Acesta este un al articol care merge pe firul simbolurilor ezoterice promovate de un anumit film. După cum vă amintiți, s-a mai scris aici despre ciudații Observatori din serialul „Fringe” și despre personalitatea lui Leonardo da Vinci așa cum este ea închipuită în serialul „Demonii lui da Vinci”, sau despre tehnologiile de teleportare din „Stargate„…




Acest articol este scris în colaborare cu Cici Mihaela Grigore care, după cum știți, ne-a mai îmbogățit colecția de enigme și în alte dăți. Este o obișnuita a Clubului și îi mulțumim mult pentru munca depusă!

Filmul care ne-a inspirat de această dată se numește „Devoratorul de păcate„. Despre acest mit al devoratorului de păcate dorim să tratam pe larg în acest articol. Sperăm ca subiectul să vi se pară la fel de pasionant cum ni s-a părut și nouă!

Devoratorul de păcate – filmul

Filmul poate fi găsit sub două nume: „The Sin Eater„, sau „The Order„. A fost lansat în 2003, în regia lui Brian Helgeland.

Devoratorul de păcate

Filmul „The Sin Eater” (2003). Mai este cunoscut și sub titlul de „The Order”.

Despre ce este filmul, pe scurt. Alex Bernier (Heath Ledger) este un preot deziluzionat, membru al unui ordin religios fictiv a cărui specializare este aceea de-a lupta cu demonii. El este trimis în capitala Italiei pentru a face săpături cu privire la moartea unuia dintre cei mai importanți membri ai Ordinului. O serie de crime stranii care par făcute după același calapod se împletesc cu o poveste de dragoste, iar peisajele și arhitectura Italiei îndulcesc suspansul cu o notă nobilă și boemă.

Filmul se învârte în jurul conceptului de „Mâncător de păcate„. Un Devorator de păcate este capabil să șteargă orice păcat, oricât de mare ar fi el, să curețe sufletul, iar omul, oricât de păcătos ar fi fost, să poată ajunge în Rai. Acel om trebuie curățat fix înainte de a-și da ultima suflare. Practic, Devoratorul de păcate te ajută să ajungi în Rai, oricâte păcate ai fi avut. În felul ăsta, poți dribla instituția bisericii. Este evident că Biserica este total împotriva acestei practici, considerând-o eretică.

Ideea în sine de a mânca sau de a-ți însuși păcatele cuiva ni s-a părut foarte bună și originală. Apoi, când am căutat detalii despre această idee a filmului, am ajuns să-l pomenim pe Eminescu: „toate-s vechi și nouă toate„. Totuși, cei care au făcut filmul, chiar au avut o reinterpretare originală și reușită, adaptată foarte fain zilelor moderne. Vă recomandăm să îl vizionați, vă va îmbogăți într-un fel sau altul.

Devoratorul de păcate – cartea

Săpând, săpând… nuuu, nu am ajuns în America, dar am dat de cartea cu titlul: „Ultimul devorator de păcate„, scrisa de Francine Rivers. Tipa este autoarea a peste douăzeci de bestseller-uri și este câștigătoarea mai multor premii, printre care „Premiul criticilor literari (CCA)” 1995, 1996, 1997, „Premiul romancierilor din SUA (RITA)„, pentru cel mai bun roman inspirat și „Medalia de aur ECPA„, pentru cartea „The Last Sin Eater” („Ultimul devorator de păcate„).

Am zis, taci că am dat de cartea după care s-a inspirat filmul menționat mai sus. Dar nu. Povestea din carte este total diferită. La un moment dat, citind, îți lasă senzația că citești o broșură sectantă, dar am trecut peste, pentru că povestea e foarte bine închegată și te ține în priză.

devoratorul de păcate

Filmul „The Last Sin Eater” (2007), realizat după romanul omonim al scriitoarei Francine Rivers.

E un fel de bildungsroman. Chiar vorbeam că la cât de cocoloșiți și ținuți din scurt sunt juniorii în ziua de azi, greu vor mai inspira scrieri de genul bildungsromanului. O epocă așa cum este a noastră nu ar avea cum să dea romane precum acesta, precum „Tom Sawyer„, sau cum sunt „Amintirile din copilărie„.

Cartea prezintă povestea lui Cadi Forbes, o fetiță cu un spirit rebel care va schimba mentalitatea comunității în care trăiește. În carte este vorba despre debutul creștinismului misionar pe pământul amerindienilor, la două generații după ce imigranții galezii i-au ucis pe indienii apalași și le-au luat teritoriile.Tot atunci ei au distrus și un vechi ritual celtic, practicat de sute de ani, în care apalașii alegeau un om ca și „curățător de păcate„. El trebuia să ia asupra lui păcatele decedatului, ca acesta să poată ajunge în Împărăția Cerului. Nimeni nu are voie să îl privească în ochi sau să ia legătura cu el. Dar Cadi Forbes îl va căuta în munți, iar acest lucru este doar bulgărele de zăpadă care va provoca o avalanșă în mentalitățile și cutumele comunității sale.

După acest roman s-a facut și filmul care îi poarta numele și este fidel celor scrise în carte. Filmul The Last Sin Eater a fost lansat în 2007, în regia lui Michael Landon Jr. .

Devoratorul de păcate – freelancerul cel mai prost plătit din istorie

Când cineva drag moare, în unele părți ale Angliei, Scoției sau Țării Galilor, din secolele XVIII și XIX, familia se întristează, pune pâine pe pieptul decedatului și va cere unui bărbat să stea în fața corpului inert. Familia decedatului va urmări cum acest om, un Mâncător de păcate profesionist, va fi absorbit păcatele celui mort.

Familia credea că Devoratorul de păcate a absorbit literalmente păcatele mortului, care se imprimaseră cumva în pâinea de pe pieptul lui. O dată procesul încheiat, se presupunea că sufletul Devoratorului de păcate se îngreunase cu toate păcatele și faptele rele ale nenumăraților morți la care fusese chemat.

Mâncătorul de păcate a plătit un preț colosal, și-a pus sufletul la bătaie practic, pentru a-i ajuta pe alții să ajungă în Rai, iar ceea ce a primit a fost doar o monedă în valoare de doar 4 cenți englezești. De obicei, singurele persoane care își riscau astfel locul în Rai, erau persoanele foarte sarace care nu își doreau decât un pic de pâine și băutură ca să-și ducă viața mai departe.

Încă de la începutul anilor 1680, această tradiție morbidă a fost descrisă ca un „străvechi obicei funerar” și a supraviețuit până spre începutul secolului XX. Potrivit dicționarului folcloric englez, „Brand’s Popular Antiquities of Great Britain„, publicat pentru prima oară în 1813, Mâncătorul de păcate „stă în genunchi cu fața spre ușă, i se dă un mărunțiș pe care îl pune în buzunar; o coajă de pâine pe care o mănâncă și un bol plin de băutură fermentată (ex: bere) pe care o bea; după asta, el se ridică, și spune gesticulând ceva cam cu acest înțeles: „întru odihna sufletului plecat îmi amanetez propriul suflet„.

La multe înmormântări din regiunea Welsh, Monmouthshire, participa și un Devorator de păcate profesionist, menționează autoarea Chaterine Sinclair în notițele sale de călătorie din 1838, „Hill and Valley„. Ea judeca aspru acest obicei și nu era de acord cu bărbații care sunt dispusi să-și vândă sufletul pentru acea gustare mizeră care li se dă drept recompensă. Pentru cei care credeau în acest ritual, Devoratorul de păcate făcea o muncă absolut necesară, cu toate că dezgustătoare. Devoratorul de păcate devenea practic tot mai atins de Rău, pe măsură ce-și îndeplinea misiunea.

Devoratorul de păcate

Un dicționar al superstițiilor populare care detaliază rolul pe care îl are un Devorator de păcate.

Obiceiul acesta de a mânca păcatele cuiva cunoscuse un declin în momentul în care Sinclair a văzut aceste practici, dar ultimul Devorator de păcate consemnat este un om pe nume Richard Munslow care practica pe la sfârșitul secolului XIX. În ghidul de călătorie „Slow Travel Shropshire„, Marie Kreft explica faptul că Munslow a reînviat acest obicei din prea multa tristețe. Munslow fusese un fermier bogat care și-a pierdut toți cei patru copii, pe trei dintre ei chiar pe parcursul aceleiași săptămâni. Se presupune că din cauza acestei tragedii a început să practice meseria de Mâncător de păcate, la început ca o forma de jelire a fiilor și pentru a-i ajuta pe ei să își găseasca lumina în Viața de Apoi.

Sătenii cu frica de Dumnezeu care angajau Devoratorul de păcate, și-au ajustat obiceiurile și morala pentru a se putea adapta la această practică. Din cauza climatului religios al vremii, unul foarte rigid de altfel, oamenii au luat în serios ideea păcatului, dar voiau să facă în așa fel încât să ajungă în Cer fără faptele lor rele. Așa că aveau nevoie de un consumator de păcate pe care îl stigmatizau, considerându-l un paria. De obicei acela era foarte sărac și nici măcar nu avea un adăpost. Totuși, se știa despre el cam pe unde sălășluiește și era chemat chiar și în miez de noapte dacă cineva din sat murea.

Originea consumatorilor de păcat se pierde în negura vremilor și se pare că se trage din tradiții religioase foarte vechi. Din punct de vedere istoric, cercetătorii cred că acest obicei se trage din tradiții păgâne, dar în lucrarea „Death, Dissection and the Destitute„, Ruth Richardson descrie un obicei medieval despre care crede ca ar fi precursorul „consumului de păcate„. Acel obicei medieval constă în faptul că nobilii dădeau mâncare de pomană săracilor, cerându-le la schimb să se roage în numele celui decedat.

În secolul XVIII, ritualul implica o bucată de pâine ceea ce simboliza sufletul celui decedat. Dar mulți percepeau pâinea și ca pe un simbol al faptului că a te ghiftui cu mâncare este un păcat. Anticarul Henry Curzon scria în 1712 că sătenii din regiunea Herefordshire, Anglia, angajau oameni săraci care să ia păcatele celor morți. De asemenea, ei mai obișnuiau să adune grămezi mari de prăjituri pe mese (numite prăjituri funerare) pentru a-și onora morții de sărbătoarea catolică a Zilei Tuturor Sufletelor, ce avea loc pe 2 Noiembrie.

În eseul său „The Gift of Suffering„, autoarea Ingrid Harris spune că religiile protestante ar fi integrat obiceiul mâncătorilor de păcate pentru a-și recâștiga credincioșii. Obiceiul nu era susținut oficial de Biserică, însă Richardson susține că folosirea unui mâncător de păcate a conferit oamenilor ideea că și ei pot deține o putere, pot influența, controla cumva evenimentele spirituale, și de asta acest obicei a fost considerat o erezie.

De asemenea, dacă aveai un mâncător de păcate la înmormântare, acesta practic ținea locul unui preot. Și preotul cam tot asta face la înmormântare, asigură prin ritualul său, o trecere ușoară a sufletului în lumea celor drepți. E clar că acest lucru nu a convenit bisericii. Așa că zorii secolului XX au adus cu ei dispariția înceată dar sigură a acestui ritual.

Poate că devoratorii de păcate nu-și mai desfășoară comerțul cu suflete, dar potrivit cărții „Welsh Gothic” scrisă de Jane Aaron, ei continuă să devoreze păcate în literatură, și au fost folosiți pentru a explora diverse forme ale culturii celtice; în texte devoratorii de păcate au fost dintotdeauna criticați. Un poem din 1920 îl are în centru pe Morgan, un devorator de păcate, care este descris ca fiind „cocoșat, putred, mizerabil și extrem de sărac„, și care în cele din urmă a fost găsit mort după ce a fost lovit de fulger. În Statele Unite, conceptul Devoratorului de păcate a ajuns să se regăsească în comunitățile din Appalachia (indienii Apalași), supraviețuind sub forma unor legende despre popoare de nomazi care obișnuiau să cutreiere satele în căutare de păcate grele pe care să le devoreze.

Ultimul Devorator de păcate cunoscut în Marea Britanie, Richard Munslow, a murit în 1906. În 2010, acesta a fost comemorat în cadrul unei slujbe speciale în Ratlinghope, devenind astfel primul Devorator de păcate care a avut parte de o slujbă de înmormântare. Deși puțin probabil ca povara grea a păcatelor devorate să poată fi ispășită cu o simplă masă, cel puțin a primit ceea ce el, dar și ceilalți Devoratori de păcate merită – recunoaștere.

Întrebări, asocieri, simboluri

Ne-am întrebat de ce nu erau și femei consumatoare de păcat…

Ne-am mai întrebat dacă acești devoratori de păcate nu erau cumva înzestrați cu anumite capacități extrasenzoriale. Poate nu toți, evident. Cumva, descrierea lor se apropie de cea a pustnicilor. Probabil cei cu simțurile dezvoltate strângeau cumva energia negativă a celor morți, sau care urmau să își dea duhul. Întrebarea e ce făceau cu ea? Știau/puteau să se curețe? Este acea fază din Biblie când Iisus scoate din niște oameni posedați diavolii și îi trimite în porci. Bioenergeticienii, sau chiar psihologii, ce mecanisme de protecție au după ce preiau confesiunile și energiile negative ale pacienților? Dacă printre cititori sunt cunoscători în acest sens suntem extrem de curioși să aflăm mai multe.

Filmul din 2003 de care vă spuneam, „The order/The Sin Eater” redă foarte bine faptul că Devoratorul de păcate deține o putere uriașă, dar ea are un preț foarte mare. Cumva filmul duce și spre ideea că deținătorii a foarte multă informație poartă o povară colosală. Glumind, ar veni că biții sunt al naibii de greu de dus.

devoratorul de păcate

Cartea „Ultimul devorator de păcate”, semnată de scriitoarea Francine Rivers.

Dar e clar că Devoratorul de păcate putea fi și un om foarte sărac cu duhul, fără un har special. Poate că el prelua răul inconștient, și deja având o viață nenorocita i se păreau firești greutățile.

Asta ar fi una. A doua ar fi cu hrana care simboliza sufletul. În religia noastră pâinea reprezintă trupul lui Iisus. Deci cumva acel obicei e legat de obiceiul euharisitei de la noi. Dacă mănânci simbolic din trupul lui Iisus te sfințești, iar dacă mănânci din trupul unui păcătos te încarci cu problemele lui.

Da, se pare că Devoratorul de păcate trebuia să facă exact ce face un preot, să ajute sufletul să se elibereze de cele pământești, să se desprindă și să meargă către lumină. Evident că a fost considerată o erezie. În general ești eretic dacă ai propriul drum, diferit de cutumele institutiei religioase din care teoretic faci parte.

A treia ar fi că ne-am gândit și la pomenile care se fac la noi, la prescurile care se dau de pomană, sau la capetele care se pun la mort. Pâinea – colacul, apare în ritualul nunții – colacul care se rupe deasupra capului miresei – , dar apare și la înmormântare, ca și cum ar fi o modalitate de a îmbuna spiritele de dincolo să te lase să treci mai ușor spre cealaltă lume.

Coliva de grâu de la noi, poate fi considerată o „prăjitură funerară”?

În filmul „The Order” mai apare și faptul că pe pieptul muribundului, pe lângă pâine se punea și sare. În vechea Romă se credea că sarea alungă demonii. Creștinii occidentali mai foloseau sarea și la sfințirea altarelor. În genere, sarea simbolizează ceva sacru, purificator.

Într-o notă glumeață, putem spune că Viața Veșnică trece prin stomac.




Ne-am mai întrebat și dacă spovedania, sau mersul la psiholog nu au tot acest rol cathartic. Sau chiar faptul că „ne spovedim” unii altora… De câte ori nu vi s-a întâmplat să vă simțiți încărcați, poate chiar să aveți dureri de cap și o stare generală proastă după ce vi s-a confesat cineva?

Nu ne-am oprit aici în căutările noastre. Într-un final am găsit un muzeu virtual extrem de interesant. Informațiile despre Devoratorul de păcate găsite acolo ne-au lămurit multe dintre dilemele de mai sus.

(Continuarea articolului o gasiți aici.)

Articol scris în colaborare cu Cici Mihaela Grigore.

Surse:

  • http://www.descopera.org/devoratorul-de-pacate/
  • http://filmesubtitratehd.ro/movie/devoratorul-de-pacate-2003-online-subtitrat/
  • http://www.atlasobscura.com/articles/the-worst-paid-freelance-gig-in-history-was-being-the-village-sin-eater
  • http://filmehd.net/the-last-sin-eater-2007-filme-online.html