Conform multor mituri şi legende, vampirii sunt fiinţe nemuritoare care se hrănesc cu sângele celor vii (indiferent dacă discutăm aici despre oameni sau animale). Puţini sunt însă cei care ştiu că mitul vampirului nu a luat naştere odată cu romanul “Dracula” al scriitorului de origine engleză Bram Stoker, ci îşi are originea adânc în inima mitologiei străvechi, de pe vremea mesopotamienilor, a grecilor şi a romanilor.

Puţini sunt şi cei care ştiu că există suficiente dovezi care par să susţină teoria conform căreia de-a lungul timpului ar fi putut exista astfel de creaturi sângeroase. Au fost descoperite texte vechi de mii de ani, scrieri care fac trimitere directă la demoni însetaţi de sânge cu caracteristici extrem de asemănătoare vampirilor descrişi de Bram Stoker sau Anne Rice în romanele lor.




Foarte interesat este şi faptul că asemnea dovezi au fost identificate în diferite locaţii pe glob, iar similitudinile dintre descrierile oferite de civilizaţii care nu au avut niciodată contact direct par să sugereze ceva mai mult decât o simplă coincidenţă.

Din documentele adunate până acum se nasc câteva întrebări: Au existat cu adevărat creaturi cu caracteristici de vampir? Dacă da, mai există vampiri în zilele noastre? Ce anume a inspirat toate aceste legende şi superstiţii? Care a fost punctul zero al mitului vampirului? Cum este posibil ca civilizaţii care nu au avut niciodată contact direct sau indirect să născocească monştrii cu trăsături atât de similare?

Naşterea mitului vampirilor

Referinţe la creaturi supranaturale care se hrănesc cu sângele sau carnea celor vii există de milenii în majoritatea civilizaţiilor de pe glob. Cu toate acestea, termenul “vampir” nu a existat în antichitate. Vampirii erau, de obicei, prezentaţi drept demoni sau pur şi simplu drept spirite malefice, iar în unele religii însuşi Diavolul era sinonim cu ideea de “vampir”.

Bourne Jones,

Bourne Jones, „The Vampire”, pictură pe pânză

În mitologia indiană găsim povestea lui Vetalas, o creatură cu trăsături de vampir care avea abilitatea de a poseda corpurile celor morţi. Povestea acestui Vetalas poată fi citită în “Baital Pacisi”, o istorisire din “Kathasaritsagara”. Aici este narată legenda unui mare rege pe nume Vikramaditya şi zbuciumul său neîncetat în încercarea de a-l captura pe Vetalas sau “cel care nu poate fi prins”.

Creaturi cu trăsături de vampir se regăsesc şi în vechile legende persane, lucru dovedit şi de multitudinea de astfel de scrieri identificate în ultimele decenii. Pe lângă texte, arheologii au dezgropat şi numeroase fragmente de lut care înfăţişează scene cu demoni băutori de sânge.

În Babilonia şi Asiria exista mitul lui Lilitu (care mai apoi a ajuns să fie cunoscută în mitologia ebraică drept Lilith) şi a fiicelor sale (Lilu). Lilitu era prezentată drept un demon şi era des înfăţişată ca o creatură ce se hrănea cu sângele pruncilor.

Tot în religia ebraică regăsim şi următorul fragment din Sefer Hasidim (“Cartea celor Pioşi”):

“1465. Şi există femei care sunt numite estrie… Ele au fost create la apus (înainte de primul Sabbat, după Creaţie). Din această cauză ele îşi pot schimba înfăţişarea. A existat o femeie care era estrie şi era foarte bolnavă şi la căpătâiul ei stăteau alte două femei; una era trează şi una dormea. Şi femeia care era bolnavă s-a ridicat, şi-a despletit părul şi a vrut să sugă sângele femeii care dormea. Şi femeia care era trează a ţipat trezind-o pe cea care dormea. Ele au apucat pe estrie, iar aceasta a adormit. De ar fi băut sângele, femeia estrie ar fi trăit. Dar cum nu a băut sângele, femeia estrie a murit pentru că ea are nevoie de sângele celor vii.

Cum femeia estrie nu poate pleca nicăieri atâta timp cât părul îi este legat, cineva trebuie să vină şi să-i lege părul pentru a nu putea pleca fără voie. Iar dacă aceasta este văzută sau rănită de cineva, ea nu poate trăi decât dacă mănâncă din pâinea şi sarea celui care a rănit-o. Atunci sufletu-i se va întoarce cum era înainte.

1466. Şi era o femeie pe care o credeau estrie, şi a fost rănită când s-a înfăţişat în formă de pisică unui evreu. Ziua următoare ea l-a rugat pe evreu să-i ofere pâine şi sare, iar el n-a binevoit a-i da. Iar un bătrân i-a zis lui: (Ecc. 7:16) Nu duce dreptatea în extrem. Când cineva păcătuieşte arată-i bunătate, pentru că dacă ea trăieşte atunci va răni oameni. Astfel, Cel Sfânt, binecuvântat fie El, a creat-o ca să-ţi fie ţie test.”

În mitologia greco-romană întâlnim trei reprezentări distincte ale mitului vampirului: Empusae, Lamia şi Strix.

Empusae erau fiicele zeiţei Hecate (“Cea-care-nu-poate-fi-numită”), o creatură demonică cu picioare masive din bronz. Hecate obişnuia să ia înfăţişarea unei fecioare frumoase pentru a seduce tinerii (în special virginii), ca mai apoi să se hrănească cu sângele lor.

Pe de altă parte, Lamia era o creatură a nopţii care urmărea copiii, îi pândea din întuneric, îi aştepta să adormă, ca mai apoi să coboare şi să se hrănească cu sângele şi carnea lor. În timp, Empusae şi Lamia şi-au pierdut din trăsăturile iniţiale – cele care le asociau cu mitul vampirului şi au ajuns să simbolizeze mai degrabă vrăjitoare, respectiv demoni.

Mitul vampirului poate fi regăsit şi în folclorul din zona Azerbaidjan unde există istorisiri despre legendara creatură Xortdan (Hortdan) care s-a ridicat din mormânt. Această avea abilitatea de a se transforma în orice animal dorea şi se hrănea cu esenţa vitală a victimelor sale.

Scripturile din Delphi

Istoria din spatele Scripturilor din Delphi este la fel de misterioasă ca şi textele propriu-zise. Datate undeva în jurul anului 1.700, textele au fost scrise de o femeie şi de fiul ei şi cuprind mai multe mituri şi legende ce par să dateze de pe vremea Babilonului. Conform Scripturilor din Delphi, cei doi autori (mama şi fiul) provin dintr-o veche familie ce îşi are originile undeva în jurul anului 3.000 i. Hr. Împătimiţi de folclor, membrii acestei familii s-au dedicat studiului vechilor legende şi mituri. Poveştile au fost transmise din generaţie în generaţie ca mai apoi, să fie aşternute pe hârtie şi adunate într-o singură lucrare reprezentativă: “Scripturile din Delphi”.




Cartea cuprinde mai multe capitole, fiecare capitol fiind dedicat unei anume creaturi mitologice, unui anumit mit sau unei anume legende. Interesant aici este capitolul dedicat vampirilor: “Biblia Vampirilor”.

Acesta ne spune povestea unui tânăr pe nume Ambrogio, care, sătul de viaţa simplă pe care o ducea s-a decis să părăsească satul în care se născuse (localizat undeva în Italia de astăzi) şi să pornească spre Delphi, în Grecia.

Ajuns în Delphi, tânărul a intrat în Templul lui Apollo şi a fost dus în faţa Oracolului din Delphi. Ambrogio a întrebat Oracolul (pe Pythia) dacă îi era destinat să ajungă un mare războinic. Aşa cum se obişnuia, răspunsul Oracolului a fost unul vag şi enigmatic: “Blestemul. Luna. Sângele va curge.”

Cuvintele Pythiei au fost atât de tulburătoare pentru tânărul aventurier, încât acesta şi-a petrecut întreagă noapte pe treptele de marmură ale Templului lui Apollo, încercând să desluşească semnificaţia cuvintelor rostite de Oracol.

Citeşte şi „Misterele Dacilor – Cartea lui Enoh”

La răsăritul soarelui, Ambrogio a zărit silueta unei tinere extrem de frumoasă, înveşmântată într-un voal alb. Impresionat de frumuseţea ei, Ambrogio a urmărit-o mai multe zile la rând, aflând în cele din urmă că pe tânără o chema Selene şi că aceasta era una dintre slujitoarele lui Apollo.

Nu a durat mult până când Selene şi Ambrogio au devenit de nedespărţit iar băiatul a cerut-o de soţie. Slujitoarea a acceptat, iar cei doi îndrăgostiţi au decis să părăsească Delphi şi să se întoarcă în ţinuturile natale ale lui Ambrogio pentru a se căsători.

Primul blestem

Dar ce nu ştiau ei era că Apollo, zeul Soare, căzuse şi el, la rândul său, pradă frumuseţii tinerei slujitoare. Înfuriat de faptul că un simplu muritor îndrăznise să între în templul său şi să seducă pe una dintre servitoarele sale, Apollo l-a blestemat pe Ambrogio ca aceasta să nu se mai poată bucura de lumina caldă a zilei, chiar şi cea mai slabă rază de soare având să-i provoace arsuri îngrozitoare.

În “Scripturile din Delphi” se mai poate citi cum deznădejdea îl cuprinde pe Ambrogio în momentul în care realizează puterea blestemului. În tristeţea lui acesta decide să facă un pact cu Hades, zeul infernului. Vicleanul Hades s-a oferit să-i primească pe cei doi îndrăgostiţi în lumea de dincolo unde aveau să fie protejaţi atât de razele fierbinţi ale soarelui cât şi de mânia lui Apollo.

Fragment din jurnalul lui Francis Gerber, parte din Encyclopedia Obscura

Fragment din jurnalul lui Francis Gerber, parte din Encyclopedia Obscura

În schimb, Ambrogio trebuia să-i aducă lui Hades arcul de argint al zeiţei Artemis, zeiţa vânătorii. În acest scop, zeul infernului i-a dat lui Ambrogio un arc cu 45 de săgeţi din lemn. În fiecare zi, tânărul trebuia să vâneze un animal pe care să-l ofere jertfă pe altarul dedicat lui Artemis. După cele 45 de zile, drept mulţumire, zeiţa avea să-i îndeplinească o dorinţă. Astfel, Ambrogio i-ar fi cerut în schimb arcul de argint iar Artemis nu i-ar fi putut refuza dorinţa.

Hades a mai vrut însă ceva în schimb: sufletul lui Ambrogio trebuia să rămână în infern, drept gaj, până când misiunea era îndeplinită.

Timp de 44 de zile Ambrogio a vânat câte o lebădă. În fiecare zi, înainte de răsăritul soarelui, tânărul a folosit sângele păsării pentru a-i scrie iubitei sale câte o scrisoare de dragoste pe care o lăsa pe treptele Templului lui Apollo. Ambrogio ducea apoi trupul lebedei pe altarul de piatră din Templul lui Artemis unde îl oferea drept jertfă zeiţei vânătorii.

Însă în cea de-a 45-a zi Ambrogio, îmbătat de bucuria că după atâta timp îşi va putea în sfârşit revedea aleasa, a ratat lovitura decisivă iar pasărea a zburat liberă. Cuprins de disperare, acesta s-a prăbuşit în genunchi blestemând zeii care îi ursiseră o aşa soartă crudă. Înduioşată de plânsul tânărului, zeiţa Artemis i s-a înfăţişat şi i-a oferit arcul ei de argint şi o săgeata cu care Ambrogio să vâneze şi ultima pasăre.

Al doilea blestem

Fără să stea prea mult pe gânduri, tânărul a trădat încrederea zeiţei, a luat arcul şi săgeata de argint şi a încercat să fugă înapoi la Hades. Înţelegând că a fost înşelată, Artemis a aruncat un blestem teribil asupra muritorului, făcând ca metalul din care era făurit arcul să-i ardă pielea şi carnea până la os.

În agonie, Ambrogio a scăpat arcul de argint şi s-a prăbuşit, aproape fără suflare. Crezând că nu mai are scăpare, tânărul i-a povestit zeiţei întreaga întâmplare şi a rugat-o să-i curme suferinţa.

Profund emoţionată de povestea băiatului, Artemis i-a oferit, la rândul ei, o nouă înţelegere. Zeiţa avea să-l facă pe Ambrogio nemuritor. Aceasta avea să-l transforme într-un vânător desăvârşit şi avea să-i ofere colţi puternici cu care să golească de sânge animalele ucise. Ambrogio şi Selene aveau să părăsească Grecia şi aveau să o venereze doar pe ea, pe Artemis, şi nici un alt zeu până la sfârşitul zilelor lor pe acest pământ.

O mică parte din cercetările lui Francis Gerber - Homo Vampyrus

O mică parte din cercetările lui Francis Gerber – Homo Vampyrus

Ambrogio a acceptat înţelegerea. În acea noapte, tânărul a ucis o lebădă neagră iar cu sângele ei i-a scris iubitei sale o ultimă scrisoare în care îi cerea să se întâlnească cu un anume căpitan de vas de la care să cumpere o călătorie până în Ephesus (Turcia).

Selene avea să coboare în cala vasului unde urma să găsească un sicriu din lemn de măslin. Ambrogio i-a lăsat instrucţiuni clare să nu deschidă sicriul până ce vasul nu avea să ajungă în Epehsus.

În sicriu se afla Ambrogio, ascuns de razele soarelui şi de atingerea fierbinte a argintului.

Cei doi au trăit mulţi ani în linişte. Selene a îmbătrânit dar Ambrogio cel fără suflet, Ambrogio cel nemuritor şi-a păstrat chipul tânăr. Când a venit ceasul ca iubita lui să părăsească lumea celor vii, Ambrogio a înălţat o rugăciune către Artemis. Zeiţa i s-a înfăţişat şi l-a sfătuit că, dacă doreşte ca Selene să-i rămână veşnic alături, să-i bea sângele asemenea animalelor pe care le vâna noapte de noapte.

Tânărul a făcut întocmai iar Selene şi-a recăpătat vigoarea, tinereţea şi frumuseţea. Conform “Scripturilor din Delphi” cei doi au format primul cuplu de vampiri iar de-a lungul anilor au dat naştere multor altora asemeni lor.

Procesul de transformare

Miturile amintesc mai multe metode prin care o persoană se poate transforma în vampir iar aceste metode diferă de la o poveste la alta. Practic, procesul de transformare nu este ceva sigur dar mai multe legende europene păstrează elemente comune.

Vampirii din folclor sunt adesea descrişi că fiind destul de graşi (uneori sunt zugrăviţi ca nişte rotofei), având o piele de culoare închisă – caracteristici datorate, cel mai probabil alimentaţiei constituită exclusiv din sânge. Practic, imaginea înfăţişată este diametral opusă celei care ne este descrisă în majoritatea filmelor şi romanelor din ultimii zeci de ani.

Max Schreck în rolul Nosferatu din filmul clasic cu acelaşi nume, 1922

Max Schreck în rolul Nosferatu din filmul clasic cu acelaşi nume, 1922

O altă caracteristică comună este reprezentată de postura în care vampirii erau descoperiţi. Odată ridicat capacul sicriului, trupurile găsite în interior aveau urme vizibile de sânge în jurul gurii şi a nasului, ochii larg deschişi şi unghii mari, asemănătoare cu ghearele de animale. Mai trebuie menţionat că prezenţa caninilor lungi şi ascuţiţi (o caracteristică a “vampirului modern”) nu reprezintă o trăsătură comună a vampirilor din folclor.

În plus, deşi în majoritatea legendelor vampirii sunt simbol al morţii, al corpurilor fără viaţă, există şi numeroase istorisiri în care aceştia nu sunt cu nimic diferiţi faţă de oamenii normali.

Procesul de transformare diferă, de asemenea, în funcţie de cultură şi de tradiţii. În folclorul slavic şi cel chinezesc, orice om muşcat de un animal (în special de un câine sau o pisică) riscă să se transforme într-un monstru însetat de sânge.

Citeşte şi „Greutate în plus și obezitate – cauze spirituale?”

O persoană cu răni care nu au fost tratate imediat cu apă fiartă riscă, de asemenea, să se transforme în vampir. În folclorul rusesc s-a împământenit credinţa conform căreia vampirii ar fi de fapt vrăjitoare sau oameni simpli care s-au răsculat împotriva Bisericii Ortodoxe şi care au fost pedepsiţi (sau blestemaţi) după moarte.

Interesant este că mai toate superstiţiile născute de-a lungul timpului au la baza un numitor comun: toate descriu, în detaliu, o modalitate prin care rudele recent decedate pot fi oprite din a se întoarce sub formă de vampiri.

Metode precum îngroparea cu capul în jos, arderea corpurilor, îndepărtarea inimii sau plasarea în jurul mormântului a diferite obiecte ascuţite (coase, seceri, topoare, etc.) care se credea că pot proteja corpul celui decedat de demonii care încercau să-l posede, erau larg răspândite până acum 20-30 de ani. De fapt, există comunităţi izolate unde încă mai dăinuie aceste superstiţii şi unde oamenii încă mai cred cu tărie în existenţa strigoilor.

Vechii greci puneau o moneda în gura celui decedat, monedă cu care acesta urma să-şi plătească trecerea peste răul Styx în lumea de apoi. Dar mai sunt şi cei care cred că moneda servea de fapt drept paravan împotriva spiritelor sau a demonilor care ar fi încercat să pătrundă în corp şi să posede trupul celui decedat. De aici poate şi mitul vampirului sau al strigoiului din mitologia greacă.

Tot din această tradiţie veche a luat naştere şi mitul lui Vrykolakas, o creatură foarte asemănătoare cu vampirul din mitologia slavă. Conform acestei poveşti, Vrykolakas putea fi îndepărtat doar prin plasarea unui crucifix din ceară pe pieptul celui decedat. Pe crucifix era inscripţionat: “Iisus Hristos cucereşte”.

În poveştile vechi din Albania întâlnim dhampirii, creaturi hibride rezultate din uniunea dintre karkanxholl (o fiinţă cu trăsături asemănătoare vârcolacilor din literatură modernă) şi om sau dintre un lugat (un spirit acvatic) şi om. În folclorul din această regiune regăsim poveşti despre dhampiri care s-au răsculat şi şi-au ucis părinţii. De altfel, albanienii cred că doar aceste creaturi hibride pot ucide un lugat, un spirit care nu poate fi văzut sau atins.

Cum poate fi identificat şi ucis un strigoi

Prezenţa unui strigoi în mijlocul comunităţii era anunţată de câteva evenimente care aveau loc, de obicei, după moartea unuia dintre localnici. Astfel, rudele celui decetat păreau urmărite de un ghinion teribil: animale moarte, boală inexplicabilă, distrugerea proprietăţii sau a unor bunuri de pe proprietate. Aceştia se simţeau în permanenţă urmăriţi de o entitate nevăzută.

În astfel de cazuri, prima măsură luată de cei vizaţi era „ridicarea” unei protecţii atât pentru ei cât şi pentru gospodărie. Usturoiul este un bun exemplu. Un alt exemplu este dat de talismanele protectoare: crucifixe, apă sfinţită, mătănii. În cazuri mai speciale, rudele ajungeau să se mute “peste o apă curgătoare” (în tradiţia populară strigoii nu pot trece peste apă) sau aproape de un pământ sfânt (biserică ori templu).

Craniu de Homo Vampyrus expus la Merrylin Cryptid Museum, Londra

Craniu de Homo Vampyrus expus la Merrylin Cryptid Museum, Londra

Dacă metodele preventive nu dădeau rezultat, atunci comunitatea trecea la identificarea şi distrugerea strigoiului.

În ceea ce priveşte identificarea unui vampir, procedeele diferă, din nou, în funcţie de regiune, cultură sau religie. Una dintre metodele cunoscute este cea care implică un băiat virgin. Întâi se efectua un ritual sacru, apoi băiatul era condus de localnici printre mormintele proaspăt săpate, urmând ca acesta să le indice mormântul strigoiului.

O altă metodă, mult mai directă, implica dezgroparea celui presupus a fi vampir. În acest caz, dacă bănuielile localnicilor ar fi fost întemeiate, atunci trupul celui decedat ar fi fost găsit într-o condiţie excelentă – fără a prezenţa urme de descompunere – lucru care ar sugera prezenţa unei creaturi supranaturale.

Astfel de cazuri există şi au dat naştere unor legende de-a dreptul terifiante.

În zona de sud-est a Europei, cea mai răspândită metodă de a ucide un vampir este prin introducerea unei ţepuşe din lemn direct în inimă. În Silezia, lemnul trebuie să fie neapărat de stejar. În Rusia şi nordul Germaniei ţepuşa era introdusă direct în craniu iar în nord-estul Serbiei în stomac. În partea de vest a Germaniei metoda preferată era decapitarea, capul fiind îngropat fie la picioarele presupusului vampir, fie într-un mormânt separat.

În România, până în secolul al XIX-lea, celor care s-ar fi putut transforma în vampiri li se îndesa usturoi în gură. Însă începând cu secolul al XIX-lea, metoda a suferit câteva modificări. Astfel, în unele zone, localnici trăgeau cu puştile şi pistoalele în coşciugul în care se credea că se ascunde vampirul. Dacă nici aşa presupusele manifestări nu încetau, localnicii dezgropau trupul strigoiului, îl dezmembrau, îl ardeau, iar cenuşa era amestecată cu apă şi era consumată de rudele celui decedat.

Encyclopedia Obscura – Homo Vampyrus

Potrivit scrierilor din Encyclopedia Obscura, vampirii şi licantropii au acelaşi strămoş comun însă cele două specii au evoluat diferit. Deşi au dezvoltat aspecte fizice şi caracteristici diferite, atât vampirii cât şi licantropii au păstrat o caracteristică comună: îşi infectează victimele cu un patogen extrem de agresiv capabil să modifice şi să transforme ADN-ul uman.

Craniu ciudat descoperit în Bulgaria în 2015

Craniu ciudat descoperit în Bulgaria în 2015

Francis Gerber, fizician, botanist şi chimist de origine elveţiană, a publicat mai multe lucrări ştiinţifice în care tratează despre originea speciei umane.

Acesta şi-a început cercetările în jurul anului 1776 atunci când a cumpărat mai multe exemplare de cimpanzei, gorile şi urangutani. Gerber a disecat şi analizat animalele în încercarea de a găsi o conexiune clară între specia umană şi speciile superioare de maimuţe. Cercetările i-au adus un val necontenit de critici însă Gerber şi-a continuat munca cu specii aduse din Africa, America de Sub şi India.

Citeşte şi „Thomas Merrylin – povestea incredibilă a colecţionarului de monştri”

Pe 14 decembrie 1780, Gerber a primit o colecţie de specimene din Orientul Îndepărtat. Alături de aceastea a primit şi o cutie ce conţinea fragmente osoase, un fragment de craniu şi o mandibulă. Mandibula i-a atras atenţia în mod deosebit. Deşi aflată într-o stare destul de proastă, dinţii se păstraseră foarte bine, iar Gerber a observat imediat ceva ieşit din comun. Caninii erau neobişnuit de lungi şi ataşaţi de ceea ce părea să fie o structura musculară mumificată, flexibilă, ce permitea caninilor să se retragă în interiorul mandibulei.

Primul vampir originiar din Mongolia?

Uimit de această descoperire, Gerber a luat legătură cu cei care îi trimiseseră cutia. Aceştia i-au confirmat că fragmentele osoase provin dintr-un sat izolat de pe malul estic al lacului Baikal, din Mongolia. Fără să stea pe gânduri, Gerber a pregătit o expediţie al cărei scop declarat era acela de a cerceta posibila existenţă a unei primate nedescoperite până la acel moment.

Homo Vampyrus

Homo Vampyrus expus în Merrylin Cryptid Museum, Londra

Echipa de cercetători alcătuită de Gerber ajunge în satul indicat de colaboratorii din Orientul Îndepărtat în primăvara anului 1781. Acolo, Gerber află povestea “Hoţului de Sânge”, un monstru ciudat care semăna teroare în regiune de mai bine de 100 de ani. Creatura era una extrem de violentă, ucigându-şi victimele cu o brutalitate ieşită din comun.

Examinând câteva dintre cadavrele celor atacaţi, Gerber a ajuns la concluzia că localnicii se confruntau cu un animal necunoscut. Următorii 10 ani şi i-a petrecut în Mongolia unde a continuat să studieze ceea ce el a numit “Homo Vampyrus”.

Tot Gerber a fost cel care a descoperit o metodă prin care putea studia comportamentul celulelor vampirului atunci când acestea veneau în contact cu celulele corpului uman.

Ultimele însemnări din jurnalele lui Gerber fac referire la Thenis, un oraş ridicat de Homo Vampyrus acum mai bine de 40.000 de ani. Se pare că cercetătorul elveţian ar fi descoperit dovezi concrete ale existenţei acestui oraş undeva în munţii Altai din Mongolia. Mai mult decât atât, Gerber ar fi ajuns să întâlnească pe fiul unuia dintre cei care au ajutat la ridicarea cetăţii. Potrivit Encyclopedia Obscura, Gerber l-ar fi întâlnit pe Damat, fiul lui Demeclev, un vampir în vârstă de 12.000 de ani, undeva în jurul anului 1830.

O mare parte din cercetările lui Gerber fac astăzi parte din Encyclopedia Obscura iar monstrele adunate de acesta sunt expuse în Merrylin Cryptid Museum, în Londra.

Bibliografie

  • http://www.merrylinmuseum.com/
  • http://www.livescience.com/24374-vampires-real-history.html
  • Spence Lewis – “An Encyclopaedia of Occultism” New Hyde Parks: University Books, 1960
  • Atwater Cheryl – “Living in Death: The Evolution of Modern Vampirism. Anthropology of Consciousness”, 2000
  • „Vampire”. Encyclopaedia Britannica 27. Encyclopaedia Britannica Company. 1911. p. 876.
  • http://www.gods-and-monsters.com/scriptures-of-delphi.html