Ritualurile șamanice de vindecare la indienii navajo se articulează în jurul construcției unei lumi simbolice și imaginare, al unui univers protector și ordonat figurat prin așa-numitele mandale. Mandala este în primul rând o imagine a lumii. Ea reprezintă un cosmos în miniatură și, în același timp, lumea zeilor, dar este totodată un catalizator al forțelor inconștiente ale sufletului. Elaborarea ei echivalează cu re-crearea magică a lumii. Devenind în mod simbolic contemporan cu momentele Facerii – acel timp originar – bolnavul este scufundat în plenitudinea originară a vieții și impregnat de forțele gigantice care au făcut posibilă crearea lumii.




Aceste reprezentări ale ordinii cosmice sunt uneori picturi, eventual de nisip, alcătuite dintr-un motiv mai mult sau mai putin schematic, ilustrând echilibrul forțelor contrare sau complementare în universul simbolic.

Tibetanii și indienii din America de Nord au dezvoltat această artă până la un nivel neatins de nimeni în lume. Aceștia din urmă, nu numai că au folosit mandala în picturile lor de nisip, pe scuturile folosite în luptă sau în picturile rupestre, ci în plus, au proiectat-o în timp și spațiu.

Indienii navajo situează această mandală circulară pe doua planuri diferite. Primul, ca și în cazul cercului siouxilor oglala, se leagă de caracteristicile fizice ale teritoriilor lor tradiționale și de ciclul anual al vietii și al anotimpurilor. El atribuie o semnificație simbolică fiecărei părți a Patriei Stravechi, Dinetah, și ancorează cu fermitate miturile originare și epopeile eroilor într-o realitate materială incontestabilă. El pune fiecare lucru în relație cu celelalte și cu întregul pe care-l compun împreună: spațiul, timpul și diversele stadii ale vieții umane. Totul este parte a acestui întreg ordonat și armonios. Este o mandală macrocosmică, diferită de cel de-al doilea nivel de simboluri întâlnit în picturile de nisip, care reflectă această ordine universală în interiorul microcosmului uman.

În mandala macrocosmică a indienilor navajo apar patru figuri principale: cei patru munți sacri ce trasează granițele teritoriului navajo și reprezintă o realitate fizică. Acești munți sunt sălașurile zeilor. Printre altele, și în relație cu ideea de totalitate căreia i se subsumează, fiecare din acești patru munți, cu direcția sa specifică, este încărcat de un mare număr de semnificații simbolice, printre care cea a culorilor joacă un rol important.

În ceremoniile navajo sunt implicați un ghicitor, specialist al ritului, secondat uneori de un asistent, și bolnavul, adică beneficiarul grației divine. Acolo unde, la alte popoare, ritul se exprimă prin dans, ceremoniile navajo iau forma cânturilor recitate și a reprezentațiilor teatrale. Regăsim aici principiul cosmodramei, dar aceasta se desfășoară într-un hogan, menit să simbolizeze universul. Focul din centrul lăcașului reprezintă soarele.

Drama Facerii lumii este astfel reinterpretată în microcosmul picturilor pe nisip. Ceremonia simbolizează diversele etape ale Facerii și istoria mistică a zeilor, a strămoșilor și a omenirii. Aceste desene, de o stranie asemănare cu mandalele din India și Tibet, reînvie succesiv, în ordinea lor inițiala, evenimentele vremurilor mitice. Ascultând aceste povestiri ce prezintă mitul cosmogonic și apoi pe cel al apariției vieții, și contemplând picturile pe nisip, pacientul este smuls din timpul profan și proiectat în plenitudinea timpului primordial. El este purtat înapoi spre originea lumii și devine astfel martor al creării universului. Fiecare pictură de nisip este un catalizator de energie psihică. În ea se concentrează o putere și un punct din spațiu, iar vraciul, folosindu-se de suportul fizic al nisipului, transferă această putere asupra bolnavului. Acesta nu numai că primește puterea personajelor sacre pe care le privește sau atinge, ci devine chiar această putere.

Cântecele care acompaniază ceremoniile de vindecare sunt povestiri vizionare culese în timpul călătoriei șamanice în cele trei lumi. Știm că unul din elementele cele mai importante ale tematicii șamanice este capacitatea șamanului de a trece dintr-o regiune cosmică într-alta – de pe pământ în lumea celestă sau în cea subterană. Mitologia navajo se sprijină pe o cosmogonie foarte asemănătoare. În miturile prezentate în cântecele lor, eroii și eroinele se mișcă printr-o lume celestă, țara spiritelor, situată deasupra pământului, și într-o lume subterană la care se poate ajunge doar plonjând într-un lac sau trecând printr-o deschizătură făcută în pământ. Astfel, Omul Sfânt, eroul căii masculine a proiectilului, este purtat fără voia lui până la sălașul Poporului Tunetelor, unde i se transmite cântecul. Scavenger, eroul căii perlei, este, la rândul lui, dus în casa celestă a vulturilor.




Obiectivul ultim al indienilor navajo – a merge pe calea frumuseții – este foarte diferit de cel mărturisit de religia creștina. Navajo nu este preocupat de o eventuală existență a individului după moarte. El are o noțiune vagă despre o altă viață după moarte, care s-ar derula într-o lume subterană aflată la nord, în care s-ar putea ajunge urmând o cale ce coboară pe o faleză de nisip. În general, indienii navajo cred că acele laturi rele sau neîmplinite ale unui mort pot rătăci pe pământ sub forma unor fantome sau să sufere o perioadă de chinuri într-o lume subterană murdară și tenebroasă. Pentru ei, cel mai bun lucru pentru om este să aibă o viață lungă, armonioasă, înainte de a se reintegra în natură ca parte a acestui tot invizibil.

Religia indienilor navajo este o meditație profundă asupra naturii și a puterilor ei tămăduitoare, putând fi comparată cu orice mare sistem de vindecare din lume.

Sursa:

  • PATRICK DROUOT, Samanul, fizicianul si misticul, Editura Humanitas, Bucuresti, 2003