Combustia spontană umană (C.S.U.) este un presupus fenomen paranormal care acţionează prin generarea unei flăcări extrem de puternice de origine internă care mistuie brusc atât carnea cât şi oasele trupului victimei. Dacă este adevărat ceea ce se susţine a fi, atunci combustia spontană umană este una din cele mai extraordinare taine ale naturii, o taină pe care ştiinţa modernă nu este în stare să o explice.




Cazul cel mai bine documentat de combustie spontană umană s-a petrecut în anul 1951, în St. Petersburg, în statul Florida, când o femeie – Mary Reeser, în vârstă de 67 de ani – a pierit în condiţii neobişnuite. Trupul ei a fost descoperit de administratorul blocului în dimineaţa zilei de 2 iulie, la ora 8, când a vrut să pătrundă în micul ei apartament spre a-i transmite un mesaj.

Cazul Mary Reeser

Când a simţit că mânerul uşii era atât de fierbinte încât nu îl putea atinge, administratorul a apelat la ajutorul a doi zugravi care lucrau la o clădire de peste drum. Bărbaţii au forţat uşa de la intrare şi, în mijlocul unui nor gros de fum, au descoperit rămăşiţele carbonizate, reduse la cenuşă, ale trupului doamnei Reeser. Tot ce mai rămăsese din bătrână era un picior şi a ceea ce ulterior s-a dovedit că era „craniul micşorat” (fapt care nu a fost confirmat în raportul oficial; craniul expus la căldură mare mai degrabă explodează şi nu se contracta). Fotoliul masiv în care şezuse victima fusese transformat în cenuşă şi nu rămăseseră din el decât câteva arcuri deformate.

Incidentul acesta, care a ajuns să fie extrem de mediatizat pe plan naţional la momentul respectiv, a fost citat în repetate rânduri în literatura despre fenomenul de combustie spontană umană. Însă trebuie menţionat că acest fenomen presupus paranormal nu-şi are originea în cazul Mary Reeser. Asemenea decese stranii au fost consemnate cu secole în urmă şi figurează în discuţiile medicale din secolele al XVIII-lea şi XIX-lea.

Cazul Mary Reeser

Cazul Mary Reeser

De exemplu, în 1833, în cadrul unei conferinţe ţinută la Academia Franceză de Ştiinţe Medicale, M. J. Fontelle a trecut în revistă un număr de cazuri de presupusă combustie spontană umană şi a subliniat că victimelele erau femei bătrâne cărora le plăceau băuturile tari şi că focul care mistuise trupurile nu se extinsese la materiile inflamabile de pe trup sau din jur. Acest amănunt caracteristic, care a fost subliniat în multe din relatările ulterioare despre combustia spontană umană, figurează de fapt în relativ puţine cazuri.

În cazul nostru, împreună cu trupul doamnei Reeser au fost carbonizate cămaşa de noapte şi fotoliul în care această stătea. O examinare obiectivă a „dovezilor” conduce la concluzia că fie este un mister cât se poate de real care suferă din pricina lipsei de documentaţie adecvată, fie este pur şi simplu un mister generat de interpretarea plină de imaginaţie a unor decese cauzate de foc care pot părea neobişnuite, dar în realitate se datorau unor motive care nu ieşeau din comun.

Rezultatele anchetei oficiale

Cu toată vâlva şi toată mediatizarea de la acea vreme, se pare că moartea doamnei Reeser a fost o tragedie comună. Fiul ei, medic de profesie, o vizitase cu o seară înainte şi aflase că mama sa luase câteva somnifere. Pornind de la aceste informaţii, investigatorii au ajuns la concluzia oficială potrivit căreia femeia adormise în timp ce fuma, cămaşă ei inflamabilă luând foc, concluzie care de altfel este perfect logică. În plus, trupul gros – doamna Reese era supraponderală – ar fi putut fi un foarte bun combustibil care a alimentat focul.

O teorie despre combustia spontană umană care a circulat înainte de secolul al XX-lea susţinea că băutorii împătimiţi sunt cei mai expuşi la acest straniu accident, deoarece alcoolul din trup alimentează combustia. (Victima literară cea mai celebră a combustiei spontane umană, doamna Krook, din „Casa pustie” de Charles Dickens, era beată în momentul extraordinarei sale morţi).

Această ipoteza nu are temei ştiinţific deşi a fost susţinută cu ardoare de propovăduitorii cumpătării. Există totuşi o legătură între beţie şi moartea prin foc. Joe Nickell şi John F. Fischer notau: „Persoanele ameţite de băutură sunt mai neglijente cu focul şi de aceea sunt mai puţin capabile să se apere împotriva lui.”

În mai multe articole critice la adresa susţinătorilor C.S.U., Joe Nickell şi John F. Fischer evidentiau circumstanţele elocvente în care erau descoperite victimele:

„O lampă cu petrol spartă pe podea, pipa victimei, o lumânare lângă rămăşiţe. În plus, adesea sub victima se găseau o grămadă de materii inflamabile care au accentuat efectul nimicitor al focului – aşternutul, de exemplu, ori umplutura fotoliului – chiar şi podeaua de lemn îmbibată cu vopsea sau ulei. Este interesant de reţinut că în unele cazuri şi grăsimea umană a întreţinut şi a sporit efectul distructiv al focului”.

Dacă ar fi să urmărim firul logic al întâmplărilor, dar şi dovezile descoperite la faţa locului, singură concluzie clară ar fi că C.S.U. se dovedeşte a fi mai degrabă un mister fabricat, decât o enigmă autentică. Totuşi, el a insipirat un şir nesfârşit de teorii, dintre care unele pretind că explică „ştiinţific” fenomenul (de pildă, una din aceste speculaţii pseudoştiinţifice îşi însoţea „teoria” pe hărţi indicând „fluctuaţiile geomagnetice”), iar altele explică nemijlocit prin cauze oculte („interiorizarea impulsurilor distructive psihokinetice”).




Deşi majoritatea cazurilor de presupusă combustie spontană umană pot fi explicate în mod ştiinţific, există unele situaţii care ridică câteva întrebări extrem de interesante. Printre cele peste 200 de presupuse cazuri de C.S.U. raportate în ultimii 300 de ani există câteva similitudini şi particularităţi stranii.

  • În aceste cazuri, focul pare să aibă un comportament extrem de agresiv.
  • Arsurile nu sunt distribuite uniform – de cele mai multe ori extremităţile (mâinile şi picioarele) rămân neatinse de flacără, în timp ce restul corpului este ars în întregime.
  • În unele cazuri, trupul este redus complet la cenuşă, inclusiv oasele.
  • Doar obiectele aflate în imediata vecinătate a trupului sunt arse, focul neatingand celelalte obiecte inflamabile din apropiere.
  • Obiectele, cele aflate la câţiva metri distanţă de flacăra, arată urme vizibile de căldură (lumânări topite, oglinzi crăpate, etc.)
  • Oasele umane rezistă temperaturilor de până la 1.650⁰C. Crematoriile umane folosesc temperaturi de până la 1.300⁰C iar fragmentele osoase care rămân în urmă procesului de incinerare sunt strivite manual. O flacăra normală nu poate atinge aceste temperaturi. Cu toate acestea, în numeroase cazuri de presupusă combustie spontană umană, oasele victimelor au fost reduse, de asemenea, la cenuşă.

Principalul promotor al teoriei combustiei spontane umană este un locuitor din Pennsylvania, simpatizant al „Erei Noi”, Larry E. Arnold, care pune în legătură asemenea accidente cu fenomene paranormale. Altminteri, combustia spontană umană nu se mai bucură de sprijin nici în rândurile falşilor oameni de ştiinţă. Este încă nevoie să apară un caz care să fie bine documentat pentru a ne convinge de veracitatea fenomenului C.S.U.

Bibliografie

  • http://www.crystalinks.com/shc.html
  • Joe Nickell şi John F. Fischer – „Spontaneus Human Combustion, Fire and Arson Investigation”
  • Jerome Clark – „Enciclopedia fenomenelor inexplicabile”, ed. Enigmele Universului, 1999