E greu să faci alegeri? Nu mă refer la alegeri pentru referendum pe tema amnisite și grațiere. E greu să faci alegeri, în general. Ofertele sunt atât de bogate în orice domeniu, încât te ia cu vertij. L-ați văzut pe nenea acela, Barry Schwartz, la conferințele TED? Pentru cine nu l-a văzut, omul vorbește despre ce dificil a devenit să-ți alegi perechea de blugi potrivită fără să te frustrezi. Glumesc, nu la asta se rezumă conferința, e mult mai adâncă. Dacă vreți să o vedeți v-am lasat un link la surse. Societatea de consum implementează ideea că maximizând alegerile, oamenii vor avea mai multă libertate. Cu cât au mai multă libertate cu atât au un trai mai îmbelșugat. În toate domeniile există o creștere luxuriantă a numărului de opțiuni. Totul a devenit o chestie de opțiune. Alegi ceva, dar imediat te gândești că ai fi putut face o alegere diferită care ar fi fost mai bună. Iar alternativa pe care ți-o imaginezi îți induce regrete față de alegerea pe care tocmai ai făcut-o. Aceste regrete scad din satisfacția pe care o obții de pe urma alegerii făcute chiar dacă aceasta a fost o decizie bună. Cu cât ai mai multe opțiuni, cu atât e mai ușor să regreți ceva care este dezamăgitor în legătură cu opțiunea pe care ai ales-o. În final, toate aceste opțiuni care cică sunt facute să-ți facă viața mai îmbelșugată și să te ajute să te reinventezi, nu fac decât să te consume inutil.




În afară de oferta variată la haine, medicamente și cursuri de spiritualitate, există și o ofertă largă de modele de parenting. Unele modele de „părințeală” spun că nu e în regulă să-ți înveți copilul despre Moș Crăciun. (Și Iepuraș, ca să nu se ofenseze.) Aceste modele spun că invențiile de tipul acesta afectează convingerile morale ale copiilor și că, în final, aceștia își pierd încrederea în părinții lor. Copiilor li se spune de la o vârstă fragedă că e greșit să minți și că e corect să spui adevărul. Deci cum reacționează un copil când descoperă că părinţii l-au mințit în mod consecvent ani de zile despre Moș Crăciun? Probabil se întreabă în ce alte privinte l-au mai mițit… După care ajunge la psiholog sau dezvoltă paternuri maladive in viața de adult și restul de alte scenarii.

Acesta ar fi un curent. Un altul urmează să vă tragă pe la ceafă chiar acum. Iată mărturisirea unei mame, neurolog de profesie, în legătură cu acest mit al copilăriei – Moș Crăciun.

Ce crede un neurolog despre mitul lui Moș Crăciun

Kelly Lambert este profesor de Neuroștiință la Randolph Macon-College și autor al „The Lab Rat Chronicles: A Neuroscientist Reveals Life Lessons From the Planet’s Most Successful Mammals.”

„Nu voi uita niciodată acea zi din decembrie de acum 12 ani și criza aceea de familie, chiar de sărbători, criză pe care am evitat-o cât am putut de mult. Mi-am petrecut dimineața la birou, lucrând la un manual neuroștiințific. Așteptam cu nerăbdare să ajung acasă. Voiam să decorez casa pentru Crăicun împreună cu cele doua fetițe ale mele, de 3 respectiv 7 ani, pe nume Skylar și Lara. Dar vestea cu care m-a întâmpinat soțul meu cand am intrat pe ușă, a fost devastatoare. Fetele au fost să exploreze podul – spațiu pe care îl credeam perfect pentru a ascunde darurile de la Moș Crăciun. Practic, fetele mele și-au găsit cadourile cu mai bine de o săptămână înainte de Crăciun!

Nu stiu de unde mi-a venit inspiratia, probabil de la lobul matern al creierului meu care s-a activat instant, dar m- am transformat în consilierul juridic al Moșului. „Mi-era teamă că acest lucru se va întâmpla la un moment dat!…”, le-am spus fetelor. Le-am mai spus că Moș Crăciun a luat legătura cu toți părinții ai căror copii se așteptau la cadouri voluminoase și le-a spus că el are probleme cu spatele… Așa că Doamna Crăciun a insistat ca Moșul să trimită o parte din aceste cadouri cu mult înainte de Crăciun, prin curier, ca să nu se cocoșeze prea tare în Ajun.

Dar a existat o condiție a acestui acord. Părinții au trebuit să semneze un contract care să ateste că nu vor lăsa, în nici un caz, pe copiii să vadă darurile înainte de Ajunul Crăciunului. În cazul în care copiii au văzut darurile, părinții ar fi trebuit să le returneze… „NU! NU! „, au strigat fetele mele. „Noi am văzut doar câteva din ele. Nici nu ne amintim bine ce am văzut!”

Le-am spus că, probabil, voi avea probleme legale, și că voi returna doar pe cele câteva pe care le-au văzut, iar pe restul pe care nu le-au văzut, le vom păstra. După o consultare serioasă, am căzut cu toții de acord că aceasta este o soluție corectă. Așa că am respirat adânc și am continuat decorarea casei pentru sărbători.

Crăciun

Ilustratie de JENSINE ECKWALL.

În afara că sunt mamă, mai sunt neurolog și profesor. Deci o persoană serioasă care, în general, este cu picioarele pe pământ. Deci, ce nebunie am făcut fix acum?! De ce am inventat această poveste incredibilă? De ce am încercat disperată sa protejez credința fiicelor mele în Mos Craciun, în loc să profit de moment și să le spun adevărul?

Poate părea că mi-am abandonat crezul și pregătirea științifică, însă, nu e deloc așa.

Deși copiii se nasc cu un set complet de 86 de miliarde de neuroni, conexiunile dintre ei sunt relativ rare în acești fragezi ani. Pe masură ce creierele lor se dezvoltă – din ce în ce mai multe sinapse se formează între neuroni – iar copiii învață încet-încet despre regulile lumii fizice, reușind să facă distincția dintre ficțiune și realitate. În cele din urmă, ei învață că renii nu pot zbura, că Moș Crăciun nu poate vizita acasă fiecare copil într-o singură noapte și, chiar dacă ar putea face o astfel de călătorie, nu există nici o cale de a putea mânca toate acele prajiturele (cookies). Credințele în magie se pierd în momentul în care circuitele neurale se maturizează și încep să reflecte mai mult lumea reală.

Din fericire, cu toate acestea, noi nu pierdem complet acele vechi moduri de gândire, deoarece creierul pare să-și păstreze un mecanism pentru călătoria în timp neuronală. Pascal Boyer, un profesor de la Universitatea Washington din St. Louis, face o distincție între ceea ce el numeste „amintiri episodice” – prima dată când ne-am așezat pe genunchii lui Moș Crăciun sau un viscol din cauza căruia a picat curentul – și „amintiri de călătorie în timp mentală„. Acestea au cel mai mare potențial de a te face să re-experimentezi un eveniment. Profesorul Boyer descrie modul în care dovezile din neuroimagistică indică faptul că, atunci când anumite evenimente sunt amintite – probabil după ce au fost declanșate de peisaje familiare, mirosuri sau sunete – zonele emoționale ale creierului sunt activate precum și răspunsurile viscerale. Astfel, vei retrăi stările și sentimentele pe care le-ai experimentat în trecut. Aceste amintiri pot fi văzute atât ca amintiri ale trupului cât și ale minții.

Acest lucru poate fi traumatic pentru persoanele care suferă tulburări de stres post-traumatic. Sau poate fi neplăcut pentru oricine. Imaginați-vă că cineva a mâncat un hot dog cu chili chiar înainte de a se da în roller coaster și apoi i s-a făcut rău. Apoi ani la rând, acelui om i se poate apleca numai când vede un hot dog cu chili – chiar dacă el știe foarte bine că răul de atunci i s-a tras de la roller coaster. Când creierul consideră că ceva este important, îi e dificil să opreasca reacțiile amintirilor condiționate. Din fericire, asta este valabil și pentru amintirile fericite.

Această noțiune de „călătorie in timp mentală” îmi spune că am avut dreptate când am încercat să-i mențin imaginea vie lui Moș Crăciun în mintea fiicelor mele. În fiecare an am mai adăugat un nou strat de amintiri legate de Crăciun în creierul lor, iar asta a făcut ca ele să poată retrăi mult mai ușor acele sentimente legate de Crăciun.

Dacă fac referire la propria mea copilărie, toți acei ani în care recitam ” ‘Twas the Night Before Christmas”, în care adulmecam mirosul bradului și mergeam la culcare anticipând cu un entuziasm nebun toate cadourile pe care Moșul mi le va aduce, au făcut ca acea atmosferă să devină parte din infrastructura creierului meu.

De altfel, neuroștiința confirmă încă o bucățică din înțelepciunea Crăciunului: că anticiparea sărbătorii poate fi la fel de antrenantă ca a primi darurile reale. Studiile pe rozătoare sugerează că șobolanii dependenți experimentează plăcerea, neurologic vorbind, doar anticipând primirea de cocaină, chiar dacă de fapt nu o consumă de-adevăratelea.

Crăciun

Astăzi, sunt atât de ancorată în realitate încât fetele mele mă numesc „Bones” dupa celebrul antropolog judiciar din serialul cu același nume de pe Fox. Chiar dacă amintirile mele despre sărbători au fost consolidate într-un moment în care creierul meu închipuia cu efort reni zburători, tot mai simt ceva din magia Crăciunului atunci când dau de anumite felicitări, mirosuri și sunete. Ca și câinii lui Pavlov, „Spiritul Crăciunului” meu este rezultatul răspunsurilor condiționate care mi s-au format în diferite zone ale creierului. Dacă întâlnesc cocktailul-senzorial perfect de imagini și mirosuri, imediat mă transpun în atmosfera aceea magică de sărbători.

Deci, cu toate că am fost setată pe „mama-mode” și nu pe „neuroștiință-mode”, când am inventat acea poveste bizară despre Moș Crăciun, cercetările neuroștiințifice confirmă beneficiile încercării de a construi fetelor mele un portal emoțional de sărbători pentru viitoarele lor creiere de adult. Eu cred că acest lucru este la fel de important ca și vaccinurile lor din copilărie – așa cum este pentru toți copiii, indiferent dacă amintirile lor sunt despre Crăciun sau despre alte sărbători și tradiții. Când vor ajunge la maturitate, chiar și atunci când nu voi mai fi lângă ele, imaginea Moșului le va permite fiicelor mele, să mai vadă lumea încă o dată prin ochii unui copil, fie și numai pentru câteva clipe.”

În încheiere…

Știți că în psihanaliză se folosește așa numita „asociere liberă”. Pacientul trebuie să se lase în voia gândurilor și să le comunice terapeutului, așa spontan cum îi vin, chiar dacă lui ca pacient i se par banale, prostești, neplăcute. Pentru terapeut este extrem de important orice detaliu. Așa că simt nevoia să fac niscai asocieri, pentru că s-ar putea să conteze pentru aceia dintre dumneavoastră care sunt pasionați de subiect.

Prima chestie care mi-a venit în gând a propos de textul doamnei neurolog este ceva ce am citit în Dan Mirahorian. Recunosc, nu l-am aprofundat, iar ceea ce am citit la el nu întotdeauna am înțeles foarte bine. Are un articol care se numește „Inversarea curgerii timpului în sistemele biologice pentru vindecare și întinerire„, îl găsiți în surse. Undeva acolo spune că una dintre căile de a întineri este o strategie de a reactualiza trecutul prin „stocarea în bănci de date a ritmurilor cerebrale din tinerețe” și „regresia hipnotică în perioada dorită și ancorarea în acea zonă„. Oare se referă la întoarcerea la acele senzații din tinerețe care l-au inspirat și bucurat pe om, care îl făceau să simtă că poate schimba lumea, că mai există magie și că viața e fabuloasă? Și încă o chestie pe care o spune:

„În fiecare zi putem să întinerim sau să îmbătrânim. Direcția în care se deplasează ceasul intern este determinată de condiționare ( programare, atitudini; credințe, concepții, mindset). Din antichitate și până în epoca recentă chinezii erau programați să creadă că în fața lor se află trecutul, iar nu viitorul. Tot confucianismul este întemeiat pe venerarea trecutului, a părinților, bunicilor, a celor în vârstă (în caz de catastrofă ei alergau să-și salveze bunicii, iar nu soțiile și copiii). Oricine poate observa că în Occident și în lumea actuală, colonizată de acesta, se manifestă o programare expansivă și divergentă în care tinerii și adulții privesc către viitor, sub formă de: dorințe, așteptări, expectații, planuri, vise, temeri, griji… Doar la bătrânețe, când organismul social nu mai are nevoie de ei, apare întoarcerea către trecut, amintiri, tradiții, ca un reflux, dar și ca o modalitate de întinerire prin accesarea băncii de impulsuri stocate în cursul experiențelor trăite în tinerețe…

O altă asociere ar fi cu articolul despre realitatea ca halucinație colectivă. Vă amintiți ce se spunea despre sistemul limbic… El este centrul emoțional al creierului. Sistemul limbic este cel care decide care dintre mostrele de experiență merită să fie remarcate și păstrate în memorie.

Crăciun

În fapt, cele spuse mai sus de doctorul neurolog, se referă la așa numiții: „triggeri” sau „ancore„. Ancorarea este procesul de asociere a unui răspuns intern (de natură emoțională și metabolică) la un stimul extern care poate fi un cuvânt sau un semn, o apăsare etc. Triggeri, ancore sau factori declanșatori, numiți-i cum doriți. Memoria funcționează ca bara de căutare Google: începi să scrii un cuvânt, nu îl termini, dar deja îți apar zeci de cuvinte posibile care încep cu acele litere. Pentru a declanșa o căutare, creierul nu are nevoie de o adresă exactă a informației. Pentru creier, orice situație care amintește doar pe departe de un aspect al unui eveniment, orice aluzie, orice frântură de informație sau senzație, pot declanșa o amintire. Acest fenomen este numit „acces prin corespondențe parțiale„.

Ați văzut mai sus ce spunea profesorul Boyer: „Când creierul consideră că ceva este important, îi e dificil să oprească reacțiile amintirilor condiționate„. Anumite traume pot genera paternuri de reacții emoționale care ulterior vor fi stocate într-o rețea de neuroni ce poate avea viața ei proprie. Întipărită în amigdala creierului limbic, această rețea de neuroni nu poate fi controlată de cunoașterea rațională și poate da reacții disfuncționale la cea mai vagă amintire a traumei inițiale (triggerul). De ce tot acest calvar? Deoarece acest sistem are rolul de a ne menține integritatea corporală și de a ne salva în caz de pericol. De aceea, creierul emoțional, nu poate fi accesat cu ușurință de cortexul prefrontal (în care se află informațiile acumulate pe baza rațiunii și a cuvintelor) pentru ca sistemul care ne prezervă viața să poată dispune de o viteză de reacție formidabilă, fără să fie încărcat de consumatori suplimentari.




De exemplu, dacă într-o drumeție observați un băț ce aduce cu un șarpe, în primă faza veți sări ca pișcat cât mai departe de pericol. Mai trece o țâră de timp până ce cortexul prefrontal analizează faza și ajunge la concluzia liniștitoare că e doar un băț care seamănă cu un șarpe și că v-ați făcut un pic de cacao față de companioni.

Este de discutat pe subiect, dar cititorului îi șade bine și cu clickul pe Close, așa că mă opresc aici. Gânduri bune tuturor!

Surse:

  • https://www.ted.com/talks/barry_schwartz_on_the_paradox_of_choice?language=ro
  • http://www.nytimes.com/2013/12/22/opinion/sunday/santa-on-the-brain.html
  • http://www.kellylambertlab.com/about.html
  • www.mastersadvisory.ro
  • http://smartwoman.hotnews.ro/Ce-se-intampla-cand-ii-mintim-pe-copii-ca-exista-Mos-Craciun
  • https://www.facebook.com/mirahorian/photos/a.756433861036943.1073742091.349283161752017/756439054369757/?type=3&theater