Cred că toți sunt curioși să întâlnească oameni „cu puteri” și dacă se poate, să îi și vadă în acțiune. Totuși am rezista să vedem astfel de lucruri? Oare prejudecățile noastre ar ceda? Dar să o luăm invers. Sunteți un om cu capacități paranormale. Poate încă nu le-ați exersat și nu știți să le administrați foarte bine. Începeți să vă întrebați dacă e pe bune ceea ce vi se întâmplă, sau ați luat-o razna… Ați comunica celor din jur cele ce vi se petrec, fără teama de a nu fi cumva judecați greșit?




Comunicarea cu morții, călătorii în afara corpului, telepatie… Aceste fenomene nu sunt deloc dintre cele mai roz pentru cei care le experimentează. Nu le este ușor să vorbească despre ele, deoarece mulți tind să îi ia drept naivi sau chiar nebuni. Un grup de psihologi s-au oferit să asculte, fără să judece, mărturisirile unor astfel de oameni care au capacități paranormale.

Ce experiențe paranormale a trăit Jérôme

„Acum 20 de ani, după ce am căzut, m-am pomenit dintr-o dată în afara corpului și practic mă uitam de pe tavan în jos la oamenii care se agitau în jurul trupului meu. Apoi, tot filmul vieții mele mi s-a succedat prin fața ochilor și am avut senzația că intru într-un tunel întunecat la capătul căruia vedeam o lumină binefăcătoare…și brusc m-am pomenit reabsorbit la loc in corpul meu!”. A fost nevoie de ani întregi pentru ca Jérôme, un tip în vârstă de 35 de ani, care ocupă o funcție executivă într-o mare corporație, să accepte să povestească ceea ce el numește NDE (de la englezescul „near death experience„, în traducere ar fi „experiență în pragul morții„).

„Când am discutat cu doctorul care m-a resuscitat, mi-a spus că ceea ce am văzut ar fi fost în urma șocului sau al delirului provocat de lovitură, de cocktailul haotic de hormoni și neurotransmițători care se manifestă în timpul anumitor sincope. Deși am insistat, doctorul nu mi-a putut explica cum de l-am putut vedea cum încerca să mă resusciteze, cum de eram un spectator care putea reda scena în detaliu. Doctorul pur și simplu s-a făcut că nu mă aude și mi-a dat tranchilizante.” În aceste circumstanțe, Jérôme a preferat să păstreze tăcerea și să păstreze pentru sine alte experiențe paranormale cu care s-a mai confruntat.

„La început am fost speriat și am făcut totul pentru a ignora cele ce mi se petreceau, încercand să mă concentrez pe ceea ce aveam de studiat. Dar „crizele” reveneau cam o data la un an, așa că m-au pus pe gânduri și am mers să mă consulte un psihiatru. I-am menționat una dintre acele experiențe paranormale în care mă puteam proiecta înăuntrul unui copac, de exemplu, și simțeam exact ce simțea acel copac. Știți ce m-a întrebat psihiatrul? Dacă mă droghez… Apoi mi-a prescris anxiolitice și mă tot avertiza că cele simțite de mine sunt simptome care anunță o disociere psihică, o tulburare de identitate. Sincer, am ieșit de acolo îngrozit că voi deveni schizofrenic și deja mă vedeam internat într-un azil de boli mintale.” Totuși, reușita sa în carieră l-a făcut să prindă încredere în sine, deși uneori el se teme ca o altă experiență de acest gen îl va da iar peste cap.

Institutul de cercetare privind experiențele paranormale

Există o asociație numită „Institutul de cercetare privind experiențele extraordinare” (Institut de Recherche sur les Expériences Extraordinaires – INREES, cu adresa: Inrees, 67, rue Saint-Jacques, 75005 Paris. www.inrees.com), fondată în 2007. Acesta numără aproape 2000 de membri. Acolo s-au strâns numeroase mărturii analizate de terapeuți avangardiști precum Stanislav Grof, părintele psihologiei transpersonale. Ambiția lui a fost aceea de a crea o rețea de terapeuți deschiși pe aceste subiecte, și chiar a organizat cursuri de formare pentru cei interesați. În 2009 a fost publicată și o carte destinată tuturor terapeuților sau curioșilor, numită „Manuel clinique des expériences extraordinaires” (coordonat de Stéphane Allix et Paul Bernstein). Acolo se găsesc reunite lucrările a mai mulți specialiști și sunt trecute în revistă toate soiurile de experiențe paranormale. Manualul prezintă diferite interpretări posibile ale acestor experiențe paranormale, mecanismele lor psihologice și posibilele treceri spre patologic.

Aceste experiențe paranormale devin adevărate poveri din cauza concepției unanime despre realitate, care nu include fenomene de această natură. Apoi , un „diagnostic” psihologic precum „disonanța cognitivă”, derutează și mai mult. Te gândești: „Ce să aleg să cred? Ceea ce am experimentat, sau faptul că știința spune că așa ceva e imposibil?„. Dilema aceasta poate măcina un om extrem de mult și chiar să ajunga să îl tulbure psihic. Un profesor de psihiatrie de la Harvard Medical School din Statele Unite, pe nume John E. Mack, descrie acest lucru ca fiind un „șoc ontologic” – antecamera adevăratei nebunii.

Cu toate acestea, „multe experiențe paranormale au loc frecvent și sunt mult mai dese decât se credea„, declară Patrick Clervoy, autorul lucrării „Psys en intervention” (Doin, 2009). El este directorul secției de psihiatrie al spitalului militar Sainte-Anne, din Toulon. „Dar, asemenea șocurilor traumatice, aceste experiențe paranormale, le lasă oamenilor impresia că nu vor putea comunica niciodata felul în care au trăit acele lucruri și că nu se vor face înțeleși. Sau, așa cum se întâmplă după un șoc traumatic, ei își acceptă experiențele prin prisma unei povestiri.” Însă trebuie ca cineva să și asculte această povestire! Dar cu cât experiența este mai bizară, cu atât mai mult ea ne deranjează preconcepțiile și sistemul cartezian de a gândi și ne face tot mai puțin receptivi la povestire. Toată treaba asta provoacă un disconfort pentru cel în cauză, la care se adaugă și durerea de a nu fi înțeles.

Institutul de Cercetări privind experiențele extraordinare (INREES), pomenit anterior, își propune să depășească această lipsă de ascultare a acestor povestiri. „Dezbaterea între cei care cred în aceste fenomene și cei care nu cred este sterilă„, spune fondatorul Stéphane Allix, fost jurnalist de război, autorul cărții „La mort n’est pas une terre étrangère” (Albin Michel, 2009). „Dovezile pe care unii le aduc sunt pur și simplu negate în numele unor teorii clasice în vigoare. Ambiția noastră este de a aduce profesioniștii din domeniul sănătății ca să le ofere celor ce trăiesc experiențe paranormale, un cadru în care urmează să fie ascultați la adevărata lor valoare și anume: valoarea umană, ca de la om la om.

Desigur, nu este vorba de a nega faptul că uneori, aceste fenomene pot fi într-adevăr tulburări psihice reale. „Tocmai de aceea, acești oameni ar trebui ascultați pentru început, fără filtrul ideilor preconcepute„, spune psihologul și psihoterapeutul Kochko Isabelle, care studiază la INREES acele experiențe paranormale care țin de bântuire și posesie. Așa cum a pățit Jérôme, când psihiatrul i-a diagnosticat „experiențele extracorporale” cu schizofrenie, diagnosticul pentru comunicările cu persoane decedate pot fi ușor confundate cu psihoza, cu paranoia sau cu o tulburare de personalitate multiplă, așa cum sublinia sociologul Paul Bernstein în primul capitol al manualului INREES. În ceea ce privește telepatia, clarviziunea sau precogniția, acestea pot fi luate foarte ușor drept tulburare bipolară.

Experiența lui Ariane

Numai o ascultare atentă, receptivă și lipsită de prejudecăți poate evita aceste diagnostice puse la repezeală. Trebuie observată persoana și felul în care ea se raportează la experiența sa: își prezintă povestea cu emoție? Încearcă să facă orice să te convingă? Tratează la fel de emoțional tot ce i se întamplă în viața sa cotidiană? Ascultarea pură, fără a emite (pre)judecăți, deschisă, permite diferențierea între o experiență paranormală autentică și o tulburare mintală.

Ariane, medic osteopat de 26 de ani, care are viziuni încă din adolescență, povestește: „În primele dăți, am fost foarte speriată, iar când am văzut reacțiile familiei mele – tăcere, schimb de ocheade etc. – am înțeles că nu mă voi putea confesa tuturor, ci doar anumitor oameni care înțeleg aceste lucruri.” Mai târziu, Ariane a descoperit că este capabilă să perceapa durerile fizice ale altor oameni. „Acum că am o diplomă în buzunar și sunt mai sigură pe mine, am început să îmi explorez această capacitate despre care cred că este un dar de a-i vindeca pe ceilalți”, spune ea. Așa că reunirea persoanelor cu experiențe similare, care sunt preocupate să înțeleagă mai multe, oferă încredere și autenticitate acestui gen de cercetare.

Cazul lui Christophe

„Știu că fiul meu este în viață”, declara Christophe, director artistic. El și-a pierdut unul dintre băieți într-un accident. Experiențe stranii l-au bulversat, însă familia i-a oferit sprijin și înțelegere.

„La trei zile după moartea lui Antoine, am văzut o minge mică de lumină care strălucea deasupra patului meu. În general sunt cineva rațional și materialist. Normal că mi se păreau de neconceput idei precum: Dumnezeu, viața de apoi sau comunicarea cu mortii. Faptul că cineva murea, pentru mine reprezenta finalul, punct. În acea dimineață am verificat perdelele, fereastra… eram prea terminat ca să analizez acea sferă. M-am dus înapoi la culcare.

Primul șoc în convingerile mele a avut loc trei luni mai târziu. Eu și soția mea eram total nefericiți. Stând în camera lui Antoine, pur și simplu ceva m-a lovit de două ori în spatele capului. M-am uitat în spatele meu spunând: „M-ai lovit!„. Marianne, soția mea a spus: „Poate că e Antoine!„. „Poate…„, am răspuns și am rămas acolo. Soția mea e credincioasă, cu toate ca nu e practicantă, și în plus citea cărți despre viața de apoi, și probabil că am început în subconștient să accept această idee de la ea, care mi-a îndulcit durerea și a avut meritul de a-mi oferi o explicație – mai ales că acelele lovituri pe care le-am primit corespundeau perfect cu personalitatea directă a lui Antoine.

La scurt timp, Marianne mi-a propus să mergem la un medium. Am acceptat să merg, mai mult din curiozitate, plus că mă gândeam ca poate îmi va face bine după atâta vreme în care m-am simțit doborât. Dar am fost foarte sceptic, asta ca să nu spun critic. Eram atât de orb, încât nu am făcut nici o legătură când mediumul a spus că Antoine a suferit două lovituri în spatele capului care l-au făcut să moară instantaneu și să nu simtă nici o durere. Apoi, ajutându-se de o fotografie a lui Antoine, mediumul ne-a descris personalitatea lui întocmai, ne-a descris cu exactitate casa noastră și ne-a spus niște detalii personale pe care chiar nu avea de unde să le știe.

Am fost atât de impresionat, surprins, ușurat. Dar nu consolat. Nu poți fi consolat de nimic atunci când îți pierzi copilul. Totuși concepția mea despre moarte s-a schimbat total, mai ales că unele manifestări stranii se tot accentuau: zgomote de pași, de uși care se închid, obiecte care dispăreau și apoi reapăreau, și alte mici semne despre care tinzi să spui că sunt total întâmplătoare și să nu le dai atenție, până încep să se strângă și să se întețească.

Această „prezență” din preajma mea m-a făcut să mă simt mai bine, dar nu a șters total suferința prin care treceam, sau revenirea îndoielilor. Apoi am început să cercetez mai mult, ca să înțeleg. Am primit mesaje bizare pe mobil care nu aveau nici un expeditor… Așa că am îmbrățișat ideea că acele mesaje ar putea fi un cadou de la fiul meu, iar lucrul ăsta mi-a plăcut…

Cu toate acestea, regret că unii prieteni care ne sunt confidenți, fac remarci gen: „Dacă asta vă face bine, noi ne bucurăm pentru voi!„. Ei chiar refuză să ia în considerare că aceste experiențe paranormale ale noastre ar putea fi reale. Plus că încearcă să ne descurajeze când aud că am fost la mediumi sau la diferite conferințe pe această tema, spunând să avem grijă să nu intrăm în vreo sectă. De asemenea, am resimțit că psihiatrul meu nu a dorit să încerce să înțeleagă și să discutăm despre aceste lucruri.




Întâlnirile de la INREES mi-au dovedit că nu sunt nebun. Mai ales că îmi continui viața la fel ca înainte și continui să abordez lucrurile cât se poate de logic și rațional. Sigur că lucrurile nu mai sunt chiar ca înainte și unele schimbări le resimt, cum ar fi unele probleme pe care altădată le-aș fi considerat dramatice, acum nu mai au așa mare importanță pentru mine, iar reușita pe scara socială nu mai contează atât de mult. Simt că trebuie să fiu mai tolerant și mai puțin egoist. Deși nu pot spune că aș crede în Dumnezeu, m-am deschis totuși către spiritualitate. Acum pur și simplu știu că fiul meu este „viu”, iar aceste evenimente care mi se petrec cred că nu au alt scop decât acela de a mă face să înțeleg altfel viața și să evoluez.”

Sursa:

  • http://www.psychologies.com/Planete/Paranormal/Articles-et-dossiers/Experiences-paranormales-difficile-d-en-parler