Încă din antichitate oamenii au căutat să inventeze şi să construiască cele mai eficiente arme de război. Scrieri despre astfel de arme au tot existat însă multe dintre legende s-au dovedit a fi doar simple poveşti. Pentru altele, misterul a fost elucidat fie în urma descoperirilor arheologice, fie prin identificarea unor documente care explicau în detaliu modul de construcţie şi de operare al acestora.




Între armele care au existat cu certitudine, dar care încă rămân necunoscute, se face remarcată una a cărei invenţie poate fi echivalată pentru perioada respectivă cu descoperirea bombei atomice: focul grecesc sau focul bizantin.

Folosirea focului grecesc în scopuri militare este la fel de veche precum arta de a purta războaie. Homer, părintele istoriei, aminteşte în lucrarea sa “Iliada” cum soldaţii din Troia au distrus navele de luptă ale celor din Ahaia folosind un „foc neobosit”: „[…] şi cei din Troia au aruncat cu foc neobosit în spatele lor şi flacără au vărsat peste ei zdrobindu-i”.

Foarte mulţi pot argumenta că însemnările din „Iliada”, în special cele legate de acest război, nu pot fi luate în calcul, atâta vreme cât arheologii nu au găsit nici o dovadă concretă care să ateste existenţa legendarei cetăţi Troia. Însă informaţii despre amestecuri inflamatoare există încă de pe vremea vechilor asirieni, înaintea secolului al IX-lea î. Hr. Asirienii foloseau o substanţă specială cu care îmbibau vârful săgeţilor. Scrierile descoperite aici povestesc despre un foc care, odată aprins, nu mai putea fi stins.

Alte însemnări vechi vorbesc despre asediul oraşului Delium din jurul anului 424 î. Hr. Soldaţii cetăţii au folosit „aruncătoare de flăcări” pentru a proteja oraşul de cotropitori. Mai mult decât atât, potrivit istoricului antic Tucidide, civilizaţia greco-romană cunoştea secretul unui amestec special pe bază de petrol, sulf şi alţi compuşi chimici necunoscuţi care a fost folosit cu deosebit succes în războaiele purtate la acea vreme.

Focul grecesc

Cronicarul Teofan Confesorul a fost primul care a făcut referire directă în lucrările sale la „focul lichid” – aşa cum era numit focul grecesc. Teofan vorbeşte despre domnia împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (665 – 685 d. Hr.) care a folosit cu succes focul grecesc împotriva hoardelor de arabi în timpul primului război pentru cucerirea Constantinopolului (674 – 679 d. Hr.).




Teofan Confesorul nota că focul grecesc a fost inventat de un anume Kallinikos (sau Callinicus), un arhitect şi meşteşugar din Heliopolis. Când arabii au invadat oraşul, Kallinikos a fost nevoit să fugă împreună cu familia sa şi să caute adăpost în Constantinopol. Meşterul a pus focul grecesc la dispoziţia împăratului bizantin care, folosindu-se de această nouă armă, a obţinut o victorie strălucită împotriva asediatorilor musulmani.

Cu toate acestea unii cercetători din ziua de azi consideră că este imposibil ca un singur individ să fi descoperit un asemenea compus chimic complex. În realitate, Kallinikos s-ar fi inspirat din cercetările efectuate la celebra Şcoală de Chimie din Alexandria. Indiferent de sursa cercetărilor, un lucru este cert: efectele devastatoare ale focului grecesc au fost descrise de numeroşi cronicari; focul lichid având proprietatea de a arde chiar şi în apă, lucru care îl făcea aproape imposibil de stins.

Tot cronicarul bizantin Teofan Confesorul este cel care face şi următoarea referire la focul grecesc. Conform scrierilor sale, în timpul celui de al doilea asalt al arabilor asupra Constantinopolului (717-718 d.Hr.), împăratul bizantin Leon al III-lea a reuşit în repetate rânduri să incendieze cu foc lichid armatele de asediatori, punând astfel capăt încercării lor de a pătrunde în capitala imperială.

Focul grecesc

Grenadă de mână folosită de bizantini. Recipientul conţinea foc grecesc

Este interesant de notat că această armă misterioasă apare într-un moment extrem de dificil pentru Imperiul de Răsărit. După ce ani de zile bizantinii s-au războit cu Persia Sasanidă, aceştia s-au dovedit a fi complet nepregătiţi pentru uriaşa invazie arabă ce a urmat. În doar câţiva ani imperiul pierduse toate teritoriile din est, iar invadatorii se pregăteau să asedieze Constantinopolul. Când părea că zilele imperiului sunt numărate, Kallinikos apare de nicăieri cu invenţia sa care avea să schimbe soarta războiului şi care avea să fie vârful de lance bizantin pentru următorii 500 de ani.

Secretul formulei este însă păstrat cu grijă. De exemplu, în lucrarea împăratului Constantin Porfirogenetul – „De Administrando Imperio” – aflăm cum acesta îşi sfătuia fiul (viitorul împărat Roman al II-lea) să nu divulge niciodată nimănui secretul focului grecesc. Constantin Porfirogenetul mai adauga că reţeta pentru focul grecesc a fost oferită primului împărat creştin, Constantin cel Mare, de către un înger. Mai mult decât atât, focul grecesc nu putea fi preparat decât de către creştini şi doar în interiorul zidurilor Oraşului Sfânt.

Creştinii care încălcau porunca divină şi divulgau sau înstrăinau reţeta secretă aveau să fie aspru pedepsiţi. Din lucrarea lui Constantin Porfirogenetul reiese că un oficial care a fost mituit de duşmanii imperiului să le dea o parte din acest amestec secret a fost lovit de o „flacără venită din rai”, în momentul în care voia să între într-o biserică.

Focul grecesc a fost folosit cu succes timp de aproape 500 de ani până în timpul celei de-a IV-a Cruciade (sfârşitul secolului al XII-lea) care s-a încheiat prin cucerirea Constantinopolului de către armatele creştine venite din Occident. Ultima relatare despre o posibilă utilizare a focului grecesc datează din anul 1203 când se spune că bizantinii ar fi umplut 18 nave de luptă vechi cu materiale inflamabile, probabil cu foc grecesc, şi au încercat să incendieze flota de nave creştine care naviga pe mare dinspre Galata. Încercarea lor nu a avut succes.

Reţeta focului lichid dispare în mod misterios

Focus grecesc nu a mai fost folosit începând cu anul 1204. Acest amestec misterios dispare complet din însemnările istorice iar specialiştii cred că există câteva motive pentru acest lucru:

  1. Imperiul Bizantin a pierdut accesul la materiile prime necesare preparării formulei. După ce majoritatea teritoriilor asiatice (în special a regiunilor dintre Marea Neagră şi Marea Caspică) au fost cucerite de arabi, bizantinii nu au mai putut obţine ingredientele necesare;
  2. Meseriaşii capabili să pregătească formula au fost nevoiţi să fugă din calea cruciaţilor care au ocupat Constantinopolul timp de 57 de ani;
  3. Decăderea Imperiului Bizantin care începând cu secolul al XIII-lea nu mai controla decât câteva teritorii fragmentate.

În secolul al XIV-lea, sultanul Murat al II-lea a folosit ceva asemănător focului grecesc în timpul asediului eşuat asupra Constantinopolului. O formulă asemănătoare a fost utilizată şi câteva decenii mai târziu, în anul 1430, de către sultanul Mahomed al II-lea. Armatele acestuia au folosit un amestec special (care probabil conţinea praf de puşcă), amestec extrem de volatil. Însă tocmai acest aspect a făcut ca formula să fie una deosebit de periculoasă. Spre deosebire de focul grecesc (care deşi extrem de agresiv, putea fi controlat), amestecul folosit de otomani era incontrolabil.

Focul lichid bizantin era depozitat în vase de lut şi proiectat prin nişte sifoane, elemente care lipsesc din descrierile bătăliei pentru Tesalonic din anul 1430. Mai mult decât atât, conform scrierilor rămase, focul grecesc provoca fum şi zgomot „ca de tunet”.

Deşi componenţa focului grecesc a rămas un mare mister, există câteva teorii cu privire la compoziţia acestuia. Cercetătorii au evidenţiat trei caracteristici unice ale amestecului: volatilitatea excepţională, capacitatea de a arde în apă şi sistemul de pulverizare.

Constantin Porfirogenetul

Constantin Porfirogenetul

Aşa cum remarcă şi împăratul bizantin Constantin Porfirogentul, gradul de secretizare al acestei arme era foarte ridicat. Nimeni în afară de împărat nu cunoştea întreg procesul şi elementele constitutive. Astfel, dacă inamicii ar fi pus mâna pe vreun vas, aceştia nu aveau cum să reproducă formula. Fapt care s-a şi întâmplat în anul 814 când bulgarii au pus mâna pe 36 de dispozitive de pulverizare (sifon) şi chiar şi pe o cantitate importantă de amestec, dar nu au reuşit să le folosească.

Pe baza textelor vechi, o echipă de oameni de ştiinţă a încercat să experimenteze metoda sifonului grecesc. În loc de foc bizantin, a cărui formulă este încă nedescoperită, au pus un compus pe bază de ulei şi răşini într-un dispozitiv construit după descrierile cronicarilor. Rezultatul a fost unul uluitor: uleiul a fost proiectat la o distanţă de aproximat 15 metri, iar temperatura acestuia, precum şi flacăra au depăşit 1.000°C.

Focul grecesc ardea în apă

Aşa cum am precizat şi mai sus, mai mulţi cronicari au evidenţiat un fapt interesant: focul grecesc putea arde şi în apă. Există chiar şi unele scrieri care menţionează faptul că strania formulă se putea aprinde la contactul direct cu apa. Această din urmă teorie pare să fie însă contrazisă de o parte din autorii medievali care spun că, de cele mai multe ori, focul bizantin era pulverizat direct asupra vaselor inamice şi că lichidul se aprindea fără a intra în contact cu apa.

De exemplu, în lucrarea „Tactica”, împăratul bizantin Leon aminteşte faptul că se foloseau „grenade” de mână făcute din lut care erau umplute cu foc lichid şi aruncate asupra duşmanilor.

Pornind de la aceste relatări, unii cercetători au sugerat că de fapt Kallinikos ar fi descoperit fosfura de calciu, un compus folosit în prezent la fabricarea bombelor incendiare. Teoria nu explică însă forma lichidă a misterioasei substanţe care pare să fie asemănătoare, mai degrabă, cu napalmul.

Cu toate că au existat nenumărate încercări de a reproduce formula, nimeni nu a reuşit să facă acest lucru. Din informaţiile strânse până astăzi, se pare că amestecul conţinea petrol lichid, răşină, nafta, var nestins, bitum şi un ingredient secret pe care un „înger al lui Dumnezeu” l-ar fi dezvăluit meşteşugarului Kallinikos.

Se mai ştie că focul grecesc era un amestec lichid care ardea pe apă. Odată aprins, focul nu mai putea fi stins prin mijloace tradiţionale. Cercetătorii au identificat însă trei modalităţi prin care acesta putea fi controlat: folosirea nisipului (care lipsea focul de oxigen), oţet sau urină veche. De asemenea se mai ştie că substanţa era depozitată în amfore speciale, dotate cu un mecanism necunoscut de pulverizare (tip sifon). Sistemul era unul complex deoarece inamicii care au pus mâna pe astfel de amfore nu au fost capabili să le folosească. Un ultim element interesant provine din descrierea modului în care focul grecesc acţiona: degaja foarte mult fum şi un zgomot „ca de tunet”. Pornind de la această constatare, mai mulţi cercetători au dedus că la baza amestecului s-ar afla de fapt salpetru (nitrat de potasiu). Însă teoria lor nu pare să fie susţinută de datele existente până în prezent conform cărora acest tip de amestec (o formă incipientă a prafului de puşcă) nu a fost cunoscut până în secolul al XIII-lea.

Un lucru este însă cert: toate versiunile încercate de cei care au studiat focul grecesc au eşuat, iar formula care i-a ajutat pe bizantini să câştige atâtea bătălii în faţa adversarilor rămâne un mare secret.

Bibliografie

  • Cheronis, Nicholas D. (1937) – „Chemical Warfare în the Middle Ages: Kallinikos’ Prepared Fire”, Journal of Chemical Education (Chicago)
  • Nicolle, David (1996) – „Medieval Warfare Source Book: Christian Europe and its Neighbours” Brockhampton Press
  • http://www.britannica.com/technology/Greek-fire
  • Forbes, R. J. (1959) – „Naphtha Goes To War, More Studies în Early Petroleum History 1860–1880”