Giulgiul din Torino (sau Sfântul Giulgiu aşa cum acesta este cunoscut de majoritatea creştinilor) este o pânză de in lungă de aproximativ 4.4 metri şi lată de 1.1 metri. Se crede că în această pânză a fost învelit trupul lui Iisus Hristos înainte de a fi coborât în mormânt. Giulgiul din Torino este, fără doar şi poate, una dintre cele mai importante relicve religioase ale Creştinătăţii.

Însă nu toată lumea este convinsă de veridicitatea Giulgiului din Torino. De fapt, apar tot mai multe voci care afirmă sus şi tare că, în realitate, giulgiul este un fals de o calitate excepţională. De aici şi multitudinea de întrebări pe care scepticii şi le pun. Este posibil ca Giulgiul din Torino să nu fie nimic altceva decât o mare farsă? Este Biserica Catolică în spatele acestui mit? Ce dovezi ale veridicităţii Giulgiului există cu adevărat?

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie ca mai întâi să ne întoarcem la originile Giulgiului din Torino.

Giulgiul din Torino – Origini

Conform Bibliei, la trei zile după moartea lui Iisus Hristos, doi dintre apostolii acestuia (Petru şi Ioan) au venit la mormânt unde au descoperit că piatra masivă ce bloca intrarea în criptă fusese mutată din locul ei iar trupul Mântuitorului dispăruse. În schimb, giulgiul în care acesta fusese învelit zăcea aruncat pe jos, iar într-un colţ, frumos împăturită, se găsea pânza cu care chipul lui Iisus fusese şters de sudoare şi sânge.




Descrierea din Biblie ne duce imediat cu gândul la misteriosul Giulgiu din Torino, însă istoria timpurie a acestuia a fost si ramâne o adevărată enigmă. Practic, între această relatare biblică şi scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea, nu mai există nici o altă dovadă concretă a existenţei giulgiului. Ce s-a întâmplat cu acesta timp de mai bine de şase secole? Dacă Giulgiul din Torino este real, atunci cine l-a ascuns şi de ce?

Misterul Giulgiului din Torino

După unele surse istorice, imediat după moartea lui Iisus Hristos, Giulgiul din Torino a fost scos din Ierusalim şi a ajuns în posesia regelui Abgar din Edessa (azi Urfa, Turcia) care a ascuns pânza într-un perede al cetăţii sale. Misterul ce învăluie Gulgiul din Torino dăinue însă pentru că din acel moment, relatările despre pânză se pierd undeva la graniţa dintre realitate şi ficţiune.

De exemplu, Sfântul Ioan Damaschinul vorbeşte despre giulgiu în lucrarea sa anti-iconoclastă, „Despre icoane”, unde identifica pânza cu acea „imagine de la Edessa”. Însă în mod evident, deşi scrierile sale au fost şi sunt extrem de importante pentru întreaga credinţă Creştină, Sfântul Ioan Damaschinul nu a văzut niciodată cu ochii lui giulgiul. Lucrările sale se bazează pe alte relatări iar acest lucru a fost demonstrat şi de către Averil Cameron (expert în istorie antică şi bizantină) în urma unor cercetări amănunţite în jurul mitului Giulgiului din Torino.

Prima relatare ce pare să aibă o oarecare legătură cu realitatea apare în secolul al VI-lea (după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus), atunci când, se pare, că Giulgiul din Torino a fost redescoperit. În anul 944, giulgiul pare să fi fost mutat din nou, de această dată de la Edessa în capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol. Aici, arhidiaconul catedralei Sfânta Sofia (Hagia Sophia) declară sub jurământ că pânza conţine întradevăr urmele trupului lui Iisus Hristos şi pete de sânge ce par să sugereze existena unei răni laterale.

Foarte straniu este şi faptul că, deşi Giulgiul din Torino este una dintre cele mai importante relicve ale Creştinătăţii, până în secolul al XII-lea, în Occident nu s-a ştiut nimic de existenţa pânzei. Este greu de crezut că existanta unui astfel de obiect ar fi putut fi ţinută secret faţă de marile imperii şi regate Occidentale.

În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea directă a patriarhului de Constantinopol şi al Curţii Bizantine, face un nou inventar al obiectelor de cult la Capela „Sfânta Maria”. Messoritis pune giulgiul, numeroase alte obiecte considerate sfinte şi câteva relicve într-un cufăr şi le transferă pentru mai multă siguranţă în Biserica Mănăstirii din Vlaherne. Messoritis notează: „Giulgiul este din pânză obişnuită de in, miroase încă tare a smirnă.”

La scurt timp după aceasta apar şi primele relatări în Occident şi tot mai mulţi apuseni sunt atraşi de mirajul pânzei. În anul 1203, cavalerul Robert de Clari, cronicar al Cruciadei a patra, nota: „[…] deşi am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanţ”.

Urmează o perioadă tumultoasă în istoria giulgiului. După ce în 1204 cruciaţii cuceresc Constantinopolul, Giulgiul din Torino ajunge în posesia lui Othon de la Roche. Acesta realizează care este adevărată valoare a pânzei şi o trimite pe ascuns tatălui său, Donche de la Roche. Pentru prima dată în ultimii 1200 de ani, giulgiul părăseşte Ţară Sfânta şi se îndreaptă spre Lirey, Franţa unde este depus la Biserica Sfântului Ştefan.

Apariţia giulgiului în Biserica Sfântul Ştefan din Lirey este şi prima dovadă incontestabilă a existenţei pânzei. Însă apariţia bruscă a relicvei în Europa nu a fost legată în nici un fel cu istoria pânzei şi traseul pe care aceasta îl urmase până în anul 1355. De altfel, relicve religioase care apar din senin nu erau ceva neobişnuit, în special în perioada despre care discutăm, când Europa încă se mai recupera după dezastrul provocat de Moartea Neagră.

Însă ce ridică şi mai multe semne de întrebare în legătură cu veridicitatea Giulgiului din Torino sunt relatările, gravurile şi picturile din secolele XVI – XVII asociate cu giulgiul. Pânza descrisă în aceastea este una cu totul diferită de cea care există în prezent la Vatican.

Gravură de Antonio Tempeste în 1613

Gravură de Antonio Tempeste, 1613

Într-o gravură realizată de Antonio Tempeste în 1613 se vede clar că elementele de pe giulgiu era mult mai proeminente decât cele din prezent. Explicaţia este una foarte simplă. La acea dată, Giulgiul din Torino era expus în faţa unor mulţimi impresionante de credincioşi care trebuiau să poată vedea, fără nici o urmă de îndoială, detaliile de pe pânză. Dacă detaliile nu ar fi fost atât de vizibile, giulgiul nu ar mai fi avut un aşa impact asupra mulţimilor.

Una dintre primele relatări independente apare în anul 1449 când un călugăr de la Mânăstirea Sfântul Jacques din Liege, care a văzut pânza în timpul unei expuneri publice, spune că giulgiul este “pictat incredibil” (miro artificio depicta) cu rănile de la mâini, picioare şi partea laterală atât de clare că păreau a fi făcute recent.

În anul 1537, un grup de maici însărcinate cu restaurarea giulgiului după ce acesta a fost deteriorat într-un incediu, au notat câteva elemente extrem de interesante.

“[…] am privit de sus până jos rănile ale căror detalii se pot vedea pe sfântul Giulgiu…am văzut suferinţe care nu se pot imagina…urme ale unui chip învineţit şi torturat de lovituri, capul său divin străpuns de spini, răni din care sângele a curs şi a rămas imprimat pe frunte…o culoare purpurie uimitoare…iar rana laterală pare suficient de mare cât să strecori trei degete…cu o urmă clară de sânge ce pare să provină de undeva de dedesubt.”

Aceste imagini însă nu se mai pot observa pe Giulgiul din Torino din prezent, ca şi cum ar fi dispărut în mod miraculos. Sau poate nu vorbim despre aceeaşi pânză?

Secretul urmelor de pe pânză

Schimbările în iconografie sunt dramatice. Diferenţele dintre reprezentările scenei înmormântării lui Iisus Hristos din secolele XII – XIII sunt incredibile. Imaginile arată foarte puţin sânge. De exemplu, în pictura de pe altarul Klosterneuberg (anul 1181) se înfăţişează imaginea lui Iisus Hristos întins, cu braţele încrucişate peste pelvis, însă nu se observă nici cea mai mică urmă de sânge. Un alt exemplu relevant este „Codexul de Rugăciuni” din Ungaria, realizat în jurul anilor 1192 – 1195.




Dacă este să comparăm cele două reprezentări (cea de pe Klosterneuberg şi cea din Codex) cu diferite reprezentări realizate 130 de ani mai târziu (de exemplu cele din Biblia Holkham din jurul anului 1330), diferenţele sunt evidente. În scenele răstignirii, sângele practic ţâşneşte din Coroana de Spini şi din rănile de la mâini. Această nouă reprezentare, mult mai sângeroasă, este specifică secolului al XIV-lea şi este extrem de important de observat dacă urmele de pe Giulgiul din Torino reflectă aceste noi interpretări.

Dacă este să comparăm scenele din Holkham cu imaginile şi relatările legate de Giulgiul din Torino din perioada respectivă, se poate vedea cu uşurinţă că urmele de pe pânză sunt în perfectă „armonie” cu scenele descrise carte. De altfel, şi descrierile oferite de maicile care s-au ocupat de restaurarea giulgiului in 1537 sunt relevante în acest caz.

“[…] vânătăile şi loviturile de flagel sunt atât de evidente şi de dese încât cu greu se poate găsi o porţiune din trupul Mântuitorului care să nu fi fost afectată. Rănile par să fie continue de-a lungul corpului, din creştetul capului şi până în vârful picioarelor.”

Nici una dintre aceste urme nu mai sunt vizibile pe Giulgiul din Torino expus astăzi. Cum este posibil aşa ceva?

Biserica Catolică şi Giulgiul din Torino

Mulţi dintre cei care susţin autenticitatea pânzei au ca principal punct de referinţă faptul că Biserica Catolică confirmă veridicitatea giulgiului. Însă problema nu sunt chiar aşa de simplă. Să aruncăm o scurtă privire retrospectivă asupra legăturii dintre Biserica Catolică şi Giulgiul din Torino.

La scurt timp după ce familia Savoy a obţinut giulgiul în anul 1453, aceştia au început să expună public pânza în Piaţa Castello din Torino. Având în spate o poveste bine pusă la punct, pânza a început să atragă tot mai mulţi credincioşi. Cu toate acestea, biserica s-a opus în totalitate ideii că relicva ar putea fi autentică.

Au fost nevoie de mai bine de 200 de ani pentru ca Biserica Catolică să accepte că giulgiul ar putea fi un obiect la care credincioşii se puteau ruga, însă nimic mai mult. Veridicitatea pânzei era în continuare dezminţită. Deci despre ce suport vorbim aici?

Poziţia Bisericii Catolice a rămas neschimbată, iar recent, Papa Francis a reafirmat ideea giulgiului ca un obiect de rugăciune, dar nimic mai mult. Să nu uităm că însăşi Biserica Catolică a cerut o datare cu carbon în anul 1988, rezultatul fiind unul foarte interesant: cu o probabilitate de 95%, inul din care este realizată pânza a fost recoltat între anii 1260 şi 1390. Este exact perioada în care relatările legate de scenele crucificării şi ale înmormântării lui Iisus Hristos au devenit mult mai sângeroase.

Întrebarea care se pune este: dacă nici Biserica Catolică nu este dispusă să creadă în veridicitatea giulgiului, atunci de ce acesta este expus în continuare în Torino? Răspunsul pare să fie unul cât se poate de simplu: în primăvara lui 2015, peste 2 milioane de credincioşi au venit să vadă pânza.

Concluzie

Este Giulgiul din Torino real? Toate datele pe care lumea ştiinţifică a reuşit să le strângă în ultimii 20-30 de ani par să dovedească contrariul. Acest lucru însă nu-i va opri pe cei care cred în puterea tămăduitoare a pânzei.

De fapt, răspunsul la toate întrebările pe care ni le putem pune este unul cât se poate de simplu. Pentru cei care cred cu adevărat, nici o dovadă ştiinţifică nu-i v-a face să renunţe la credinţă lor. Cei care nu cred în autenticitatea pânzei nu v-or putea niciodată să fie convinşi că Giulgiul din Torino este real.

Istoria giulgiului este una lungă, tumultoasă şi plină de întrebări fără răspuns. Însă fără doar şi poate, Giulgiul din Torino este una dintre cele mai vechi relicve ale Creştinătăţii şi unul dintre pilonii pe care s-a clădit Biserica pe care o ştim noi astăzi.

Bibliografie

  • Charles Freeman – „Holy Bones, Holy Dust: How Relics Shaped the History of Medieval Europe” publicată în 2011 de Yale University Press
  • Charles Freeman – „Egypt, Greece and Rome: Civilizations of the Ancient World” publicată în 2014 de Oxford University Press
  • Harry Gove – „Relic, Icon or Hoax? Carbon Dating the Turin Shroud” Institute of Physics Publishing, 1996
  • David Sox – „The Shroud Unmasked„, The Canterbury Press, 1988
  • Walter C. McCrone – „Judgment day for the Shroud of Turin” Amherst, N.Y., Prometheus Books, 1999
  • www.shroud.com
  • Shroud of Turin Not Jesus, Tomb Discovery Suggests„, National Geographic Daily News