulat ipoteze plauzibile, ne-au furnizat explicatii veridice. Olandezul zburător este o ficțiune. O captivantă ficțiune care si-a dobândit, însă, o mare forță de atracție prin fericita transpunere a legendei în învăluitoarea muzică a operei wagneriene. Pe scenele lirice ale lumii, alături de preafrumoasa Senta, ce i-a dăruit o dragoste fără de moarte, căpitanul corăbiei cu vele negre, Olandezul zburător, trăiește și va trăi cât va dăinui opera lui Richard Wagner.

P.S: În incheiere, va propun un documentar interesant despre câteva nave fantomă celebre. Vă invit sa îl vizionați aici:

Bibliografie

  • MIHAI GHEORGHE ANDRIES, Enigmele oceanului planetar, Editura SAECULUM I.O. si Editura VESTALA, Bucuresti, 1995
  • https://www.youtube.com/watch?v=nZ6N4cvKEsQ