Misterele universului sunt numeroase însă există câteva întrebări fundamentale care i-au obsedat dintotdeauna pe oamenii de ştiinţă. Suntem singuri în univers? Oare este posibil ca fiinţe asemănătoare omului să trăiască în alte colţuri ale galaxiei? Poate lua naştere viaţa într-un mediu abiotic? Se pot dezvolta organisme în absenţa apei şi a oxigenului?




Simplul fapt că până acum nici un muzeu antropologic nu are expus vreun exemplar de homuncul venit de pe altă planetă, nu face decât să întărească ideea cum că “Terra este singura planetă pe care s-au dezvoltat organisme superioare.” O perspectivă terifiantă din punctul nostru de vedere. Însă alternativa este la fel de terifiantă.

Misterele universului – Până unde se întinde universul?

Astronomii au estimat că, într-o noapte senină, se pot distinge cu ochiul liber aproximativ 4.500 de stele. Dacă ar fi să folosim un telescop modest, această cifră creşte până la aproape 2 milioane, iar cu un telescop ceva mai performant, prevăzut cu oglinzi, captăm sclipirea mai multor miliarde de stele… puncte luminoase ce alcătuiesc Calea Lactee.

Dar în infinitatea universului, Calea Lactee nu reprezintă decât o părticică derizorie a unui sistem cu mult mai vast: jerbe de căi lactee cuprinzând vreo 20 de galaxii pe o rază de 1,5 milioane de ani-lumină (un an lumină = 9,5 bilioane de kilometri). Dar nici această aglomerare de stele nu reprezintă, la rândul ei, decât o parte infimă din univers în comparaţie cu miile de nebuloase pe care ni le dezvăluie telescopul electronic. Iar dincolo de ochiul telescopului electronic se găsesc adevăratele mistere ale universului.

Cine poate afirma cu certitudine că spaţiul pe care îl observăm noi astăzi nu este de fapt decât un fragment dintr-o “galaxie” mult mai mare. Că ceea ce noi numim “Univers” nu este decât o mică parte dintr-o aglomerare mult mai mare de stele şi galaxii? Cine poate spune că universul nostru, aşa cum îl concepem noi astăzi, nu reprezintă decât o mare nebuloasă, care la rândul ei face parte dintr-un univers mult mai vast?

De aici şi teoria conform căreia universul este infinit. Termenul “infinit” este unul destul de greu de înţeles, aşa că vă propunem următoarea ipoteză: celebru număr Pi este o constantă matematică infinită. La începutul anului 2015, mai mulţi matematicieni ajutaţi de calculatoare extrem de performante au reuşit să identifice primele 13.3 trilioane de cifre ale lui Pi.

Dar ce înseamnă că Pi este infinit? Înseamnă practic că în “interiorul” numărului Pi se pot regăsi toate combinaţiile posibile de numere: datele de naştere a fiecărui om care a trăit, trăieşte sau va trăi vreodată pe Terra; durata lui de viaţă în ani, luni, zile, ore, minute şi secunde; fiecare dată importantă din viaţa lui (fie că evenimentul a avut loc sau urmează să se întâmple); rezultatul oricărui calcul matematic universal; fundamentele oricărei legi a ştiinţei; toate răspunsurile se află “ascunse” undeva în infinitatea numărului Pi. În mod similar, putem raporta imensitatea universului la Pi.

Dar să aruncăm o scurtă privire peste datele pe care le avem astăzi, când omul abia a început să exploreze universul.

Astronomul Harlow Shapley apreciază undeva la 10²⁰ numărul stelelor ce pot fi observate de telescoapele şi observatoarele moderne. Pornind de la acest număr, să presupunem că doar o singură stea dintr-o mie are şi un sistem planeter care gravitează în jurul ei. Să mergem şi mai departe şi să apreciem că dintre stelele cu sisteme planetare, doar una dintr-o mie prezintă condiţii favorabile pentru dezvoltarea vieţii. Acest calcul simplu şi extrem de precaut ne duce la o cifră de ordinul 10¹⁴ de posibile sisteme solare care ar putea găzdui viaţă.

Nu suntem singuri în univers

Condiţii favorabile vieţii nu înseamnă neapărat că organisme s-au şi dezvoltat pe acele planete. Să apreciem atunci că dintre toate sistemele planetare care ar întruni condiţii favorabile vieţii, doar una dintr-o mie ar conţine biosisteme propice pe care s-ar fi dezvoltat viaţa. Chiar şi în aceste condiţii mai rămâne numărul greu de imaginat de 10¹¹ de planete pe care viaţa nu ar fi doar posibilă, ci şi foarte probabilă. Asta înseamnă 100.000.000.000 de lumi pe care există forme de viaţă, şi asta doar în Universul observabil. Iar acest calcul fabulos se bazează doar pe posibilităţile actuale ale telescoapelor de care dispunem, dar care sunt supuse unei continue perfecţionări.

Universul observabil

Universul observabil

Dar nu toate galaxiile şi sistemele planetare s-au format în acelaşi timp. Unele sunt mult mai vechi decât altele. De exemplu, sistemul nostru solar este unul relativ “tânăr” comparat cu vârsta universului. În plus, unele medii permit dezvoltarea mult mai rapidă a formelor de viaţă. Consecvenţi cu aceste ipoteze îndrăzneţe, putem ajunge rapid la concluzia că civilizaţii superioare celei pământene s-ar fi putut dezvolta pe cel puţin 100.000 de alte planete. Profesorul D. Willy Ley, cunoscut autor al unor lucrări ştiinţifice, declara într-o zi, la New York:

“Se apreciază că doar Calea noastră Lactee cuprinde 30 de miliarde de stele, iar astronomii admit în prezent că printre ele s-ar afla cel puţin 18 miliarde de sisteme planetare. Să facem acum următoarea speculaţie: să reducem la minimum cifrele în faţa cărora suntem puşi şi să presupunem că numai într-un singur caz dintr-o sută aceste planete gravitează în jurul unui Soare propriu; viaţa ar rămâne posibilă totuşi pe 180 de milioane de planete. Mai departe, să presupunem că doar pe una dintr-o sută din aceste planete există viaţa; şi în acest caz tot mai rămân 1,8 milioane de planete populate. În fine, mergând pe firul raţionamentului, să presupunem că numai pe o singură planetă dintr-o sută pot există fiinţe cu gradul de inteligenţă al lui homo sapiens. Chiar în aceste ultime condiţii ar mai rămâne, numai în cadrul Căii noastre Lactee, o armată de 18.000 de planete locuite”.

Deoarece estimările cele mai recente apreciază până la 100 de miliarde numărul stelelor fixe care populează Calea Lactee, cifrele prezentate de profesorul Ley în calculele sale precaute par cu mult depăşite.

Şi tot aici se mai poate ridica încă o problemă. Până de curând, toate calculele au fost făcute în baza a ceea ce noi ştiam în legătură cu cerinţele minime pentru ca formele de viaţă să se poată dezvolta. Dar existenţa vieţii implică oare în mod obligatoriu condiţii fizice asemănătoare celor de pe Terra? Cercetările ştiinţifice au dovedit că părerea conform căreia viaţa ar fi posibilă numai în condiţii similare celor de pe Pământ este depăşită.

Viaţa poate exista în lipsa apei şi a oxigenului

Este greşit să plecăm de la premisa că viaţa nu poate exista în absenţa apei şi a oxigenului. În realitate există chiar pe Pământ organisme care n-au nevoie de oxigen. Un bun exemplu ar fi bacteriile anaerobe care se lipsesc de oxigen, iar excesul acestuia are asupra lor efectul unei otrăvi. De ce nu ar exista şi organisme superioare care ar putea să se lipsească de oxigen? Sub presiunea şi acţiunea cunoştinţelor noi pe care le obţinem în fiecare zi, suntem obligaţi să ne revizuim reprezentările şi concepţiile despre univers.




De pildă, se credea că viaţa nu ar fi posibilă într-o apă puternic contaminată de radioactivitate. Există, totuşi, unele specii de bacterii care se împacă cu apa toxică din reactoarele nucleare.

Un experiment iniţiat de un savant, dr. Siegel, este cât se poate de clarificator în această privinţă. Dr. Siegel a recreeat în laborator condiţiile de viaţă proprii atmosferei de pe Jupiter, condiţii care, după concepţiile noastre tradiţionale, nu au nimic comun cu „viaţa”. În aceste condiţii, dr. Siegel a crescut bacterii şi acarieni, care nu numai că au supravieţuit amestecului de hidrogen, amoniac şi metan, dar s-au şi înmulţit şi prosperat!

Experienţele entomologilor Hinton şi Blum de la Universitatea Bristol (Marea Britanie) au oferit rezultate cel puţin la fel de uimitoare. Cei doi cercetători au supus o specie de muşte la o serie de experimente. Prima dată, au deshidratat larvele timp de mai multe ore, la o temperatură de 1000⁰C, apoi le-au cufundat într-o baie de heliu lichid, care, după cum se ştie, are temperatura spaţiului cosmic. După ce le-au supus unor radiaţii foarte puternice, le-au creat larvelor condiţiile lor normale de viaţă. Şi imposibilul s-a produs! Larvele s-au trezit la viaţă, reluându-şi activitatea biologică normală, iar din ele au ieşit muşte absolut „sănătoase”. Avem cunoştinţă în prezent despre existenţa unor bacterii care trăiesc în vulcani, despre altele care se hrănesc cu roci şi, nu în ultimul rând, despre altele care produc fier!

Sumedenia semnelor de întrebare este în continuă creştere. În laboratoarele din întreaga lume se efectuează diverse experimente care aduc zilnic numeroase dovezi că viaţa nu este în mod obligatoriu tributară condiţiilor fizice existente pe planeta noastră. Terra, cu propriile ei condiţii de viaţă şi cu legile care o guvernează, a părut timp de secole buricul, universului. Această convingere a deformat şi a estompat perspectivele; a pus ochelari de cal cercetătorului, determinându-l să vadă universul prin prisma dimensiunilor noastre şi a sistemelor noastre de gândire. Dar, după cum spunea Teilhard de Chardin, acest mare gânditor, “în cosmos doar fantasticul are şanse de a fi real”.

Pilonii creaţiei

Astronomii apreciază vârstă universului undeva între 8 şi 12 miliarde de ani. Asta doar în baza dovezilor strânse şi a observaţiilor care se pot face astăzi. Universul poate fi, în realitate, mult mai “bătrân”.

Cu fiecare zi care trece, observatoarele noastre identifică tot mai multe urme de substanţe organice pe meteoriţi. Bacterii cu o vechime de mai multe milioane de ani sunt readuse la viaţă. Spori peregrinează, propulsaţi de presiunea exercitată de lumina vreunui soare, prin spaţiul sideral şi sunt atraşi, la un moment dat, de câmpul gravitaţional ai unei planete. Forme noi de viaţă se dezvoltă, zi de zi, de miliarde de ani, în circuitul continuu al creaţiei.

Cele mai recente analize demonstrează că scoarţa terestră s-a format acum vreo patru miliarde de ani. Fiinţe asemănătoare omului există doar de aproximativ un milion de ani. Ne-au trebuit 400.000 de ani să ajungem la înfăţişarea pe care o avem astăzi. Primele urme de civilizaţie datează de acum aproximativ 7.000 de ani. Însă ce sunt 7.000 de ani în faţa miliardelor de ani pe care-i numără universul?

Pilonii creaţiei

Pilonii creaţiei

Cine se poate încăpăţâna să demonstreze că o altă planetă n-a putut oferi condiiţi şi mai prielnice pentru dezvoltarea unor inteligenţe mai mult sau mai puţin apropiate de inteligenţa omenească? Că undeva în infinitatea universului o altă specie de fiinţe inteligente nu a avut un “avans” de câteva milioane de ani faţă de noi? 99.99% dintre realizările noastre tehnologice s-au întâmplat în mai puţin de o sută de ani. Imaginaţi-vă capacităţile noastre peste câteva generaţii, iar apoi imaginaţi-vă la ce nivel ar putea fi alte fiinţe care şi-au început “ciclul existenţial” cu câteva milioane de ani înaintea noastră. Ar putea avea ele forţa de a modela galaxii după bunul plac? Ar putea ele dispune de tehnologia care să le permită să creeze viaţă, materie din nimic? Ar putea ele transcende planul nostru existenţial? Ar putea fi ele…zei?

De câte ori nu s-au făcut ţăndări stâlpii de susţinere ai cunoştinţelor noastre? Multe sute de generaţii au crezut că Pământul este plat. Legea de fier care susţinea că Soarele se învârteşte în jurul Pământului a predominat timp de milenii. Şi astăzi mai suntem convinşi că Pământul este centrul universului, deşi s-a dovedit că planeta noastră este un astru dintre cele mai obişnuite, de mărime neînsemnată, situat la 30.000 de ani lumină de centrul Căii Lactee…

A sosit de mult timpul ca, prin descoperiri în cosmosul nelimitat şi încă necercetat din punct de vedere ştiinţific, să ne recunoaştem propria noastră nimicnicie. Abia atunci ne vom da seama că suntem nişte furnici în acest imperiu al universului. Dar cheia trecutului şi viitorului nostru se află în spaţiul sideral, adică acolo unde ne-au făgăduit-o “zeii”. Doar după ce vom fi aruncat o privire în profunzimile viitorului, vom avea puterea şi cutezanţa să întreprindem cu obiectivitate, lipsiţi de prejudecăţi, cercetarea trecutului nostru.

Bibliografie

  • Erich von Däniken – “Amintiri despre viitor” Ed. Politică, București, 1970
  • Lieb, Michael – “Children of Ezekiel: Aliens, Ufos, the Crisis of Race, and the Advent of End Time” Duke University Press, 1998
  • http://www.smithsonianmag.com/science-nature
  • http://www.space.com/
  • http://thespiritscience.net/