Sigur ca există! De pompieri, de poliție și nu numai. Dar nu pe acestea credem că le-a cântat Homer. Ca să nu ne bănuiți că suntem niște ușuratici, vă invităm să parcurgeți prima parte dintr-un amplu articol despre Sirene, legendarele creaturi ale apelor.




Imensele întinderi de apă, cu al lor colorit variat datorat soarelui și norilor ce se perindă pe cer, au stârnit foarte ușor fantezia oamenilor din toate timpurile, care și le imaginau populate cu ființe uimitoare, neobișnuite și încântătoare.

Fabuloasele sirene, personaje mitologice de o frumusețe tulburătoare, i-au fascinat pe oameni din cele mai vechi timpuri, dar existența lor nu a putut fi dovedită științific nici până în prezent. Oare s-au născut ele din neant? Sau a existat un sâmbure de real, nedeslușit de noi vreme îndelungată? Au păcătuit oare prin imaginație terrienii?

Grațioasele plăsmuiri au rămas totuși nemuritoare în legende, în paginile Selmei Lagerlof, ale lui Andersen sau în acvafortele unor gravori medievali ca Albert Durer și Arnoldo Grimaldi, dar și în literatura română în scrieri precum: „Zâna lacului„, „Lostrița„, „Aranca, știma lacurilor„.

Exista sirene

Statuia Mica Sirena din Copenhaga

O fecioară a marii nespus de frumoasă, se află chiar printre noi: tandrul simbol al orașului Copenhaga, micuța sirenă de bronz de pe cheiul portului.

Sprijinită indolent, șade pe o stâncă ce domină marea septentrionului, scrutând neistovit nemărginirea metalică a apelor. În privirea ei citești, parcă, dorul cine știe cărui regat al apelor.

Ce spun legendele despre sirene

După cum vom vedea, oamenii-pești constituie imagini arhaice din tezaurul comun al omenirii. Mai simplu spus, oamenii-pești sunt niște arhetipuri.

Sumer

O reprezentare asemănătoare sirenelor datează din timpurile babilonienilor, care imaginau astfel o zeitate numită Oannes (în babiloniana, U-anna). Acesta este un personaj bizar, aparent ihtiomorf, pe care unii îl identifică (fără prea mult temei) cu zeul Ea, iar alții cu eroul arhetipal Adapa. Acest mit este cunoscut dintr-o singură sursă, nici măcar aceea originală. Este vorba de o transcriere făcută de istoricul grec Alexandros Polyhistor, după Babyloniaka. Aceasta este opera pierdută a sacerdotului babilonian helenizat Berosos, și citată de episcopul creștin Eusebius din Cesareea în Pregătirea pentru Evanghelie. Astfel, potrivit lui Berosos, strania făptură sapiențială cu înfățișare de om-pește (puradu) ar fi apărut pe țărmul sumerian înainte de potop, sub al doilea rege antedeluvian, Ammenon și și-ar fi început opera de instruire sub al șaselea rege, Evedurahos, căruia, în mod special, i-ar fi revelat arta divinației.

Eusebius din Cesareea spune că, în cartea întâi, Berosos amintește că ar fi consultat niște scrieri extrem de vechi păstrate la Babilon care povesteau istoria cerurilor și a mării, nașterea omenirii, precum și istoria suveranilor. Astfel, în timpul celui dintâi an, un animal înzestrat cu rațiune, numindu-se Oannes, a apărut din Golful Persic. Trupul animalului semăna cu al unui pește.

Exista sirene

Reprezentare a Zeului Oannes.

Sub capul său de pește avea un al doilea cap. Mai avea de asemenea picioare omenești, dar trupul său se sfârșea cu o coadă de pește. Vocea îi era articulată. Această creatură ședea ziua de vorbă cu oamenii, însă nu mânca nimic. Ea îi învăța scrierea, științele și feluritele arte. Le arăta cum să își zidească locuințe, să întemeieze temple, să se folosească de legi și să se slujească de geometrie. Le mai arăta cum să deosebească plantele și cum să culeagă fructele. Cu alte cuvinte i-a civilizat. La asfințiul soarelui, făptura aceea se scufunda iarăși în mare, petrecându-și noaptea în adâncuri.

Suntem îndreptățiți să ne întrebăm dacă Oannes era o făptură amfibie, sau dacă era un gen de ființă extraterestră ce purta un costum de scafandru? Sau poate chiar un om sosit din viitor, folosind de asemenea un costum de scafandru? Aici, pasionații de paleoastronautică ar avea mai multe de comentat.

Africa

În Africa, bășinașii cred în spiritele ancestrale Nommo, descrise ca ființe hermafrodite, asemănătoare peștilor, dar cu trăsături umane, care trăiau în ape. Uneori erau descrise având două picioare, alteori cu picioarele lipite, ca o coadă de pește. Erau foarte înțelepte, adesea fiind numite „Învățătorii”.

Exista sirene

O presupusa redare a zeului amfibian Dagon.

Conform mitologiei africane, Dagon și Nommo erau primele ființe create de zeul cerului, Amma. Toți acești zei amfibii ai antichității se remarcau prin dimensiuni impresionante, la fel ca și „descendenții” lor actuali.

Asiria

Poveşti despre fiinţe jumătate om, jumătate peşte au apărut și în jurul anului 1000 î.H., în Asiria. Se spune că zeiţa Atargatis, mama reginei Semiramis, s-ar fi îndrăgostit de un muritor şi că din greşeală l-ar fi ucis. Înspăimântată şi adânc mâhnită a decis să se transforme în peşte sărind într-un lac. Însă apele nu au vrut să-i acopere incredibila frumuseţe, ci doar jumătatea inferioară a corpului. Totuși, cele mai vechi reprezentări ale zeiţei Atargatis o înfățișează ca fiind predominant peşte, mai puțin capul şi un braţ care sunt de femeie.

Grecia

Mitologia eladică a populat oceanul cu puzderie de nimfe și grațioase divinități-fecioare. Astfel, întâlnim naiadele (zeități ale apelor care trăiau în lacuri și lagune, apăreau în fântâni adânci și erau socotite cele mai vechi spirite), oceanidele (care trăiau în ape sărate) și cele 50 de nereide fiice ale zeilor preolimpieni, („locuitoare” ale Mediteranei).




Nimfele nereide și oceanide sunt îndrăgite de zei iubăreți. Divinele lor împreunări dau viață unor mirabile făpturi. Din unirea lui Zeus cu preafrumoasa oceanidă Eurynome s-au născut cele trei grații: Aglaia, Euphrosyne și Thalia, însoțitoare ale lui Apollo și ale Athenei, ale Afroditei și, se spune, uneori chiar ale jovialului Bachus.

Zeul Triton, fiinţă hibridă ce are partea superioară asemănătoare unui om, iar partea inferioară asemănătoare unui peşte este fiul zeului mării, Poseidon, şi al nimfei nereide Amphitrita. El este corespondentul masculin al unei sirene.

Fermecătoarele și grațioasele Sirene sunt, însă, făpturi malefice, ispititoare, ce conduc spre moarte și pierzanie. Atotputernica magiciană Circe din Aenea, nu găsește alt mijloc de a-l feri pe Ulyse de chemările amăgitoare ale sirenelor decât îndemnându-l să se lase legat cu frânghii de catargul navei, înainte de a pătrunde în tărâmul fermecat al „fecioarelor mării”. De asemenea, Ulyse le cere marinarilor săi să își astupe urechile cu ceară de albine pentru a nu fi ademeniți de sirene.

În cultura greacă se mai povesteşte că însăşi sora lui Alexandru cel Mare s-ar fi transformat în sirenă, după ce acesta a murit. Sirena sălășluia în Marea Egee şi se arăta tuturor corăbierilor întrebându-i dacă fratele ei este în viaţă. Un singur răspuns o mulţumea: „Este în viaţă, domneşte şi cucereşte lumea”. Dacă nu îl auzea, sirena agita apele, aducând furtuni cumplite peste marinari. Apoi, se spune că pe la 1531 o sirenă ar fi fost capturată pe coasta Baltică şi trimisă în dar regelui Sigismund al Poloniei.

China

Și în cultura chineză există legende despre oameni-pește. Într-una dintre legende omul pește mai era denumit și lingyu, ceea ce înseamna „pește care trăiește pe uscat„. El avea față de om și trup de pește, mâini și picioare ca ale oamenilor. Acest semi-pește, semi-om era o făptură foarte crudă, dar legendele ulterioare au înfrumusețat-o. Se mai spune că în mările sudice trăiau niște făpturi numite jiaoren. Cu toate că ele trăiau în mare, se așezau adesea la război și țeseau. Legenda zice că în nopțile adânci și tăcute, când marea era potolită și fără valuri, stând pe mal sub lumina lunii și a stelelor, se puteau auzi răzbătând din adâncul mării zgomotul războaielor de țesut. Jiaoren, la fel ca și oamenii, aveau sentimente și puteau plânge, fiecare lacrimă a lor prefacându-se într-un mărgăritar.

Conform legendelor chinezești, oamenii-pești erau foarte asemănători oamenilor obișnuiți, având ca și ei sprâncene, ochi, gură, nas, mâini, picioare. Cu toții – și bărbații și femeile – erau de o frumusețe uimitoare, cu o piele albă și fină, care amintea de jad. Ei purtau plete, asemenea cozilor de cal, în lungime de cinci-șase chi. Dacă beau puțin vin, trupurile lor căpătau o culoare roz ca a florilor de piersic, ceea ce îi făcea și mai frumoși. Dacă celor ce locuiau pe mal le murea soțul sau soția, văduvele și văduvii îi prindeau pe oamenii-pești, însoțindu-se cu ei/ele. Mai există o legendă care spune că un dregător ce pornise cu o solie spre Coreea a văzut cu ochii săi ca acolo, pe o limbă de nisip, ședea o femeie ale cărei coate erau acoperite cu un păr lung, roșu-aprins ca o flacără. Dregătorul a luat-o drept o jiaoren.

România

În mitologia românească, o regasim pe Știma-apei ca divinitate primitivă a apelor. De ea depindea stabilitatea acvatică, ea putând provoca deopotrivă inundații dar și secetă. În credințele poporului nostru, fiecare apă are câte o știmă. Ea apare ca o femeie neînchipuit de frumoasă, sălbatică, albă, cu părul verde-albăstrui, lung până la călcâie. Când stă în apă, este jumătate femeie, jumătate pește. Din când în când, câte o Știmă, supărată pe pământeni, iese din râu sau din lac, cu apa după ea, și pleacă peste câmpuri și lunci, inundând totul în cale și înecând oameni și animale. După ce își mai astâmpără mânia, Știma se întoarce la matcă sau se așează în iazuri.

În Bucovina i se spune „Femeia Gârlei„, iar în Munții Apuseni „Vâlva Apei„. Știma are același caracter ispititor ca al sirenelor, luând înfățișarea unei femei cu părul lung și ochi ademenitori, atrăgandu-i pe flăcăi spre a-i îneca.
În literatura cultă, reprezentări ale știmei apelor se întâlnesc în creațiile lui Mihail Sadoveanu (Zâna lacului), Vasile Voiculescu (Lostrița), Cezar Petrescu (Aranca, știma lacurilor).

Legendele susținute de personalități respectabile

Fascinația legendelor despre sirene, potențată de geniul lui Homer, a stăpânit veacuri de-a rândul nu numai mintea unor oameni lipsiți de învățătură, ci și spirite luminate.

Cristofor Columb

Pragmaticul Cristofor Columb nu s-a îndoit de existența sirenelor.

Exista sirene

Cristofor Columb (1451– 1506)

Însă, pătrunzând în Marea Antilelor, în 1493, anul 1 al Lumii Noi, atent la tot ce îi oferea nemaiîntâlnitul univers pe care-l străbătea, el remarca dezamăgit că făpturile nemaivăzute pe care le socotește a fi sirene „deși au chipul asemănător omului, nu sunt nici pe departe atât de frumoase pe cât au fost zugrăvite…„.

Se pare ca dezamăgirea sa era întemeiată, deoarece el ar fi văzut de fapt lamantini. Masivele mamifere ierbivore- unele cântărind nu mai puțin de o tonă – n-au nimic atractiv. Gura lor enormă, mustățile țepoase, nările cu clapete n-au nici o trăsătură comună cu ispititoarele făpturi din legende. Și, când ne gândim că mai târziu marinarii le vor boteza vaci de mare!

Lamantinii își datoresc numele generic scâncetelor prelungi pe care le emit (lamento – plângere, în limba spaniolă), lamentări ce pot fi auzite de departe, mai cu seamă când se suprapune larma făcută în același timp de mai mulți indivizi.

Fotografie a unui Lamantin.

Fotografie a unui Lamantin.

Henry Hudson

Sirenele au însoțit o vreme corabia noastră; din când în când se dădeau peste cap, prilej cu care le-am putut zări coada de pește…„.

Exista sirene

Celebrul navigator și explorator arctic englez Henry Hudson ( ?-1611)

Această însemnare a făcut-o Henry Hudson (1550-1611), un ilustru corăbier cu îndelungată experiență, bărbat crescut la școala aspră a mării ce te învață să privești cu atenție tot ce te întâmpină și să nu te lași pradă fanteziei deșarte. Hudson, care în istoria cunoașterii geografice a deschis căi noi, și-a legat numele de imensul golf pe care l-a descoperit în cursul expediției sale din 1610.

Dacă s-a lăsat furat de farmecul legendei un aspru căpitan al mărilor, ca Henry Hudson, cu atât mai mult vor crede în realitatea „fecioarelor mării” navigatorii de rând.

Pliniu cel Bătrân

Exista sirene

Plinius-cel-Batran (23 e.n. – 24 august 79)

Pliniu cel Bătrân, în capitolul IX din lucrarea sa Istoria naturală, scrie:

„Un grup de deputaţi din Lisabona au fost trimişi împăratului Tiberiu pentru a-i anunţa că, într-o grotă, a fost văzut şi auzit un Triton. S-au observat, de asemenea, Nereide pe aceleaşi maluri. Una era pe moarte. Gemetele ei, răsunând până departe, au fost auzite de locuitori. Arhiepiscopul din Gaule a scris împăratului August că se zăresc pe coastă multe Nereide moarte. Pot să citez martori (care ocupă un rang înalt în ordinul cavalerilor romani) care mi-au certificat că au văzut în oceanul Cadix un om al mării cu o conformaţie perfect identică cu a noastră. În timpul nopţii, acest om al mării urca pe corăbii!”

(continuarea în partea a II-a)

Articol sugerat de Anda Bolovan Bejan

Bibliografie:

  • MIHAI GHEORGHE ANDRIES, Enigmele oceanului planetar, Editura Saeculum I.O. & Editura Vestala. Bucuresti, 1995
  • YUAN KE, Miturile Chinei antice, traducere de Toni RADIAN, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987
  • VICTOR KERNBACH, Miturile esentiale – ANTOLOGIE DE TEXTE cu o introducere in mitologie, comentarii critice si note de referinta, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1978
  • https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tima_Apelor
  • http://www.formula-as.ro/2011/979/enigme-16/uriasii-din-adancuri-14010
  • http://www.livescience.com/39882-mermaid.html
  • https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2014/02/20/mistere-ale-istoriei-speciei-umane/
  • http://www.zooland.ro/sirene-si-tritoni-intre-legenda-si-realitate-4899
  • http://www.lovendal.ro/wp52/oameni-ai-marii-si-sirene-fiinte-fantastice-sau-adevarate/
  • http://intunel.com/2014/01/31/sirenele-mit-sau-realitate/
  • http://protv.md/stiri/fun/misterul-scheletului-de-sirena-din-bulgaria-descoperitorul-ar–533261.html
  • http://www.romaniatv.net/sirenele-exista-in-realitate-o-creatura-ciudata-jumatate-femeie-jumatate-peste-pe-o-plaja-din-hawaii_186931.html
  • http://www.livescience.com/5642-mermaid-sightings-claimed-israel.html