Cu peste o mie de ani înainte de era noastră, valea Nazca, o regiune deșertică pe coastă de sud a statului Peru, situată între orașele peruviene Nazca și Palpa, a fost ocupată de o populație a cărei tehnologie agricolă sofisticată i-a permis să construiască un sistem de irigații, îmbunătățind recoltele, și să extindă aria cultivabilă. În următorii 1500 de ani misterioasa populație a făcut progrese la țesătorie, olărit și arhitectură. În schimb cea mai remarcabilă realizare culturală a acestui popor rămâne crearea unei extraordinare arte terestre, a cărei utilitate practică a rămas un mister până în zilele noastre. Aceasta este cunoscuta sub numele de: „Liniile de la Nazca„.




Ce mister ascund liniile de la Nazca?

Așa numitele “linii de la Nazca”, mai multe mii la număr, constau în cinci feluri de semne, despre care William H. Isbell scrie:

“Cele mai obișnuite sunt liniile drepte. Mii de asemenea linii marchează deșertul în toate direcțiile – de-a lungul, de-a latul și de-a curmezișul… Uneori liniile se întorc și constituie figuri geometrice complexe, cu zigzaguri sau seturi de paralele prelungite de linii oscilatorii. În al doilea rând sunt figuri geometrice – triunghiuri sau forme trapezoidale alungite, – care pentru prima oară au fost observate din văzduh… În al treilea rând vin schițele de animale și plante înfăptuite prin linii curbe… Adesea, cele trei categorii formează o singură reprezentare… O a patra clasă de semne terestre include mai multe tipuri de grămezi de roci… A cincea categorie de semne e construcția din desene realizate pe povârnișurile dealurilor…”

Unele dintre aceste linii sunt înguste, nu depășesc 12 metri în lățime, altele sunt late de sute de metri. Unele linii se întind pe distanță de mulți kilometri. Populația Nazca le-a realizat dislocând pietrele întunecate din teren și așezându-le apoi în forma modelelor dorite.

Prima categorie a liniilor cuprinde dreptunghiuri, trapeze, pătrate, triunghiuri, gigantice „piste” dreptunghiulare, perfect rectilinii. Toate aceste piste se întrerup brusc, fiind parcă tăiate de o secure uriașă. Multe dintre ele se sfârșesc la marginea falezelor sau prăpastiilor, ceea ce a eliminat ipoteza că ar fi fost drumuri. De-a lungul unora s-au găsit rămășițele unor „borne” de piatră riguros așezate la 1,5 metri distanță una de alta… De altfel, unul dintre punctele nodale ale sistemului formează o suprafață surprinzător de asemănătoare cu cosmodromul de la Cape Kennedy.

În apropierea nodului central de întretăiere a patru gigantice piste principale există chiar și un reper format din cercuri concentrice, indicând o a cincea pistă oblică, flancata de alte două piste paralele, mai puțin pronunțate. În privința bornelor de piatră, orice pilot este ispitit să le asocieze cu imaginea atât de familiară a balizelor de aterizare.

Liniile de la Nazca

Cecetătorii au constatat că o pistă are dimensiunile exacte de 1 700 de metri lungime și 50 de metri lățime, iar o alta formează un imens unghi cu bisectoarea de 1 500 de metri. Ele sunt așezate într-o zonă ideală pentru un aeroport: un platou înalt, relativ plat, arid, compus din piatră dură, deci un suport rezistent la cele mai grele aeronave, lipsit de vegetația care să le stingherească orientarea și manevrele, dar aprovizionat cu apă din râul Nazca (astăzi secat), fără denivelări prea mari ale suprafeței pistelor principale, fără piscuri sau coline înalte în jur, care să pericliteze decolările și aterizările sau tururile de pistă și să complice reperarea.

Să fie aceasta o construcție artificială sau capriciile naturii au construit un aeroport „avant la lettre„?

Semnale luminoase adresate zeilor?

Liniile de la Nazca au pătruns în cultura populară mai mult după declanșarea erei O.Z.N.-urilor care au fost puse în legătură cu vizitele extratereștrilor pe pământ. În deceniul de după 1950, când interesul față de O.Z.N.-uri a proliferat datorită cărților și articolelor apărute în cotidiene și reviste cu privire la acest subiect, unii cercetători și-au îndreptat atenția către mitologie, cărți și manuscrise vechi, căutând să obțină dovezi despre contacte spațiale din cele mai vechi timpuri. În ediția din octombrie, 1955, a revistei „Fate„, James W. Moseley, arheolog amator și partizan înfocat al fenomenului O.Z.N., sugera că, deoarece semnele nu erau vizibile de pe pământ, “populația Nazca a construit uriașul sistem ca semnalizare pentru vizitatorii sosiți de pe alte planete, ori – poate vreo rasă pământeană, avansată tehnologic (probabil din Atlantida) care îi vizita din când în când”.

Tema a fost preluată de George Hunt Williamson, arheolog amator și persoana contactată de farfurii zburătoare, care i-a dedicat un întreg capitol intitulat „Semnale luminoase pentru zei„, în lucrarea sa „Calea spre ceruri” din 1959 în care scria:

“Existau ce pogorâseră pe pământ în vremuri pierdute în negura timpurilor. Dar, oare, de ce veneau ei și care era rostul acestor linii perfect astronomice?.. Acești „zei” sau mesageri cerești trebuie că aveau legatură cu civilizații pământene cu mult superioare; poate că populațiile acestea îi ajutau pe „zei” construind liniile și figurile, ori poate că „zeii” erau doar maeștri-arhitecți care proiectau, construcția propriu-zisă fiind efectuată de rasa pământeană”.

Înaltele civilizații avansate” la care făcea referire Williamson erau originare de pe continentele dispărute Lemuria și Atlantida, iar „zei” erau desigur, populațiile extraterestre. Williamson consideră că terenurile ce prezintă interes din punct de vedere arheologic, inclusiv liniile de la Nazca, fuseseră construite la “centri magnetici”, acolo unde aeronavele spațiale se puteau aproviziona cu combustibili.

La începutul deceniului al șaptelea, autorii francezi Louis Pauwels și Jaques Bergier au publicat un best-seller, ce a apărut în Anglia sub titlul “Zorii magici” și în America sub titlul “Dimineața magicienilor”, în anul 1963, oferind cititorilor o suită de speculații, despre ceea ce, curând, avea să fie numit “astronauții străvechi”, lucrare în care se menționau și liniile de la Nazca.




Aceste speculații au căpătat cea mai largă circulație prin intermediul cărții lui Erich von Daniken, “Carele zeilor?”, publicată mai întâi în Germania de Vest în 1968 și ulterior tiparită în lumea întreagă. Pentru Daniken, liniile reprezentau un aerodrom unde aterizau și de unde decolau aeronavele spațiale.

Pe baza cărții lui Daniken a fost realizat un film documentar care s-a bucurat de succes uriaș, iar speculațiile sale au fost reluate și reciclate la nesfârșit în perioda de avânt a astronauților-străvechi, din deceniul de după 1970, lăsându-i cu gura căscată pe creduli și pe cei ușor impresionabili.

Bibliografie

  • DAN APOSTOL, Deocamdată…Enigme, Editura Sport-Turism Bucuresti, 1986
  • JEROME CLARK, Enciclopedia Fenomenelor Inexplicabile, Editura Saeculum I.O. Bucuresti, 1999
  • Guardian Spirit of Nazca Lines – New Zealand Herald, 4 Noiembrie 1991