Omul vine pe lume urlând, gol, plin de sânge, lichid amniotic – și din câte se pare, cercetând istoria lumii, consemnată sau nu, lucrurile nu par să se îndrepte față de acest punct de pornire. Viața omului preistoric pivota în jurul jocului nebun al forței brute, norocului chior și voinței haotice a elementelor naturii.

În timpurile acelea, insăși viața, nu însemna cu nimic mai mult decât o stare temporară a existenței – situația cât se poate de ne-spirituală de a fi aruncat într-un anumit loc din lume și de a-ți croi drum către un altul. Din cauză că foamea, setea, nevoia de adăpost și dorința de a procrea țineau în ghearele lor omenirea, nu mai rămânea timp prea mult pentru contemplația religioasă.




Însă povestea aceasta rămâne neschimbată de-a lungul timpului. Omul evoluează. Semințele civilizației sunt aruncate. Cu degetul mare opozabil și o atitudine nouă, Omul se ridică și își aprinde focul, își face uneltele și adăposturi care sa îl fereasca de restul lumii.

Și tocmai din această scânteie de umanitate a apărut adevarata sămânță care a reprezentat începutul, ori pentru tot ceea ce s-a făcut, ori pentru tot ceea ce s-a desfăcut – o cutie a Pandorei numită timp liber.

Cu acest dar, nu a mai existat nevoia permanentă de a se agita în legătură cu foamea, setea și sexul. Omul a putut să gândească, a putut să plănuiască, a putut să rămână în așteptare pentru a acționa la momentul potrivit.

Poate că exact în acea zi s-au născut consecința și conștiința. Poate că și conceptele de crimă și pedeapsă s-au născut din senin și poate că, pentru prima oară, a existat un loc numit infern.

Cuvantul „infern„, in limba engleză – „hell” – provine din germanul „hel” care înseamnă a acoperi, a ascunde sau a camufla. Lumea de dedesubt, formată din foc și pucioasă pare să își aibă originile în tradiția grecească a vieții de apoi, însă originile conceptului de „infern” sunt aproape benigne prin comparație cu aceasta.

Ideea de infern la greci

După moarte, grecii străvechi se imaginau într-o adevărată lume subterană, sub crusta pământului, pe Câmpiile Elizee. Pentru cei răi era Tartarul, aflat sub stăpânirea lui Hades – Tartarul era un tărâm al suferințelor și al chinurilor eterne.

În tradiția greacă, trupurile morților privilegiați erau îngropate cu o monedă sub limbă, ca plată pentru luntrașul Charon. El trbuia să le treacă sufletele peste râul Acheron. Despre cei care mureau fără prieteni și fără avere se spunea că se adunau pe malul de dincolo, fiindu-le refuzată pentru totdeauna intrarea în Hades. Se spunea că mai erau trei râuri care curgeau pe acolo – Cocytus, Phlegethon și, cel mai cunoscut, râul, Styx.

Conceptul de infern la evrei

În tradiția evreiască, lumea de apoi se numea Sheol – o lume a umbrelor, populată de spiritele morților. Termenul evreiesc traducându-se prin „mormânt”, este posibil ca această idee să reprezinte o metaforă a morții – soarta care îi așteaptă atât pe cei săraci cât și pe cei bogați, pe opresori și pe cei oprimați.

În loc să fie un tărâm al torturii și pedepsei, Sheol pare să fie mai curând un fel de sală de așteptare spirituală a Purgatoriului spiritual, unde nici cele mai păcătoase suflete nu au de așteptat mai mult de un an pentru a fi curățate și eliberate în cosmos.

Iadul amintește și de Gheena grecească – din ebraicul Gehinnom, cel mai probabil un indiciu al Văii Gehinnom, o zonă din sud-vestul Ierusalimului, unde fenicienii aduceau sacrificii unor zei întunecați și bizari.

În vremurile mai apropiate, acest loc a servit drept zona unde se incinerau gunoiul și resturile și unde erau aruncate cadavrele criminalilor executați, fără nici o ceremonie. Este foarte posibil ca acest ciclu perpetuu de putrezire și nimicire să fi servit drept model pentru ce avea să devină Iadul, însă concepția evreiască a Iadului nu era aceea a pucioasei și chinurilor, după cum amenințarea cu condamnarea eternă nu constituie un aspect al dogmei evreiești.

Infernul la musulmani

În concepția musulmană, iadul este un loc numit Jahanam – care are rădăcina tot în cuvântul evreiesc Gehinnom – și este mai apropiat de concepțiile creștine și ulterioare referitoare la iad ca loc al focului și durerii. Este interesant de observat că în vreme ce în islam există șapte niveluri ale iadului, numai două dintre ele sunt destinate credincioșilor săi – celelalte cinci se spune că ar reprezenta sălașul necredinciosilor care nu-l acceptă pe Allah și învățăturile sale.

Jaheem, nivelul cel mai de jos al iadului, este dedicat credincioșilor islamului, dar acelora care s-au abătut de la învățăturile acestuia. Jahanam este destinația finala a idolatrilor după sfârșitul lumii. Cei care venerează puterea focului sunt destinați nivelului Sa’ir, în vreme ce aceia care nu-l acceptă pe Allah vor suferi chinurile din Saquar. Evreii vor fi trimiși în Ladha, iar creștinii își vor petrece eternitatea în Hawiyah. Cel mai adânc colț al Iadului este Hutama – lăcașul unei seminții rare – ipocritul religios.

Infernul pentru catolici

Câmpiile iadului au primit un șut administrativ în fund din partea Bisericii Romano-Catolice. Conceptul a devenit de-acum împătrit:

a) iadul ca loc al chinurilor pentru sufletele damnate;

b) limbus parvulorum, pragul iadului copiilor, unde sunt închiși și pedepsiți cei care au murit cu „păcatul originar” al însăși nașterii;

c) limbus partum, dublul deochi spiritual al pragului iadului pentru mulțimile care au trăit și au murit înainte de Hristos și cărora le este totuși interzis accesul în Ceruri din cauza păcatului lui Adam;

d) Purgatoriul, unde cei care comis păcate mai mici (scuzabile) sunt purificați prin pedeapsă și în cele din urmă urcă la Cer.

Focul iadului este perceput în general ca un chin, fiind cu totul deosebit de orice a cunoscut vreodată omul în viața lui de pe pământ – ard la temperatură maximă fără să aibă nevoie de combustibil și de întețire.

Infernul pentru taoisti si budisti

Pentru partizanii taoismului și budismului, pedeapsa pentru o viață frivolă și rea este reprezentată de un ansamblu de optsprezece niveluri de torturi înfricoșătoare. Păcătoșii pot să fie aruncați de colo-colo de vânturi extrem de puternice ; pot să fie arși în foc, înghețați în gheață, fierți în cazane imense cu ulei, despărțiți de membre cu fierastrăul sau rupți în bucăți de carne; este posibil să li se taie limba; pot să fie striviți în bucățele de ciocane uriașe; pot să fie tăiați în două; pot să fie trași în țeapă și atârnați asemenea hălcilor de carne în vitrina măcelăriei; este posibil să le fie scoși ochii; pot să fie străpunși, scoțându-li-se inima prin piept; pot să fie goliți de măruntaie; jupuiți de vii; devorați de viermi sau pot să fie puși pe o platformă deasupra unui infern permanent.

Date fiind păcatele și răutatea din lume, este ușor de imaginat că oricare dintre concepțiile referitoare la iad constituie, de la bun început, niște coșmaruri clerice.

În loc de încheiere

Infernul a rămas un simbol în spatele formelor convenţionale şi simbolice ale dogmei. Pentru mulți oameni, ideea de infern ține de epoci demult apuse. Dacă înainte puteai educa omul folosindu-te de ideea de iad și de pedeapsă, astăzi, această pedagogie nu mai este adecvată. O metodă de educație folosită cu succes într-o epocă se poate dovedi total nepotrivită şi dăunătoare într-o altă epocă. Omenirea este într-un punct în care înfricoşările şi ameninţările cu pedepse dintr-un ipotetic infern, și-au pierdut din forță și nu mai dau randament. Dacă înainte ideea de infern te ținea legat de biserică, acum ea nu face decât să îndepărteze omul de biserică.




O religie justitiară, care amenință cu infernul nu mai e cea mai nimerită religie pentru om.Omul este prea torturat de legi, de îndatoriri, de pretențiile pe care le are societatea de la el.

Și ar mai fi un aspect. Din moment ce ne rugăm pentru sufletele chinuite, despre care presupunem că ar pătimi în iad, asta înseamnă că, de fapt, rugile noastre îi ajută să iasă dn infern, către lumină și liniște. Deci chinurile iadului nu sunt veșnice, așa cum amenință biserica…

Sursa:

  • Criptopedia, Jonathan Maberry, David F. Kramer, Editura Paralela 45