Continuăm partea I a articolului despre Sirene, cu alte mărturii celebre și raportări ale unor întâmplări insolite cu ființe ale mării. Personalități respectabile au lăsat în scris mărturie despre existența sirenelor, însă nu putem ști dacă au căzut pradă imaginației sau au luat plasă (expresia merge țais în acest context). Vechii meșteșugari se pare că făceau bani frumoși „falsificând” sirene. Astăzi, vechile trucuri meșteșugărești au fost înlocuite cu scamatorii digitale.




Totuși, circulația în folclor a întâmplărilor despre femei cu părul lung care înnotau în jurul corăbiilor, simboluri ale sirenelor existente pe cahle, străchini și porți, ba chiar pe unele discuri heraldice, aruncă un văl de mister asupra subiectului, făcând rațiunea să șovăiască.

Legendele susținute de personalități respectabile

Guillaume Rondelet

sirene

Guillaume Rondelet (1507 – 1566)

Naturalistul Rondelet, care preda în secolul XVI la universitatea din Montpellier, scrie în „Istoria Peştilor„:

„A fost prins în Norvegia un monstru marin, după o mare furtună. Toţi cei care l-au privit i-au dat numele de Călugăr, căci avea o faţă umană, dar rustică, prea puţin graţioasă, capul ras şi ca un fel de capişon de călugăr pe umeri. Extremitatea corpului se termina cu o coadă mare.”

Rondelet continuă:

„Poeţii spun că există Nereide (adică făpturi de gen feminin, de formă umană, care trăiesc în mare). Pliniu consideră că nu este o fabulaţie. Au fost zărite altădată pe maluri. Li s-au auzit tânguirile, în Pomerania au fost văzute şi aveau chip frumos de femeie. Am auzit că un marinar spaniol reţinuse una pe nava sa, dar într-o zi ea a scăpat, s-a aruncat în mare şi n-a mai reapărut.”

Benoît de Maillet

sirene

Benoît de Maillet (1656 -1738)

Naturalistului Benoît de Maillet, precursor al lui Darwin, şi care a susţinut primul, în secolul XVIII, teza transformismului, îi datorăm cea mai abundentă documentaţie asupra oamenilor mării. Benoît de Maillet a fost consul al Franţei în Egipt şi inspector al aşezămintelor franceze în Levant. El a făcut nenumărate observaţii maritime, consemnate în lucrarea sa Discuţii asupra originii omului (1748). El consideră că originea omului este în oceane. Voltaire, căruia îi place să persifleze totul, îl ia în derâdere. Dar mănunchiul de mărturii extrase în principal din cronicile din Portugalia de Banoît de Maillet atrag atenţia.

Carl Linnaeus

sirene

Carl Linnaeus (1707-1778)

Celebrul anatomist Carl Linnaeus susţinea că a întâlnit două creaturi bizare. Prima întâlnire a fost cu o sirenă prinsă pe coasta peninsulei Iutlanda; cea de-a doua- cu o sirenă Brazilia, care a şi fost expusă într-un muzeu din Olanda.

Alfonso Bosquez

Se spune ca in anul 1560, Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a făcut autopsia a şapte sirene din Ceylon. În anul 1830, un alt medic avea să facă autopsia unei sirene, după ce o ţărancă din insulele Noile Hebride a ucis o astfel de creatură.

Alte relatări despre sirene

Un om al mării pescuit și întemnițat

În „Marea Cronică a Ţărilor de Jos” sta scris că în 1433, pe ţărmurile din Polonia, a fost pescuit un om al mării, cu mâinile şi picioarele palmate, care se lasă atins de toată lumea. Deși nu vorbeşte, se pare că aude foarte bine.
Regele Poloniei îl închide într-un turn. Dar omul mării este cuprins de o asemenea tristeţe, încât toti se tem ca va muri. Este readus pe ţărm unde o mulţime de oameni s-au adunat. El face un semn de rămas bun, de adio, plonjează şi dispare pentru totdeauna în valuri.
Părintele Bouhours, iezuit francez din timpul Renaşterii, scrie:

„Sirenele, de care poeţii vorbesc atât, nu sunt invenţii, au fost zărite în diverse ţări. Filip, arhiduce de Austria, a adus una cu el la Genova, în 1548. O alta a apărut pe o plajă din Olanda la începutul secolului.”

Oameni ai mării la Curtea regelui Portugaliei

Regele Portugaliei din secolul XVI, Manuel I, supranumit „Cel Mare” sau „Fericitul”, cunoaşte o domnie glorioasă. Vasco da Gama deschide drumul spre Indii. Brazilia este cucerită. Curtea lui Manuel este fastuoasă, îmbogăţită de comorile din Africa şi Asia. Însă niciând un dar mai uluitor nu i-a fost oferit regelui Manuel decât acela despre care ne vorbesc „Istoria Portugaliei” şi „Relaţiile Indiilor Orientale„:

„O plasă aruncată în sudul Indiei a adus la suprafaţă cincisprezece oameni ai mării pe care s-au grăbit să-i expedieze la curtea regelui, la Lisabona. Treisprezece au murit în cursul călătoriei. Singurele fiinţe care au supravieţuit au fost o femeie şi o tânără fată. Ele au ajuns la regele Manuel care nu se mai sătura să le admire. Dar Oceanidele părând foarte triste, regele le-a coborât în mare într-un loc unde apa nu era prea adâncă purtând lanţuri uşoare care le împiedicau să scape. Şi toţi curtenii, de pe bordul unor nave, au putut asista la evoluţiile lor. Aceste creaturi au trăit mai mulţi ani, în timpul cărora în fiecare zi erau conduse la mare. Dar niciodată ele nu au putut să înveţe să vorbească.”

Oameni ai mării în Olanda

Iată acum o întâmplare extrasă din „Marea Cronică a Ţărilor de Jos„. În anul 1430, după o mare inundaţie, câteva tinere din oraşul Edam, de pe malul golfului Zuyderzee, au găsit o Oceanidă aproape acoperită de mâl pe care au adus-o la Edam. Apoi ea a fost transportată la Haarlem, unde savanţii au examinat-o şi au încercat în zadar să o înveţe a vorbi. Erau obligaţi să o supravegheze, spun cronicile, ca nu cumva să se arunce în apă, chiar şi în micile râur. Aceste cronici relatează de asemeni că a fost capturat, în 1700, un om al mării care nu a trăit decât trei zile, şi care a fost admirat de toată populaţia din Amsterdam.

Ce spun arhivele britanice

Un vas englez, care pescuia balene în mările din Groenlanda, s-a trezit deodată înconjurat de şaizeci de bărci mici în care se aflau oameni ai mării. Căpitanul a coborât în mare şalupele sale. Dar când Oceanidele au văzut marinarii apropiindu-se, au plonjat deodată cu bărcile lor şi nu au mai reapărut. O singură creatură a fost capturată. Au adus-o la bord. Era aparent un bărbat, dar care avea mâinile şi picioarele palmate.

El a supravieţuit zece zile, timp în care nu a vrut să se hrănească. Nu scotea nici un sunet, doar suspina. Din ochi îi curgeau lacrimi. Barca sa, care măsura aproximativ nouă picioare în lungime, era foarte îngustă, cu extremităţile subţiate, fusiforme. Scheletul ei era alcătuit din oase de peşte, acoperite cu piei de câine de mare. După moartea acestei fiinţe, barca şi trupul său uscat au fost expuse multă vreme în sala amiralităţii din Hali.

Sirene și în Canada

O altă presupusă întâlnire cu o sirenă este descrisă în cartea lui Edward Rowe Snow “Incredible Mysteries and Legends of the Sea” (Dodd Mead, 1967). Căpitanul unei nave aflat pe coasta de est a Canadei, în 1614, spunea: “am văzut o sirenă înotând cu toată graţia. Avea ochii mari, un nas mic şi frumos conturat, urechile mari, dar cu o formă frumoasă, şi părul verde”. Se pare că John Smith, căpitanul navei, chiar s-a îndrăgostit de sirena cea atrăgătoare.

Sirenele în documentele franceze

La 31 mai 1671, căpitanul Pierre Luce, comandant în Martinica, redactează:

“Astăzi, şase oameni care merseseră cu o navă până în insulele de Diamant se pregăteau să se întoarcă. Era la apusul soarelui. La marginea insulei au zărit un monstru marin. Acest monstru avea figură umană şi corpul său se termina precum corpul unui peşte. Părul îi era negru şi cenuşiu, avea o barba lungă şi pântecele îi era acoperit de fire de păr. Avea un aer sălbatic. Când ieşea la suprafaţă îşi ştergea faţa cu ambele mâini, trăgând aerul pe nări ca un câine. El s-a apropiat atât de mult, încât unul dintre oamenii de pe vas i-a aruncat o undiţă sperând că va apuca firul ei. Dar omul mării a plonjat încă o dată şi nimeni nu l-a mai revăzut.”

Acest raport al căpitanului comandant din Martinica a fost primit de Pierre de Beville, notar al cartierelor companiei maritime, în prezenţa părintelui iezuit Julien Simon. Raportul conţinea în plus şi „depoziţiile separate şi unanime ale altor doi francezi şi patru negri.

Iată un fapt relatat în 1746 de domnul Le Masson, funcţionar al serviciului maritim:

„O santinelă care-şi făcea rondul de noapte pe zidurile din Boulogne a zărit un om gesticulând în şanţul cu apă. El l-a somat fără a primi niciun răspuns. La a treia somaţie, santinela a tras. Când a fost ridicat cadavrul, şi-au dat seama că era cel al unui om al mării pe care refluxul îl adusese în şanţul cu apă. Partea inferioară a corpului avea forma unui peşte.”

La 8 septembrie 1725, domnul de Hautefort trimite contelui de Maurepas, ministru al lui Ludovic XIV, următorul proces-verbal:

„Şapte nave erau la ancora pe un banc din Terra Nova, când, către orele 10 dimineaţa, un om al mării a apărut la babordul vasului francez Marie-de-Grâce, comandat de căpitanul Olivier Morin. Omul mării s-a arătat mai întâi în dreptul şefului de echipaj Guillaume l’Aumane. Acesta luă imediat o gafă, vrând să-l prindă, dar căpitanul l-a împiedicat s-o facă de teamă ca monstrul să nu-l tragă în adâncuri după el. Pentru asta şeful de echipaj i-a dat doar o lovitură pe spate. Omul mării a făcut de mai multe ori înconjurul vasului, s-a îndepărtat, a revenit, s-a ridicat din apă până la ombilic. Şi aceasta a durat de la zece dimineaţa până la amiază, şi monstrul a fost văzut în acest timp de cei treizeci şi doi de membri ai echipajului. Au putut cu toţii remarca următoarele particularităţi ale fiinţei: pielea brună şi fără solzi. Toate mişcările corpului, de la cap până la picioare (vizibile în apa transparentă), erau ale unui om normal. Ochii erau bine proporţionaţi, nasul turtit, dinţii albi, urechile asemănătoare cu cele ale oamenilor, la fel mâinile şi picioarele, în afară de faptul că degetele erau unite printr-o pieliţă, aşa cum există la labele raţelor şi gâştelor. În fine, era corpul unui om bine făcut, al unui om ca oricare. Către prânz, ciudata creatură s-a îndepărtat de navă, s-a scufundat în adâncuri, şi n-a mai fost revăzută.”

„Nici o stire pe lume nu merita mai multa crezare…”

Pe la începutul anului 1726, de sub teascurile unei tiparnițe germane apare un tom intitulat neutru „Istoria naturală a Amboinei„. Cititorii obișnuiți care știau câte ceva despre Amboina, ținut din îndepărtatul arhipelag indonezian, puteau fi numărați pe degete. Autorul, la rându-i, era un necunoscut, pe numele său Valentin, misionar din Indiile răsăritene. Și totuși cartea care descrie flora și fauna indoneziană, va stârni interesul cărturarilor vrermii, ba chiar și al unor ilustre capete incoronate, ca regele Angliei, George al III-lea, sau nu mai puțin celebrul țar al Rusiei, Petru cel Mare.

Referindu-se, printre altele, la fauna ce populează apele arhipelagului indonezian, Valentin relatează că în largul țărmurilor Amboinei a fost prinsă de pescari „o fecioară a mării„. Avea dimensiuni liliputane, de vreme ce, potrivit însemnărilor misionarului, măsura nu mai mult de 59 de țoli, ceea ce ar însemna mai puțin de jumătate de metru. Neștiind prea bine cum să hrănească și cum să adăpostească neașteptata lor captură, marinarii i-au oferit ca adăpost un butoi umplut pe jumătate cu apă de mare,în care au azvârlit de-a valma scoici și crabi, precum și feluriți pești. Fecioara mării nu s-a atins însă de nimc. Se zbătea în capcana prea strâmtă, chițcăind ca un șoricel speriat. Captivitatea n-a durat mult: „după șapte zile și patru ore„, cum notează conștiincios Valentin, a murit. De foame. Marinarii prinseseră în năvod un nevnovat pui de lamantin, mamifer familiar în apele Indiilor răsăritene, care se hrănește exclusiv cu plante acvatice.
<



Acest „amănunt” s-a aflat mult mai târziu. Ce s-a reținut însă cu precădere în epocă a fost doar existența sirenelor în mările indoneziene. Porbabil zvonul s-a insinuat până la Curtea Angliei sau chiar opul lui Valentin a ajuns în mâinile lui George al III-lea, deoarece, după cum se consemnează în arhivele Comapniei Indiilor răsăritene, regele a cerut autorităților coloniale să i se trimită cât mai degrabă un portret al sirenei din Amboina. Un pictor aflat în slujba Companiei s-a ostenit să facă portretul, în care a înfățișat o sirenă cu sâni feciorelnici și păr despletit. Gravura, la care fac referiri unele documente de epocă, s-a pierdut. În schimb, a fost descoperită în arhivele din Amsterdam o relatare referitoare la discuția pe care a purtat-o Petru cel Mare cu autorul faimoasei „Istorii naturale„.

Cu prilejul unei călătorii în Occident, țarul a descoperit la Amsterdam o reproducere a gravurii ce reprezenta „fecioara cu coadă de pește” din marea indoneziană. Spirit iscoditor, receptiv la tot ce era nou, Petru se arată dornic de a afla amănunte despre această făptură „jumătate femeie, jumătate pește„. Cine i-ar fi putut furniza mai multe și mai complete informații în această privință decât însuși acela care a scris despre existența ei? Valentin a fost invitat la Curtea din Petersburg și acolo a găsit răgaz să povestească pe larg tot ceea ce auzise (înflorind fiecare detaliu) despre „femeile și bărbații mării„.

Se pare că țarul, circumspect din fire, ar fi manifestat o oarecare rezervă. Valentin a încercat să i-o risipească, spunându-i: „Nici o știre pe lume nu merită mai multă crezare decât aceasta!

Sirene în secolul XIX

Chiar şi în secolul al XIX-lea oamenii mai credeau în existenţa sirenelor. De pildă, un incident cu o sirenă a fost raportat în anul 1917, când marinarii de pe vasul Leonidas ar fi navigat aproape de o sirenă cu păr lung, negru, timp de aproape şase ore. Vasul călătorea de la New York spre Havre, în Franţa.

Ciudatul lac din Zhada

O stranie relatare vine din partea Armatei de Eliberare a Poporului din China. Întâmplarea s-a petrecut la granita cu India, în regiunea himalayană Ladakh, disputată de cele două țări. AEP a trimis o unitate de blindate spre Zhada, de la baza din Niuke. Însă nu au putut ajunge la punctul de desfășurare, din cauza unui lac artificial, ivit peste noapte la vest de Zhada, pe o latură a Râului Langchiui, ce amenința să inunde valea locuită dinspre partea Indiei. Nici autoritățile chineze, nici indienii nu știau cum a apărut lacul și, ceea ce este mai ciudat, nici nu s-au arătat curioase să investigheze. Dar s-au abținut de la manevre militare în zonă și, după o vreme, lacul a dispărut, așa cum apăruse. Ufologul indian Krishnari Bai Dharapurnanda a aflat de la oamenii din zonă, și de-o parte și de alta a râului, că ființe umanoide neobișnuit de înalte au fost văzute trebăluind pe lângă lacul artificial, plonjând în adânc, fără să aiba vreo costumație specială, în afara unui material argintiu, mulat, inclusiv pe cap. Fără tuburi de oxigen, fără caști speciale. Acele făpturi, o dată ce plonjau în apă, nu mai ieșeau la țărm.

(continuarea în partea a III-a)

Articol sugerat de Anda Bolovan Bejan

Bibliografie:

  • MIHAI GHEORGHE ANDRIES, Enigmele oceanului planetar, Editura Saeculum I.O. & Editura Vestala. Bucuresti, 1995
  • YUAN KE, Miturile Chinei antice, traducere de Toni RADIAN, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987
  • VICTOR KERNBACH, Miturile esentiale – ANTOLOGIE DE TEXTE cu o introducere in mitologie, comentarii critice si note de referinta, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1978
  • https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tima_Apelor
  • http://www.formula-as.ro/2011/979/enigme-16/uriasii-din-adancuri-14010
  • http://www.livescience.com/39882-mermaid.html
  • https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2014/02/20/mistere-ale-istoriei-speciei-umane/
  • http://www.zooland.ro/sirene-si-tritoni-intre-legenda-si-realitate-4899
  • http://www.lovendal.ro/wp52/oameni-ai-marii-si-sirene-fiinte-fantastice-sau-adevarate/
  • http://intunel.com/2014/01/31/sirenele-mit-sau-realitate/
  • http://protv.md/stiri/fun/misterul-scheletului-de-sirena-din-bulgaria-descoperitorul-ar–533261.html
  • http://www.romaniatv.net/sirenele-exista-in-realitate-o-creatura-ciudata-jumatate-femeie-jumatate-peste-pe-o-plaja-din-hawaii_186931.html
  • http://www.livescience.com/5642-mermaid-sightings-claimed-israel.html