În dimineaţa zilei de 30 iunie 1908, la ora 07:17, o imensă sferă incandescentă a traversat cerul Tunguskai de la sud spre nord şi a explodat la aproximativ 8.000 de metri altitudine, producant efecte spectaculoase şi considerabile. Ceea ce a urmat este cunoscut ca “fenomenul Tunguska” sau “fenomenul Tungus” şi reprezintă unul dintre cele mai mari mistere ale secolului XX.




Fenomenul Tunguska rămâne unul dintre marile mistere ale secolului XX. Indiferent dacă a fost vorba de intervenţie extraterestră, act divin sau pur şi simplu un fenomen pe care nivelul nostru tehnologic nu îl poate încă explica, ceea ce s-a întâmplat în taiga ne arată cât de vulnerabili suntem în faţa Universului.

O explozie de lumină albastră

Explozia a degajat o lumină orbitoare de culoare albastră (vizibilă la sute de kilometri distanţă), care a carbonizat instantaneu arborii din taiga pe o rază de 18 kilometri, producând urme de arsură secundară pe o distanţă de 200 de kilometri. Lumina a fost urmată de o bubuitură înspăimântătoare ce a fost auzită până în oraşele Krasnoiarsk, Novosibirsk şi Irkutsk situate la distanţe cuprinse între 500 şi 1.000 de kilometri de locul deflagraţiei.

Bubuitura a fost urmată de un cutremur masiv, undele seismice fiind resimtinte de aproape toate centrele seismologice din lume (inclusiv de cele australiene!). Oraşul Irkutsk, situat la aproximativ 900 de kilometri de epicentrul evenimentului, a fost extrem de afectat. Geamurile locuinţelor s-au spart, clădirile s-au fisurat şi multe dintre ele s-au prăbuşit. Centrul seismologic din regiune a înregistrat undele de şoc timp de mai bine o oră!

Satele situate la mai puţin de 200 de kilometri de locul exploziei au fost rase de pe faţa pământului iar pe o rază de 100 de kilometri orice vietate a fost nimicită instantaneu.

Călătorii din trenul transsiberian, care circula la câteva sute de kilometri de epicentru, au văzut o uriaşă sfera de lumina traversând cerul, după care o explozie de lumină albastră. Câteva secunde mai târziu, trenul a început să se clatine periculos, oscilând gata să se răstoarne.

Fenomenul Tunguska

Fenomenul Tunguska a făcut ravagii în taiga: pe un cerc cu rază de 60 de kilometri, circumscris epicentrului, arborii fuseseră pur şi simplu retezati în două. Remarcabil este faptul că în “zona 0” a exploziei, copacii rămăseseră în picioare, deşi nu mai aveau crengi şi fuseseră atât de puternic iradiaţi luminos încât lemnul căpătase o consistenţă aproape metalică.

Împrejur, până la 30 de kilometri distanţă, toţi arborii au fost îndoiţi în partea opusă exploziei, la o înălţime de aproximativ 1 – 2 metri de sol. Până şi solul a fost afectat într-un mod ciudat! În terenul mlăştinos, situate la câţiva kilometri de centrul exploziei, au fost găsite găuri uriaşe, adânci, iar întreaga suprafaţă a solului prezenţa denivelări, asemănătoare unor valuri ondulate neregulat.

Fenomenul Tunguska - imagine a dezastrului

Fenomenul Tunguska – imagine a dezastrului (fotografie din 1908)

Mai târziu, testele au arătat că puterea exploziei a fost de-a dreptul fantastică: 28 x 10²² ergi. Prin comparaţie, cele mai puternice arme nucleare existente în prezent pot degaja o forţă de aproximativ 10²¹ ergi. După ce fenomenul Tunguska a fost studiat folosind mai performante aparate, s-a ajuns la concluzia că explozia a avut o forţă echivalentă cu cea a unei bombe atomice de 28 de Megatone (28 de milioane de tone de TNT) care se deplasa cu viteza de 40 km/s (de 100 de ori mai mare decât viteza sunetului). Ori în 1983 cele mai rapide rachete americane nu puteau atinge mai mult de 10 km/s iar prima bombă cu hidrogen americană testată în 1952 nu avea decât 10 Megatone forţă.

Ce anume a explodat în taigaua Siberiană în 1908 şi a fost capabil de o asemenea deflagraţie?

Teoriile din spatele fenomenului Tunguska

În legătură cu natura şi cauza exploziei au fost emise nu mai puţin de 12 ipoteze menite să explice fenomenul Tunguska. Dintre acestea, doar jumătate s-au putut impune, dar patru dintre acestea, susţinute de lumea ştiinţifică, s-au dovedit din ce în ce mai vulnerabile pe măsura acumulării de noi date ştiinţifice despre straniul fenomen.

1. Ipoteza meteoritului

Prima teorie susţine că fenomenul ar fi fost produs de căderea unui uriaş meteorit şi s-a crezut a fi cea mai probabilă cauza până în anii ‘60. Denumită şi “Meteoritul Tungus” ipoteza s-a dovedit a fi total nejustificată.

Prima expediţie sovietică (1927), condusă de profesorul Kulik, a căutat meteoritul timp de trei ani, fără a găsi nimic (nici măcar fragmente de rocă). Profesorul Kulik lansase ipoteza unui impact cu un meteorit după ce a observat configuraţia terenului şi găurile din sol din zona impactului. Din 1927 şi până în 1929, membrii expediţiei au căutat fragmente de rocă, urme de metal, sfărâmături de roci cosmice, orice ar fi putut demonstra ipoteza unui impact. Din 1929 şi până în 1930, cercetătorii au săpat în locul epicentrului şi în zona găurilor folosind cele mai performanţe aparate şi maşinării ale timpului. Au ajuns să sape până la 36 de metri adâncime fără să găsească nici o urmă de meteorit.




Faptul că nu s-a găsit nimic în zona afectată este cât se poate de normal. Impactul cu un meteorit ar fi rezultat în “urme” cu totul şi cu totul diferite. Iar un meteorit nu ar fi explodat în aer; şi dacă este să presupunem că o astfel de explozie a avut loc, aceasta nu ar fi degajat nici căldură şi nici lumină, în afara cazului în care meteoritul ar fi fost alcătuit din materiale fisionabile. Fragmentele rezultate în urma dezintegrării meteoritului în atmosfera ar fi produs cratere, dar nu ondularea solului. Bucăţile de rocă ar fi căzut şi ar fi zdrobit copacii, dar nu i-ar fi îndoit până la 60 de kilometri distanţă şi carbonizat până la 18 kilometri distanţă. Şi cel mai important, o explozie a unui meteorit la 8.000 de metri altitudine nu ar fi fost percepută decât maxim până la 50 de kilometri distanţă, ori ce s-a întâmplat în taiga s-a resimţit până la 1.000 de kilometri!

2. Ipoteza cometei

În 1961 şi respectiv 1963, Academia de Ştiinţe a U.R.S.S a organizat două expediţii ştiinţifice conduse de geofizicianul prof. Zolotov. În urma acestor expediţii, s-a emis şi cea de-a doua ipoteză conform căreia fenomenul Tunguska a fost rezultatul ciocnirii dintre Terra şi o cometă de dimensiune medie, cu nucleu solid mic, înconjurat de un uriaş sferoid gazos, explozibil.

Cometa, în contact cu atmosfera terestră, s-a supraîncălzit şi a explodat. Coada acesteia, retezată, a fost purtată prin atmosferă dând naştere efectului de lumină albastră observată deasupra Siberiei.

Nici această teorie nu s-a dovedit a fi una foarte solidă. În cazul în care cometa ar fi fost, într-adevăr, formată în mare parte din gaz inflamabil, atunci aceasta s-ar fi aprins şi ar fi explodat la o altitudine mult mai mare (undeva între 15 şi 20 de kilometri), unde, la viteza de 40 km/s, temperatura rezultată în urmă frecării cu păturile exterioare ale atmosferei ar fi fost de aproximativ 3.000⁰C.

Admiţând însă că explozia nu s-a produs decât la altitudinea de 8.000 de metri, ce s-a întâmplat cu nucleul solid al cometei? Chiar şi în situaţia în care acesta s-a dezintegrat, este practic imposibil să nu fie descoperit nici cel mai mic fragment de rocă sau metal. Asta mai ales având în vedere că specialiştii sovietici au considerat acest nucleu solid ca având diametrul de peste 100 de metri şi greutatea de până la 5 milioane de tone!

În ceea ce priveşte explicaţia cozii, ce materie ar fi rămas vizibilă în atmosferă luni întregi? Cum a fost posibil că această “coadă luminoasă” să fie observată de la mii de kilometri depărtare?

Şi ca un ultim punct menit să infirme teoria unei comete stau mărturiile călătorilor din tren. Printre aceştia se găseau fizicieni, astronomi, profesori, ofiţeri, ingineri şi ziarişti, toţi declarând că sfera incandescentă pe care au văzut-o nu avea “coadă” şi nu semăna deloc a cometă. În plus, este curios că exact în anul pregătitor “întâlnirii” cu cometa Halley (pe care omenirea o aştepta cu groază crezând că se va ciocni de Terra), nici un observator astronomic nu a observat această nouă ameninţare şi nu i-a prevăzut impactul cu Pământul.

3. Ipoteza “fulgului de zăpadă”

În urmă cercetărilor efectuate la locul exploziei între anii 1974 şi 1978, specialiştii de la Institutul de Fizică a Pământului din cadrul Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. au elaborat o nouă teorie menită se explice fenomenul Tunguska: ipoteza “fulgului de nea.”

Conform acestei teorii, responsabil pentru dezastrul provocat de fenomenul Tunguska este un corp asemănător unei comete, având nucleu friabil (constituit din cristale de gheaţă) ce se deplasa cu viteză supersonică, însoţit de o undă de şoc atmosferică. Un astfel de corp ar putea produce urme vizibile la sol fără a avea loc însă nici o explozie.

Cercetătorii sovietici au apreciat “fulgul” ca având o greutate de aproximativ 100.000 de tone, diametrul de 300 de metri şi o densitate de circa 0,01 g/cm³ (de 5 până la 10 ori mai mică decât a zăpezii terestre).

Având o viteză de coborâre de 40 km/s, “fulgul” a înaintat precedat de unda de şoc, mărindu-şi volumul datorită “evaporării nestationare” (difuzarea în spaţiu restrâns a particulelor de gheaţă din care era alcătuit, în urma încălzirii acestora prin frecarea cu paturile dense ale atmosferei). Apoi, “fulgul” s-a transformat într-un enorm nor de zăpadă care, proiectând înapoi unda de şoc, a cauzat distrugeri teribile.

Teoria este una interesantă şi care a convins o parte a publicului. Cu toate acestea, relatările martorilor oculari resping ideea “fulgului de zăpadă.” Întreaga ipoteză stă în faptul că nu s-ar fi produs o explozie, însă aceasta, în mod evident, a existat. Sute, dacă nu mii, de oameni au văzut-o, au auzit-o şi au simţit-o. Mai mult decât atât, de unde copacii calcinaţi din “zona 0” a fenomenului? De unde umbrele secundare de carbonizare pe o distanţă de 200 de kilometri de epicentru? Nu cumva de la căldura degajată de… norul de zăpadă?

Chiar dacă mii de oameni nu au experimentat decât o iluzie optică crezând că fenomenul Tunguska este rezultatul unei explozii, atunci unde a dispărut norul de zăpadă? Nu există nici o dovadă şi nici o mărturie cum că în zonă ar fi căzut ninsoare sau ploaie imediat după producerea fenomenului. Şi având în vedere greutatea aproximată a “fulgului” de 100.000 de tone, atunci ar fi trebuit să plouă sau să ningă din abundenţă.

4. Antimaterie

A patra ipoteză afirmă că fenomenul Tunguska s-a produs datorită impactului cu un fragment de antimaterie, ceea ce a dus la o degajare uriaşă de energie. Dar în acest caz, din taigaua Siberiană nu ar mai fi rămas nimic. Conform legilor fizicii, impactul dintre materie şi antimaterie are ca urmare anihilarea totală a celor două mase de impact, rezultând cea mai mare explozie cunoscută până astăzi de ştiinţă.

În plus, explozia s-ar fi produs la o altitudine mult mai mare (peste 25 de kilometri) imediat ce atmosfera ar fi devenit suficient de densă pentru a reprezenta un obstacol pentru particulele de antimaterie. Că să nu mai vobim că posibilitatea ca o masă de antimaterie (indiferent cât de mică) să ajungă în contact cu atmosfera terestră este practic inexistentă. În galaxia noastră nu există antimaterie, de fapt cercetătorii nu au fost capabili să identifice antimateria nicăieri în universul observabil. Simpla idee că o astfel de particulă s-ar putea “strecura” prin spaţiu (ignorând particulele de praf cosmic, fragmente de roci, corpuri cereşti), că ar putea străbate o distanţă de sute de milioane de ani lumină, doar pentru a ajunge în contact cu atmosfera terestră, este ridicolă.

Şi din nou revenim la mărturiile celor care au văzut evenimentul. Mii de oameni au declarat că au văzut, foarte clar, o sfera incandescentă coborând de la sud spre nord. Ori antimateria nu poate fi observată cu ochiul liber!

Act divin sau intervenţie extraterestră?

În ultimii ani au mai fost lansate două ipoteze, însă acestea, foarte controversate, nu sunt agreate de lumea ştiinţifică.

Prima dintre acestea susţine că fenomenul Tunguska s-a datorat impactului cu o gaură neagră (Black Hole). Această ipoteza ar explica multe lucruri: explozia, radiaţiile luminoase şi radioactive, lumina degajată, zgomotul puternic, unda de şoc, precum şi unele declaraţii ale martorilor.

Tunguska astăzi

Tunguska astăzi – Zona 0 de impact

Cu toate acestea, unda de şoc ar fi trebuit să fie mult mai mare iar explozia mult mai devastatoare. Faptul că aceste “găuri negre” nu sunt foarte bine înţelese, studierea şi analizarea lor fiind încă la pragul de teorie, efectele unei coliziuni cu un astfel de “obiect” ceresc sunt imposibil de calculat.

Cea de-a doua ipoteza susţine că fenomenul a fost urmarea exploziei motoarelor sau rezervoarelor de combustibil ale unei nave spaţiale care a încercat să aterizeze dar a avut parte de o defecţiune sau a calculat greşit unghiul de intrare în atmosferă.

Şi această teorie ar putea explica multe dintre cele întâmplate atunci. De exemplu, spre deosebire de “fulgul de zăpadă”, o astfel de navă spaţială nu ar fi explodat la imediatul contact cu păturile superioare ale atmosferei. O astfel de nava spaţială nu s-ar fi prăbuşit asemenea unui meteorit, explodând în mod obligatoriu la contactul cu solul. În cazul unei defecţiuni la motor sau la rezervoarele de combustibil, este foarte posibil ca un astfel de aparat de zbor să explodeze la mare distanţă de sol.

Această din urmă teorie ar explica şi nivelul uriaş de radiaţie nucleară prezent (chiar şi astăzi) în “zona 0” a fenomenului Tunguska. Astăzi, la mai bine de 100 de ani de la producerea evenimentului, nivelul de radiaţie din “zona 0” este de două ori mai mare decât cel normal. De altfel, epicentrul exploziei este în continuare lipsit de vegetaţie.

Mai există încă o ipoteză lansată în urmă cu câţiva ani după ce toate datele legate de fenomenul Tunguska au fost re-analizate de mai multe echipe de specialişti. Conform relatărilor martorilor şi pe baza analizelor efectuate la faţa locului, cercetătorii cred că civilizaţia umană a fost salvată de la dispariţie de o forţă superioară.

Analizând forţa exploziei şi luând în calcul teoria meteoritului, s-a ajuns la concluzia că, dacă o bucată de roca de acele dimensiuni ar fi explodat la contactul cu solul, distrugerile ar fi fost inimaginabile, iar efectele exploziei ar fi fost resimţite de întreaga planetă. Cercetătorii au comparat un astfel de impact cu cel care a condus la dispariţia dinozaurilor acum 65 de milioane de ani.

Fenomenul Tunguska - OZN

Imagine reprezentativă pentru teoria navei cosmice

Practic, am fi vorbit de dispariţia civilizaţiei umane aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Însă meteoritul nu a explodat la impact, ci a explodat la 8.000 de metri altitudine şi în mod straniu, explozia a lăsat o urmă foarte puternică de radiaţie nucleară.

Noua teorie susţine că o navă cosmică, aparţinând unei civilizaţii necunoscute, ar fi folosit armament nuclear pentru a detona meteoritul la o altitudine suficientă pentru a limita la maximum pagubele produse. Deşi teoria ar putea explica multe, există unele probleme. De exemplu, martorii nu au văzut nava cosmică. Iar dacă o astfel de civilizaţie ne monitorizează planeta, atunci, fără doar şi poate, aceştia ar fi observat meteoritul cu mult înainte de a pătrunde în atmosferă şi l-ar fi distrus sau deviat din timp.

Bibliografie

  • Dan Apostol – “Deocamdată…Enigme” editura Sport-Turism, 1986
  • Traynor Chris – “The Tunguska Event, Journal of the British Astronomical Association” 1997
  • Hou et al. “Discovery of iridium and other element anomalies near the 1908 Tunguska explosion site” Planetary and Space Science, ediţia februarie – martie 1998
  • http://science.nasa.gov/science-news/science-at-nasa/2008/30jun_tunguska/
  • https://www.psi.edu/epo/siberia/siberia.html