Tot flendurind Facebook-ul am văzut niște filmulețe interesante legate de levitație.

Asta mi-a amintit de niște chestii faine pe care le-am citit mai demult. Așa că le-am pus cap la cap și vi le prezint într-un articol.

Ne tot întrebăm cum de civilizațiile antice au reușit să construiască piramide și ansambluri precum piramidele sau Stonehenge.




Arhitecții și constructorii susțin că transportul acelor blocuri uriașe de piatră s-a realizat prin folosirea unei imense forțe de muncă, de-a lungul multor ani. Alții susțin că blocurile de piatră au fost târâte pe rampe de-a lungul pantelor abrupte, sau că s-au folosit sisteme de scripeti.

Alte opinii, însă, fac aluzie la intervenția forțelor extraterestre pentru a căra și prelucra atât de fin și de precis megaliții.

La prima vedere e destul de ciudat că o civilizație pe care istoricii o presupun a fi primitivă ar fi fost capabilă să realizeze aceste complexe structuri arhitectonice. Chiar și astăzi, cu toată tehnologia pe care o avem la îndemână, ar fi dificil spre imposibil să realizăm asemenea construcții. În primul rând ar dura ani de zile până să te pregătești în toate domeniile necesare, apoi să poți coordona eficient niște echipe.

O ipoteză bulversantă

Iată cum descriu Michael Pye și Kirsten Dalley în cartea „The Resonance Key” conceptul folosirii sunetului pentru levitație sau pentru a deplasa obiecte solide:

„În cuvinte simple, un levitator acustic nu este nimic altceva decât un fel de mașină de rezonanță – o modalitate de a introduce două frecvențe sonore opuse cu unde sonore care interferează, creând astfel o zonă de rezonanță care permite apariția levitației. Teoretic, pentru a deplasa un obiect care levitează, pur și simplu schimbi sau alterezi cele două unde sonore și faci modificările aferente.”

Esenţa tehnologiei levitaţiei este generarea unei forţe de anihilare a gravitaţiei. Iar acest lucru poate fi făcut și cu ajutorul undelor sonore.

levitație

Conceptul de levitație acustică.

La prima vedere nu am spune că sunetul este o forță. Dar amintiți-vă de o furtună, când a tunat de s-au zgâlțăit geamurile. Sau gândiți-vă că soldații care trăgeau cu tunul trebuiau să deschidă gura pentru ca presiunea zgomotului să nu le spargă timpanele. Gândiți-vă cum vă vibrează corpul după ce petreceți la discotecă sau la o nuntă unde muzica bubuie toată noaptea. Sau gândiți-vă la oamenii care au pietre la rinichi și scapă de ele prin distrugerea lor cu ajutorul unei surse de ultrasunete plasate în afara corpului. Deci e clar că sunetul are o putere care poate afecta mediul și corpul uman.

Dacă levitația sonică este posibilă pentru a mișca obiecte mici, oare nu este posibilă și pentru a mișca obiecte mari? Nu există dovezi , dar se pare că există martori oculari care susțin că au participat la asemenea operațiuni.

Dr. Jarl și metoda de levitație acustică tibetană

Henry Kjellson, un proiectant de avioane din Suedia, care a povestit unui ziarist o istorioară extrem de bizară, iar ziaristul ar fi publicat-o într-o revistă din Germania. Acest Henry Kjellson ar fi fost prieten bun și coleg cu un medic suedez care a ales să fie cunoscut sub numele de dr. Jarl.

Potrivit istorisirii lui Kjellson, dr. Jarl s-a împrietenit cu un tânăr student tibetan la Oxford. La un moment dat, dr. Jarl a fost plătit de o societate din Anglia ca să viziteze Egiptul. Prietenul său tibetan, fostul student la Oxford, a aflat acest lucru – și a trimis un mesager să-l găsească. Acest fost student la Oxford devenise membru în conducerea mănăstirii. Se pare că dr. Jarl a primit permisiunea de a sta în Tibet, de a studia, pentru ca mai apoi să poată face public ce găsise interesant acolo.

Acolo, dr. Jarl a putut vedea multe lucruri cărora occidentalilor nu le este permis să le vadă. Cel mai mare secret dintre toate se pare că a fost faptul că „un câmp sonor vibratoriu condensat putea anula puterea gravitației„.

Dr. Jarl a fost condus pe o pajiște cu pantă lină, ce era flancată la nord-vest de vârfuri de munți inalți. Unul dintre vârfurile de munte avea o terasă care ducea la o peșteră, la o înălțime de 250 de metri. Tibetanii tocmai începuseră construirea unui zid, format din uriașe blocuri de piatră, deasupra acelei terase – dar nu exista nici un drum până acolo.Se putea ajunge doar urcând pe franghie. La o distanță de aproximativ 250 de metri de acel pisc se afla o placă șlefuită din piatră ce avea în centru o scobitură rotundă. Placa avea o lățime de aproximativ 1m, iar scobitura avea o adâncime de circa 15 cm. Apoi, un grup de iaci au tras un bloc uriaș de piatră în acea scobitură. Acel bloc de piatră era foarte mare – avea 1 metru înălțime și 1,5m lungime.

levitație

Schiță realizata de designerul suedez de avioane, Henry Kjellson. Aceasta ilustrează conceptul de levitație acustică tibetană.

De aici intervine straniul. Călugării s-au așezat într-un arc de cerc (de 90 de grade) perfect, format din 13 tobe și șase trompete, toate îndreptate către acel bloc de piatră. Toate tobele erau făcute dintr-o folie de fier cu o grosime de 13mm, iar deasupra, în loc să aibă timpanul din piele, aveau tot o folie de metal pe care călugării o loveau cu bețe acoperite cu piele. Partea de jos a tobelor era neacoperită. Cele șapte trompete erau lungi de 3,12m, având deschiderile de 0,3m. Călugării au măsurat cu grijă distanța de la stâncă la acest sfert de cerc format din instrumente, și care a fost în final de aproximativ 63m. Opt din cele 13 tobe aveau exact aceeași mărime ca și blocul de piatră – diametrul de 1m și lungimea de 1,5m. Patru dintre tobe erau ceva mai mici, dar aveau exact o treime din volumul tobei mari, adica un diametru de 0,7 m și înălțimea de 1m. O tobă adițională, care era si cea mai mică, avea diametrul de 0,2m și o înălțime de 0,3m – din nou, o proporție armonică perfectă. O tobă mijlocie avea volumul a 41 de tobe mici, iar volumul unei tobe mari ar fi cuprins 125 de tobe mici.

Instrumentele au fost puse pe niste suporturi care le permiteau sa aibe o orientare exactă. Un număr de aproximativ două sute de călugări s-au aliniat în șiruri, de circa opt sau zece persoane, în spatele fiecăruia dintre cele nouăsprezece instrumente. Se pare că acești călugări generau energie în mod conștient, probabil printr-un fel de meditație, iar acele instrumente erau o modalitate de a focaliza și concentra acea energie.

Când blocul de piatră a ajuns pe poziție, călugărul din spatele tobei mici a dat semnalul de începere al concertului. Toba mică avea un ton foarte ascuțit. Putea fi auzită chiar dacă celelalte instrumente făceau un zgomot asurzitor. Toți călugării cântau și intonau o rugăciune, crescând gradat tempo-ul aelui zgomot incredibil. În primele patru minute nu s-a întâmplat nimic. Dar în timp ce ritmul tobelor și intensitatea sunetului creșteau, blocul masiv de piatră a început să se miște și să se clatine, iar apoi brusc, s-a ridicat în aer cu o viteză sporită, zburând pur și simplu spre direcția platformei din fața deschiderii peșterii, la o înălțime de 250m. După o ascensiune de trei minute, blocul a aterizat pe platformă.

În acest proces, unele pietre au crăpat datorită intensității, iar călugării le-au îndepărtat. Cu toate acestea, ei au reușit să transporte, cu ajutorul acestei metode, cinci sau șase blocuri de piatră pe oră.

Linauer

O demonstrație similară ar fi fost văzută și în anii 1939, de către un cineast australian cunoscut sub numele de Linauer, într-o zonă izolată din nordul Tibetului. Călugării de acolo foloseau un fel de gong realizat din aliaje metalice diferite, având un centru moale din aur. Gongul era acompaniat de un instrument cu coarde de metal, care cânta singur, ca efect al vibrațiilor gongului.

Sunetul acestor două instrumente a fost direcționat spre un ecran mare, care avea menirea de a amplifica sau de a dirija sunetul pentru deplasarea unor blocuri de piatră uriașe.

Probabil fiecare gen de piatră are nevoie de un anumit sunet și de o anume frecvență. Fiecare tip de rocă folosit în construcțiile tuturor acestor megaliți, piramide și alte structuri gigantice își are propria rezonanță. Pământul însuși are propriile lui frecvențe de rezonanță. Cea mai cunoscută dintre acestea este Rezonanța Schumann, de 7,83 hertzi.

Castelul de Coral

Unele legende spun că metoda de levitație cu ajutorul sunetului pentru a construi masive structuri de piatră ar fi fost întrebuințată la Homestead, Florida, loc în care se află Castelul de Coral.

Castelul de Coral este opera lituanianului Edward Leedskanin. Construcția este efectiv un castel cu pietre imense urcate pe ziduri uriașe, cu un obelisc imens de 28 de tone, cu o poartă cu balamale de 9 tone și cu ziduri constând în blocuri ce cântăresc fiecare câteva tone.

levitație

Edward Leedskanin stând pe unul din blocurile imense de coral.

Leedskanin a început să-și ridice castelul prin 1920. O parte din vecinii lui au susținut că l-au văzut pe Leedskanin transportând blocuri de coral cu camionul, dar nimeni nu l-a văzut vreodată ridicand aceste blocuri pentru a construi un castel. Leedskanin spunea că a aflat secretul constuirii piramidelor folosind parghii și scripeți obișnuiți. Pe de altă parte se zice că era obsedat de magneți și de energiile pământului, iar unele dintre scrierile lui conțin referiri la un „curent magnetic” și aluzii la capacitatea lui de a folosi levitația pentru a mișca obiecte. Leedskanin avea o constituție pipernicită, iar gândul că a putut să ridice blocurile de coral cu un fel de curent sau prin levitație electromagnetica dăinuiește până în zilele noastre.

Construcții stranii cu proprietăți acustice bizare

Marea Piramidă

În cazul Marii Piramide de la Gizeh, e posibil ca însuși câmpul energetic al Pământului să fie implicat. Marea Piramidă are ziduri interioare construite din granit roz, rocă bine cunoscută pentru proprietățile ei rezonante. Experimente acustice efectuate de ingineri în camerele superioare au pus în evidență o frecvență de rezonanță de 121 hertzi, iar în interiorul cutiei de granit din cameră, una de 117 hertzi.

Interacțiunea dintre două frecvențe usor diferite creează o frecvență care aproape se potrivește cu cea a bătăilor inimii unui om. Mulți vizitatori și cercetători de la Piramida din Gizeh relatează niște proprietăți rezonatorii uimitoare, în special în Camera Regelui, care rezonează cu acordul lui Fa diez, și în Camera Cufăr, care rezonează cu La, a treia minoră a lui Fa diez.

Unii cercetători cred că această „potrivire” de rezonanță crează o energie pe bază de sunet, potrivită pentru vindecare.

Stonehenge

Și despre Stonehenge se spune că ar avea proprietăți rezonatoare. Profesorul universitar Rupert Till crede că pietrele verticale au fost special prelucrate cu scopul de a crea condiții acustice pentru amplificarea sunetelor din interiorul acelui ansamblu. Scopul ar fi fost de a pune o persoană într-o stare de conștiință alternativă.

Arheologul Aaron Watson care s-a specializat în studiul monumentelor neolitice a emis o ipoteză proprie: „Constructorii monumentului știau cum să controleze mișcarea sunetului.” Pietrele verticale amplifică frecvențele înalte, cum ar fi cele ale vocii umane. Sunetele de joasă frecvență, cum ar fi cele ale unei tobe reverberează pe pietre și pot fi auzite pe distanțe mari. Watson crede că ansamblul a fost creat pentu a induce o „experiență dinamică multisenzorială„.

Este foarte posibil ca acei constructori antici chiar să fi înțeles la adevărata sa valoare natura sunetului, a frecvențelor, vibrațiilor și rezonanțelor. Sau poate au fost învățați de cineva sau de ceva… Oricum, e imposibil ca din întâmplare, să le iasă unor primitivi niște construcții bine finisate, cu proprietăți rezonante și care să mai fie aliniate și cu tot felul de stele sau evenimente astrologice precum solstițiile sau echinocțiile.

Piramida El Castillo

Piramida El Castillo de la Chichen-Itza din Mexic are și ea tot felul de proprietăți acustice bizare. Piramida El Castillo este o piramidă în trepte, cu terase pătrate și cu scări în trepte pe toate cele patru părți ale templului aflat în vârful ei.

Unii turiști de la El Castillo spun că dacă bați din palme vei obține un sunet ciudat, care e foarte asemănător cu ciripitul păsarii Quetzal.

În 2003, după ce acest ecou straniu a atras suficient de multă atenție, patru cercetători belgieni au mers acolo ca să studieze problema științific. Studiul rezultat a fost propus pentru numărul din decembrie 2004 al revistei „Journal of the Acoustical Society of America„. Echipa, condusă de Nico F. Declercq și Joris Degrieck de la „Departamentul de Construcții și Producție Mecanică” al Universității din Ghent, Belgia, a efectuat un studiu teoretic al efectelor acustice speciale de pe scara lui El Castilo, unde s-a raportat legătura dintre pleznitul din palme și ciripit.

Cercetătorii intuiseră că ecoul-ciripit era produs de un fenomen numit „împrăștiere Bragg„. Studiul a implicat comparații cu sonograme, măsurători de frecvențe ale diverselor sunete. A fost studiat si chiar și sunetul numit „efectul picăturii de ploaie„. Acesta apare când oamenii urcă scările piramidei, iar încălțămintea produce sunete pulsate conținând toate frecvențele. Oamenii de știință au efectuat diverse experimente la fața locului, în diverse condiții meteorologice, pentru a testa relația dintre viteza sunetului și variațiile de temperatură. Experimentele au confirmat bănuiala oamenilor de știință privind fenomenul de „împrăștiere Bragg„.

În concluzie sunetul și rezonanța produc modificări în fiziologie și în mediu. E imposibil ca niște constructori primitivi să fi nimerit pur și simplu aceste conexiuni.

Sunetul poate produce stări alternative ale conștiinței, poate mișca și levita obiecte uriașe, poate determina stări de transă. Așa că tot ce se poate e că prelucrarea și finisarea blocurilor de piatră din misterioasele construcții să fi fost făcută tot prin sunet.

Pichamărul NASA și nesul zburător

Oamenii de atunci nu aveau echipamente tehnologice avansate. Dacă ar fi avut, măcar unul tot s-ar fi găsit îngropat pe undeva. Dar dacă ei cunoșteau puterea sunetului și o puteau manageria cu atâta finețe, e clar că tehnologia lor era cu mult mai tare decât ceea ce avem azi.

Cei de la NASA nu desconsideră concepte precum levitația și poziționarea sonică. Ei au studiat aceste legende și au creat un fel de pichamăr sonic. Conform rezumatelor tehnice ale NASA de la 1 mai 2005, aceștia au realizat un prototip la scară mică chiar au făcut cu el o demonstrație publică. Acest pichamăr sonic folosește vibrațiile ultrasonice și sonore pentru a tăia materialele.

Desi oamenii de știință au fost capabili să folosească puterea sunetului pentru a levita mici obiecte, inclusiv insecte și pești, de decenii, cercetătorii din Elveția au făcut un pas uriaș reușind să asigure un control mai bun al mișcării de levitație. Echipa lui Dimos Poulikakos, reprezentând ETH Zurich, Universitatea de Știință și Tehnologie din Elveția, a efectuat o serie de experimente în aer, cum ar fi combinarea unor picături de apă sau soluții chimice si introducerea ADN-ului în celule. Ei au mai reușit să facă un experiment destul de amuzant în care o granulă de cafea instant se contopește în zbor cu o picătură de apă pentru a crea un nes zburător.

Ei au levitat, de asemenea, o scobitoare din lemn în timp ce se rotea, deplasând-o înainte și înapoi. Undele de sunet exercită o presiune atunci când lovesc o suprafață, dar efectele sunt de obicei prea mici pentru a putea fi observate. Dar dacă intensitatea este e dată la maximum un timp îndelungat, sunetul are capacitatea de a contracara efectele gravitației.

Progresul lui Poulikakos asupra levitației lipsită de mișcare va fi probabil foarte util pentru industria farmaceutică. El le permite cercetătorilor să amestece soluțiile în aer, fără a mai exista potențialul de contaminare din cauza containerului. Inginerul mecanic Dimos Poulikakos a declarat că va lansa în curând noi rezultate ce vor arăta echipa sa mutând obiecte mult mai grele și mai dense, cum ar fi bilele de oțel.




Posibil ca acei „primitivi” strămoși ai noștri știau cum să facă același lucru fără ajutorul unei mașinării. Probabil că descoperiseră o rețetă în care folosirea muzicii, a incantațiilor, a tobelor și o înțelegere generală a câmpului electromagnetic al Pământului și a rezonanțelor erau îndeajuns ca să le permită să creeze cele mai bizare și durabile edificii de pe Pământ.

Surse:

  • DAVID WILCOCK, Investigații revelatoare asupra câmpului conștiinței, Traducători: Aretina Timoce, Andreea Scrumeda, Editura Deceneu, București, 2012
  • MICHAEL PYE, KIRSTEN DALLEY, Civilizatii dispărute și secrete ale trecutului, Traducător: Liviu Mateescu, Editura Life Style, 2016