Vă invităm să vă delectați cu a doua parte a articolului despre legenda Devoratorului de păcate! După cum vă spuneam și în prima parte, acest articol a fost scris împreună cu colaboratoarea noastră Cici Mihaela Grigore, căreia îi mulțumim pentru implicarea entuziastă prin care ne-a onorat.




Încheiasem prima parte a articolului despre Mâncătorul de păcate spunându-vă că am descoperit un muzeu virtual bizar și captivant. Haideți să vedem ce obiect de colecție se ascunde în acel muzeu!

Muzeul de Istorie Supranaturală

Cum vă spuneam, cu ocazia asta am aflat ca există un muzeu al istoriei supranaturale („Museum d’Histoire Surnaturelle Surnatéum”), însa este doar virtual la acest moment. Se pot organiza vizite cu ghizi și tot felul de evenimente exact ca în oricare alt muzeu.

Acest muzeu deține o trusă aparținând unui Mâncător de păcate profesionist. Este originară din Aglia, fiind achiziționată în anii ’80.

Descrierea trusei unui Devorator de păcate

mâncătorul de păcate

Simbolul Mano Fico.

Cutie de lemn, cuprinzând o carte scobită – care conține o bucată din Adevărata Cruce (închise într-o raclă de lemn), o carte de rugăciuni în limba franceză, 6 monede de 1 penny (Anglia – diferite date, cele mai multe datând de la mijlocul secolului al XVIII-lea); o pungă de piele veche care protejează o sticluță de metal…

Lumânări de seu, un simbol Mano Fico, o cheie.

Un set de gravuri color numite „Păcatele capitale” (Șapte compoziții create, pictate și gravate de André Lambert MDCCCXVIII, Le Prince, editat la Paris) și o cană din ceramică de origine engleză, cu o scenă intitulată „Orfanii” care întregește trusa.

Mai conține pâine și sare.

Notă cu privire la Mâncătorul de păcate – Potrivit mărturiei verbale a doamnei Barré (prietena domnului Jules Delforge):

„Când a intrat în camera de zi, tăcerea care domnea a devenit chiar mai densă. Lungă și slabă, cu fața trasă, ca mâncată de o barbă albă dădea impresia unui bard coborât parcă dintr-o veche poveste celtică. „Era un prieten al decedatului„, șopti doamna în negru așezată lângă mine. „S-au întâlnit în timpul Marelui Război, în tranșee. I se spune Sinne – Eater, Mâncătorul de păcate. Este de origine galeză din Cwmamman cred, și vine pentru a îndeplini o promisiune făcută cu mult timp în urmă.” Bărbatul se apropie de cadavru și trase cu grijă pânza care îi acoperea prietenul. Scoase din desagă o carte, o bucată de pâine, un pumn de sare dintr-o pungă și o cupă veche din ceramică. Puse codrul de pâine și sarea pe pieptul mortului, deschise cartea scobită și scoase de acolo un mic crucifix de lemn. „Acest crucifix conține o bucată din Sfinta Cruce, donată de către defunct în urmă cu câțiva ani. Uite ce se va întâmpla… „, a continuat ea.

Mâncătorul de păcate puse crucea pe fruntea mortului și începu să mormăie niște rugăciuni într-o limbă pe care nu o identificam. Apoi luă bucata de pâine, o duse la gură și o mâncă; făcu la fel și cu sarea. Văduva, cunoscând procedura, îi turnă bere în cupă, care urmă aceeași cale ca și alimentele pecedente. Apoi, ea merse să caute într-o lădiță, șase monede de cupru pe care le puse în palma omului. Sub imperiul emoției, scăpă o monedă care se rostogoli la picioarele mele. Am luat-o și am avut un șoc privind-o, înainte de a o înapoia Devoratorului de păcate… era o monedă foarte veche de un penny, care data probabil de pe vremea regelui George III (secolul XVIII), pe una dintre fețe era reprezentat profilul unui druid sau bard, și aș fi putut jura că recunosc figura persoanei care stătea în fața mea. Îmi făcu un scurt semn din cap înainte de a părăsi camera la fel de discret cum venise, iar în ochii lui de un albastru aproape translucid, am avut impresia că citesc toată oboseala lumii.

mâncătorul de păcate

Trusa Mâncătorului de păcate din colecția muzeului Surnateum – Muzeul istoriei supranaturale.

Abia ajuns pe treptele porții de la stradă, înainte de a părăsi casa, scoase de sub cămașă, o mică pungă de piele, pe care o purta prinsă de un cordon în jurul gâtului. Suflă într-un fel de sticlă de metal, care era ascunsă acolo, eliberându-se de ceva ce nu putea ține pentru el.

L-am mai revăzut pe acest om doar o singură dată, la sfârșitul anului 1958, când mi-a dat înapoi fără un motiv aparent cutia pe care vi-o ofer aici. El se întorcea de la Roma și părea foarte copleșit, dar n-am fost în stare să aflu mai multe…”

Dosar (Surse istorice și literare):

În lucrarea sa despre predicatorul galez, „Christmas Evans” (1750-1850), autorul, Paxton Hood, descrie un curios obicei superstițios despre „devoratorii de păcate„. „Fără îndoială, vestirea Evangheliei și credința puternică cu adevărurile ei, au rupt fascinația, farmecul și puterea multora dintre aceste superstiții care s-au păstrat chiar până în ultimii patruzeci sau cincizeci de ani. Într-adevăr, despre superstiția cu privire la Mâncătorul de păcate se spune că se păstrează chiar și acum în valea retrasă Cwmamman din Carmarthenshire.

Rolul „Devoratorului de păcate” era, de obicei, atribuit unui vagabond sau unui nenorocit al sorții a cărui funcție era să înghită păcatele celor decedați. Pentru a face acest lucru, el punea o bucată de pâine și puțină sare (uneori brânză sau alte produse alimentare) într-o farfurie așezată pe pieptul mortului, recita cuvintele ritualului și înghițea totul cu o gură de vin sau bere; înainte de a fi alungat din casa. Plata pentru Mâncătorul de păcate era de șase pence (1 șiling).

Prima descriere a acestui ritual se regăsește în notițele anticarului – biograf englez John Aubrey (1626-1697) într-un manuscris numit „Rămășițele Gentilismului și Iudaismului.

Iată o traducere modernă a textului:

În Comitatul Herefordshire exista vechiul obicei de a angaja un sărac, care trebuia să ia asupra sa păcatele celor decedați. Unul dintre ei, îmi amintesc, trăia într-o cabană pe strada Ross. (Era un ticălos sărac și urât, care se văita tot timpul). Cadavrul era scos din casă; se dădea o bucată de pâine Devoratorului de păcate, un castron de bere pe care trebuia să o bea, și șase pence, ca plata pentru a lua asupra sa păcatele defunctului, care l-ar împiedica să rătăcească înapoi pe această lume, după moarte…„.

Surse: „Sin-Eating in the Amman Valley” de Dr. Huw Walters, British Lib. Carmarthen Historian, Vol. XV (1978)

Dosar (Mărturii și sursa biblică):

Tradiția despre Mâncătorul de păcate se regăsește atât în Țara Galilor cât și în Scoția și chiar pe Bătrânul Continent în Țările de Jos etc.

Cu toate acestea, acesta este un obiect unic de superstiție de acest gen pe care muzeul „Surnateum” l-a recuperat pentru colecțiile sale.

Nu știm de ce acest set special a fost returnat domnului Jules Delforges în 1958, după ce, acesta din urmă a oferit anterior o bucată a Sfintei Cruci proprietarului. Dar a fost, probabil, ceva legat de un vechi legamant.

Cu toate acestea o investigație amănunțită ne-a permis să tragem niște concluzii despre Mâncatorul de păcate.

Mâncătorul de păcate, versiunea întotdeauna actuală a țapului ispășitor (Levitic XVI, 20-22), este, de asemenea, o proiecție a lui Hristos Mântuitorul, care se sacrifică ca plată pentru păcatele omenirii. Un obicei cere să fie plătiți șase penny devoratorului de păcate în legătură cu cele șapte păcate de moarte, care l-ar „costa” osânda veșnică. A plăti suma de șapte penny l-ar face pe Mâncătorul de păcate echivalentul lui Hristos, invocând, în mod natural, păcatul de moarte al mândriei. Tradiția cere ca Mâncătorul de păcate să transmită îndeletnicirea următorului Mâncător pentru aceeași sumă de șase penny. Aceste monede sunt responsabile pentru greșelile de secole întregi și cel care murea fără să fi fost în măsură să-și descarce povara, ar fi rătăcit pentru eternitate în uitare. Cu toate acestea, compasiunea pe care o manifestase îl împiedica să ajungă în iad sau în rai. Mâncătorul de păcate avea, de asemenea, obiceiul de a sufla păcatele absorbite într-un container de metal care le-ar ține închise.

Acest container emană o ispită perfidă, dar mândria și lenea îl împiedică să îl golească deși dorința de a face acest lucru nu lipsește.

Dosar (Cana Orfanilor):

Prezența unei cupe din ceramică engleză de la începutul epocii victoriene nu a încetat să ne suscite curiozitatea. Pe această cupă este reprezentată imaginea a doi orfani care amintesc probabil originea tradiției devoratorului de păcate, Țara Galilor, și minele de cărbune care făceau multe victime. Dar pare mai corect să vedem acolo un joc de cuvinte între orfani și Orfeu, eroul care călătorește până în Infern pentru a o readuce pe Eurydice la lumina zilei. Așa cum Mâncătorul de păcate se aruncă în adâncurile tenebroase ale individului pentru a readuce sufletul spre lumină, sau poate chiar pe păcătoși – orfanii de Dumnezeu…

Investigații suplimentare: text reconstruit după diverse mărturii – Proveniența Devoratorului de păcate

Garnant Colliery, Cwmamman, 16 ianuarie 1884

„Tocmai împlinisem 13 ani cu o zi înainte, când am coborât prentru prima oară pe fundul minei. Daniel Bach îmi era mentor. Lifturile plonjau cu viteza maxima în abisul întunecat. Eu, probabil, aș fi luat al cincilea lift, împreună cu prietenul meu Evan, când Daniel mă trase de mână și mă conduse în altă cabină de lift. În mod normal, numărul minorilor era limitat la opt pe coborâre, dar greutatea mea mică nu făcea prea mare diferență. Doar ce ajunsesem jos de câteva minute, când am auzit un zgomot teribil, urmat de țipete. Al cincilea lift, supraîncărcat, tocmai se prăbușise, provocând zece decese. Mentorul meu se repezi către cadavrele scoase, luă o bucată de pâine pe care o rupse peste piepturile morților, adăugă un vârf de cuțit de sare și rosti cuvinte ciudate… Apoi înghiți alimentele și scoase o cupă de ceramică. I se turnă băutură și goli paharul.”

Pandy pit, Naval Colliery, 28 ianuarie 1884

„Să fii un supraviețuitor miraculos, în prima zi de lucru, te face înfricoșător. Am găsit acest loc de muncă cu Daniel în mina din Naval, puțul Pandy, și Daniel mi-a explicat ce înseamnă să fii Devorator de păcate.

În acea duminică eram în străfundul minei, cu niște oficiali, când Daniel mă împinse brusc într-o crăpătură și mă acoperi cu trupul său strigând „Ai grijă!”. Explozia urmă la nici o secundă, omorând paisprezece oameni. Daniel îmi salvase viața, dar și-o dăduse pe a sa. Cu arsuri grave, el îmi făcu semn să-i dau portofelul. Scoase șase penny pe care mi-i înmână, apoi muri. Așa am ajuns sa fiu eu Mâncătorul de păcate, în locul lui…

Ani mai târziu, în tranșeele de la Verdun, mi-am întâlnit prietenul belgian. Fiind foarte religios și văzând devotamentul meu pentru muribunzi, el îmi promise că-mi va da o bucată dintr-o relicvă incredibilă, care îmi va fi de ajutor în momentul trecerii. El mă făcu să-i promit că-i voi fi alături dacă va muri lăngă mine. Ceea ce am și făcut mai târziu, dar asta e altă poveste.”

Bucata din Adevărata Cruce

Diverse materiale: sticlă, piele, lemn, material textil. Cruce relicvă de lemn (6 cm brațul vertical, brațul orizontal 4 cm) care conține un fragment al Sfintei Cruci, protejată de un disc de sticlă. Reversul acestei relicve poartă inscripția: Ste. Croix (Sfânta Cruce). Textul anexat însoțea descoperirea. Relicva era destinată pentru a fi purtată în jurul gâtului, prinsa de osul scapular.

Document scris cu cerneală albastră:

O fotografie a Chapelle du Cénacle din Ierusalim ilustrează colțul din stânga sus al documentului. La dreapta este imprimat textul: În ziua Pogorârii Duhului Sfânt apostolii erau toți adunați în același loc. Și toți s-au umplut de Duhul Sfânt. ( Fapte 2.1-4 )

Dedesubt, scrisă cu albastru, următoarea declarație este folosită pentru a urmări originea fragmentului.

(Sfânta Cruce)
Abația Villers-la-Ville era custodele unei bucăți din Adevărata Cruce adusă din nou în 1100 de către un prinț belgian (de Gand sau de Bruges), care a făcut-o cadou.
În 1789 călugării au fost forțați să fugă, iar Starețul a luat relicva.
El a fost salvat de străbunicul domnului Jules Delforge, care locuia pe Elise Street în Ixelles, la nr. 72, de profesie cizmar.
Acesta din urmă, foarte credincios, se ruga pentru oameni (boli, etc ..)
La moartea sa, Starețul a donat relicva acestei familii.
Un prieten al răposatului meu soț a primit un fragment chiar din mâna d-lui J. Delforge.
În 1958, așa-zisul prieten , fără motiv mi-a dat relicva.

Ixelles, 13 septembrie 1978
Elisabeth Barré

Nota Curatorului:

Cu toate că muzeul „Surnateum” are alte fragmente din Adevărata Cruce, din care una situată în centrul crucifixului relicvar aparținând echipamentului vânătorului de vampiri (Rhesus 1); este mai puțin posibil să fie în măsură să identifice originea unui fragment cu mare precizie.

Alte fragmente ale Sfintei Cruci sunt împrăștiate în întreaga lume, un fragment de cinci inci se odihnește într- un altar la mănăstirea din Gellone din Dieceza Lodeve, un fragment din Saint Sernin, un triptic – raclă este expus la MARAM (Muzeul de Artă religioasă și Mosană din Liege), există unul în satul breton al Adevăratei Cruci, excluzând piesa achiziționată de Saint Louis și păstrată în Sainte Chapelle etc.

Să ne amintim că Elena, mama împăratului Constantin, prima soție a lui Constanțiu, este cea care a găsit „în mod oficial” rămășițele Adevăratei Cruci din Ierusalim. Ea a primit titlul de Augusta în 324. Ea a murit în 328 și a fost declarată sfântă.

Nota obținută de Oficiul pentru Turism Villers-la-Ville:

Cavalerii Frăției Sfintei Cruci sunt reprezentanți ai unei fraternități recunoscute de către Papă în 1609. Aceasta din urmă a fost constituită în scopul de a escorta și proteja moaștele Sfintei Cruci din adusă din Marbais în timpul cruciadelor lui Jean T’Serclaes, care era, la momentul respectiv, stapânul din Marbais.

O Liturghie celebrată la ora 4, este urmată de un cortegiu care parcurge satele pe o distanță de 25 de kilometri. Procesiunea este formată din moaștele Sfintei Cruci escortate de arcași și de Cavalerii Sfintei Cruci. Procesiunea se oprește la bisericile Villers-la-Ville, Tilly, Marbisoux și Wagnelée pentru a se întoarce la Marbais în jurul prânzului.

Notă și mică experiență:

Pentru a reaminti necredincioșilor, cele șapte păcate de moarte sunt: mândria, invidia, iubirea de arginţi, desfrânarea, lăcomia, lenea şi mânia… Aceste păcate nu sunt în adevăratul sens al cuvântului greșeli grave, dar le pot provoca. Oricum, acestea împiedică sufletul să se elibereze de greutatea realității

mâncătorul de păcate

Trusa Devoratorului de păcate dintr-un alt unghi.

Colecționarul îmi propuse un experiment simplu pentru a determina care au fost păcatele conținute în flacon. Acesta din urmă era aparent gol. Folosind un băț subțire de bambus, el împinse sticla într-o parte și, în mod curios, aceasta își menținu leneș poziția în loc să se redreseze în mod natural forțată de forma sa.

Apoi, el aruncă bețișorul în interiorul sticlei, și ceva îl prinse cu violență. Am întors sticla ca să-l scot, dar nu era nimic de făcut. „Oh, oh, furia și lăcomia acționează împreună„. Mă săturasem să agit sticla, nu exista nici o modalitate de a separa cele două elemente.

Colecționarul întinse pe masă, cele 7 gravuri reprezentând păcatele. Ținând sticla de capătul bățului introdus, ca un pendul, șopti, „Hai, nu ești în măsură să te exprimi și să-mi spui care ar putea fi unul dintre păcatele lipsă?” provocând Mândria. El puse sticla pe diferite imagini, și de fiecare dată bățul rămase agățat. Când sticla atinse imaginea poftei, bățul ieși, lăsând sticluța inertă.

Iată un raspuns, dar nu vă mai amăgiți, este cu siguranță o minciună!„.

Te eliberez„, a adăugat el. În acel moment ceva, părăsi închisoarea de metal, care a redevenit ceea ce era – un simplu flacon inert. Unde erau păcatele?

Atunci am avut brusc o poftă de rață cu portocale, una dintre rețetele mele preferate…

În încheiere

Foarte foarte interesante lucrurile descrise de „Surnateum„. Am aflat că într-adevăr, Mâncătorul de păcate profesionist putea avea și anumite daruri extrasenzoriale, așa cum era Daniel Bach. Am mai aflat și cum se curăța Mâncătorul de păcate de relele strânse – suflându-le în flaconul metalic. Foarte amuzantă noata de final, în felul ei. Până la urmă păcatele se prind de ceva/cineva când sunt eliberate din flacon și nu se pot dizolva în eter pur și simplu.

Unele guri spun că acest obicei este practicat și astăzi în secret, fără vreo afiliere cu autoritatea bisericească… Dacă mai găsiți similitudini cu alte obiceiuri din lume, sau de la noi, să ne scrieți ca să întregim tabloul!




Legenda Devoratorului de păcate se rezuma la faptul că nu numai Iisus, prin moartea Sa de sacrificiu, poate rezolva problema păcatelor noastre… Asta este, ereziile au ceva fascinant, de ce să nu o recunoaștem?!…

Articol scris în colaborare cu Cici Mihaela Grigore.

(Prima parte a articolului o găsiți aici.)

Surse:

  • http://logs.surnateum.com/sin-eater-mangeur-de-peches/