Deochiul ține de acele credinţe populare, moştenite din vremuri imemoriale, provenite din frici și spaime ancestrale ce supravieţuiesc în sânul comunităţilor umane, mai ales în zonele rurale. Toate popoarele, din vechime pana în prezent, au crezut că ochii au o putere magică periculoasă, care nu se poate înlătura decât prin ceremonii mai aparte. După cum spune proverbul: „ochii sunt oglinda sufletului„, realizăm că în ochi șade o putere mai presus de înţelegerea noastră, care poate molipsi fiinţa de bucurie şi pace sau, dimpotrivă, poate întuneca, slăbi, contamina sufletul de nefiinţă, poate aduce răutate şi suferinţă.




Deocheatul, această uitătură vătămătoare, se poate face fără răutate, din plăcerea de a te mira sau de a lăuda cu exagerare, fără gândul de a aduce neajunsuri. Unii oameni s-au născut cu această însușire, iar altele au căpătat-o de-a lungul vieții, în diferite împrejurări. Aceste persoane se pot deochea și ele singure atunci când se simt peste măsură de fericite de ele însele. Uneori, cel ce deoache simte atunci când deoache, fiindcă îl dor ochii, îl ustură ori simte ca o arsură în ochi ori în față. Cei ce se știu că deoache, trebuie să scuipe de trei ori asupra persoanei/lucrului de care se miră ori să lase un semn, o scamă de la haina, ceva, ca să plătească această magie fără voie.

În continuare vom prezenta pe scurt felul în care este percepută această superstiție de popoare diferite.

Deochiul la români

La români se crede că cei care au ochii verzi sau albaștri și sprâncenele îmbinate, deoache, chiar și fără să vrea, atunci când privesc îndelung o ființă sau un lucru. Ei ar trebui să spună: „Să nu te deochi!”, scuipând de trei ori. Actul de a scuipa protejează de duhurile rele și de influențele nefaste. Tot la români este superstiția că un copil ce se înțarcă de două ori deoache tot ce vede. Tot ceea ce este frumos și atrăgător se poate deochea. Deochiul nu rezultă numai din simpla privire a celor cu ochi deochetori ci și din laudele pe care ei le fac unor ființe sau lucruri, mai exact din vorbă. Deochiul, ca și toate celelalte boli, este socotit de români ca o ființă, ca un spirit rău.

Deochiul se vindecă prin descântec. Se spune că descântecul se fură, nu se învaţă. În plus, nu oricine are darul de a vindeca. Iată un exemplu de descântec românesc pentru deochi:

Fugi, deochi, dintre ochi,/ Fugi, deochetură, Că te-ajunge vânt din gură (n.a.: se crede că suflarea alungă duhurile rele. În Vâlcea, când i se descântă cuiva de deochi i se suflă când și când în față.)/ Fugi, deochiat,/Că te-ajunge vânt turbat./ Fugi, deochi, dintre ochi, / Că te-ajunge soarele,/ Și-ți taie picioarele,/ Fugi, deochi, din fața obrazului,/ Din zgârciul nasului,/ Din grumazii gâtului,/ Din creierii capului,/ Din splină, din inimă…(…)/ Și să ieși și să te duci,/ Că eu cu gura te-am descântat, / Cu mâna te-am luat,/ Și-n vânt te-am aruncat,/ Să rămâie (cutare) curat, luminat,/ Ca floarea câmpului,/ Ca roua dimineții…

În „Amintiri din copilărie”, Ion Creangă, amintește câteva practici mantice cu privire la deochi: benghiul în frunte pentru deochi și, în general, însemnarea corpului uman cu leșie sau noroi.




În Vâlcea se face următorul ritual pentru deochi. Se ia o oală nouă, se umple cu apa și în ea se aruncă atâția cărbuni aprinși câte sunt persoanele bănuite că au deocheat. Dacă cumva vreun cărbune se coboară la fundul oalei, asta înseamnă că persoana (pe numele căreia s-a aruncat cărbunele) a deochiat. În timpul acesta, baba descântă de deochi; pe urmă, bolnavul care suferă de cap și „moare” de la inimă, este stropit cu apa în care s-au stins cărbunii, apoi bea din ea. Acest ritual există din vechime și se face atât la oameni cât și la vite. În „Caracterele” lui Teofrast, într-o notă explicativă se spune:

„o apă stinsese un tăciune luat de pe altarul unde se ardea jertfa, se numea apa lustrală; purificatoare. Ea se afla într-un cazan la poarta templului și credincioșii sau se spălau singuri cu ea, sau îi spălau preoții.”

În Mehedinți, dacă bucățica de anafură din împărtășanie cade la fundul paharului, atunci bolnavul e ca și dus de pe lumea asta, femeile începând să țipe disperate. Probabil mulți bolnavi au murit tocmai din cauza acestei frici superstițioase. Dacă firimitura de grijanie plutește pe fața împărtășaniei, atunci se consideră că bolnavul se va pune pe picioare. Ochii albaștri sunt ochi deochetori, după credința celor din Mehedinți.

La români, ca obicei contra deochiului este să se lege copilului la gât un săculeț în care se pun câțiva cărbuni, sau li se atârnă de gât usturoi de la Rusalii. Românii leagă o căpățână de usturoi la coada vitelor pentru a nu fi deocheate. În Muntenia, femeile leagă la căpătâiul unei panglici roșii un fir de usturoi. Panglica o leagă la gâtul copilului pentru a-l feri de deochi. Transilvănenii fac contra deochiului niște talismane în care intră trei fire de usturoi, trei de piper, trei de grâu de primăvară, trei de grâu de toamnă, trei boabe de tămâie, trei de sare, trei fărâme de pâine, trei bucățele din casa (membrana fetală) copilului.

După români, simptomele deochiului sunt: dureri de cap, căscătură continuă, țiuitul urechilor, vărsături, febră ușoară. Cei nervoși slăbesc, li se aprinde fața, ochii li se duc în fundul capului, au o slăbiciune generală. Deochiul poate periclita și afacerile. De aceea, negustorii români își numără banii numai seara, căci altfel suma lor ar fi deocheată și afacerile ar scădea. Tot așa fac și jucătorii de cărți: numară banii câștigați numai la finalul jocului.
Ciobanii nu spun niciodată numărul exact al oilor, pentru a nu fi în pericol să li se deoache turma. în Vâlcea nu se spune, mai cu seamă seara, numărul păsărilor de curte, al purceilor, al mieilor.

Deochiul la francezi

La francezi, deochiul este numit „mauvais oeil” (ochi rău). Francezii cred că ești ferit de deochi dacă în jurul casei ai soc, sau dacă te îmbraci în haine pe dos, iar untul nu poate fi deocheat dacă se pun câteva boabe de sare în putină.

Deochiul la germani

Germanii l-au botezat „das Beschreiben„. Ca să ferească un copil de deochi, germanii îl înfășoară la botez cu un postav roșu. Tot la ei, se recomandă ca atunci când duci un vas de lapte, gol sau plin, să-l legi cu un șorț pe deasupra, pentru că cei ce deoache pot să deoache și vaca. Ei au și un leac în această privință; se crede că daca pui sare în putină, laptele nu mai poate fi deocheat.

Deochiul la greci

În Lesbos, când cineva se uită la un pom încărcat de fructe, scuipă de trei ori ca să nu îl deoache. Acolo se crede că sunt oameni care deoache cu ochiul lor cel rău tot ceea ce este frumos și plăcut. În antichitate, credința în deochi era foarte răspândită. Grecii antici spuneau despre cel ce deochea că arunca farmece sau vrăji cu ochii. Tot în Grecia se mai crede că o neizbândă a unei afaceri, frigurile, cearta între doi prieteni sunt datorate deochiului.

În Atena, când cineva se mira de starea buna de sanatate a unei lehuze, aceasta trebuia să se scuipe de trei ori pe sine însăși și pretindea să i se zică dimpotriva: „Cât de slabă ești!…„. Se mai crede că cine se miră de o femeie sau de o fată frumoasă, a și deocheat-o. După spusa grecilor, cea mai bună amuletă contra deochiului este usturoiul. Când bărbații se îmbracă în haine noi, femeile pun pe furiș într-unul din buzunare câțiva căței de usturoi. Fapt este că, la țară, o haină nouă atrage privirile ochilor răi, vrăjitorești. Însă vrăjitorii fug de mirosul usturoiului. Tot în același scop usturoiul se pune și la gâtul animalelor sau la veșmintele copiilor.

O credință neogreacă descrie trăsăturile fizice ale celui/celei ce deoache: o față lungă, osoasă și slabă, piele oacheșă, ochi foarte negri și sprâncene îmbinate, părul capului negru păcură.

Deochiul la slavi

Pentru slavii din sud, unul dintre cele mai rele spirite este duhul care se manifestă prin deochi. El apare fie prin reaua privire vrăjitorească, fie prin vorbirea într-un ceas rău. Slavul de sud numește acest spirit urok (deochi). Spiritele rele ale deochiului aparțin ochiului rău, vrăjitoresc, ca și cum ar fi o emanație a lui. Această credință este tot atât de veche ca și omenirea.

Cărbunele revine adesea și în magia slavilor de sud. În Bosnia, regiunea deluroasă, se ghicește cu cărbuni dacă un bolnav se va însănătoși, ori de va muri. Vrăjitorul ia doi cărbuni aprinși: pe unul îl numește moarte, iar pe celălalt viață. Pe acești cărbuni îi pune într-un vas și toarnă apă pe ei. Dacă se întâmplă și cade la fund cărbunele-viață, moare bolnavul sau viceversa. Dacă pică ambii, e cumpănă.

Deochiul la indieni

În India vedică, frica de deochi stăpânea poporul și Rig-Veda, sfătuind pe femeie la virtuțile casnice, îi recomanda, înainte de toate, de a nu privi cu un ochi fatal către bărbatul său.

Deochiul la egipteni

Egiptenii aveau o frică nebună de deochi. De exemplu, în anumite zile, 11 si 12 Pharmuti, nu era îngăduit să te oprești și să te uiți la lucrul câmpului. Se credea că aceste zile favorizează ochiul omenesc în a-și desfășura înfricoșatele urgii ale deochiului.

Se spune că mamele egiptene, pentru a îndepărta deochiul, își lasă copiii în murdărie pentru ca nimeni să nu îi mai privească cu jind. Egiptencele când se privesc în oglindă, pronunță cuvinte magice, pentru a nu se deochea singure.

Deochil

Ochiul lui Horus

Legenda spune că Ochiul lui Horus, pe care Horus l-a pierdut în lupta sa cu Seth, dar pe care Thot i l-a dat înapoi, se mai numește și ochiul lui Ujdat. Este un remediu popular care simbolizează atât soarele cât și luna. Acesta protejează împotriva deochiului precum remediile de deochi în general, făcând deochiul să se întoarcă de unde a venit. Își protejează stăpânul împotriva tuturor relelor și îl face invulnerabil, îl ajută să se ridice deasupra situațiilor grele și să se vindece în caz de boli. Faraonii purtau inele cu Ochiul Ujdat și astfel erau legați de lumea zeităților.

Deochiul la chinezi

Credința în deochi este foarte răspândită și în China. Se crede, de asemenea, și acolo că saliva protejează de deochi. Acolo, se spune că fierul este talismanul cel mai puternic contra deochiului.

Într-o istorioară chineză se spune că un șnur roșu țărmurea incinta în care stătea împăratul, concubinele lui, miniștrii și marii demnitari ai curții lui.

Deochiul la africani

În Africa (Absinia) credința în deochi e foarte răspândită. Un om mai de seamă, când vrea să bea ceva, pune pe un servitor să-i țină înaintea ochilor o pânză ca să îl apere de ochii cei răi. Ebreii cei habotnici își acoperă mâncarea și o scot bucată cu bucată, pentru a nu fi deocheați. Ei cred că 90% din oameni au murit de deochi și numai 10% de alte boli. Ei spun că boala deochiului îți mănâncă toate măruntaiele.

În Kamerun-ul de Sud, firul roșu este înlocuit cu lemnul roșu. Se pare că roșul ar fi simbolul jertfei sângeroase, cu care popoarele primitive cred că-și ispășesc păcatele sau că îmbunează felurite duhuri pe care le socotesc supărate pe purtările lor.

Deochiul la turci

Cu siguranță cu toții știm amuleta folosită de turci împotriva deochiului, numită „ochiul de deochi„. Această amuletă folosită împotriva “ochiului rău” este foarte răspândită pe teritoriul Turciei. Se găsește practic peste tot: femeile o folosesc pe post de brățară, cercei sau coliere, neguțătorii sau patronii de localuri o au deasupra intrării, există ca broderie pe textile, poate fi văzută agățată deasupra ușii caselor, a birourilor, chiar și în mașini, atârnând într-un taxi, prinsă pe hainele copiilor, zidită în fundația clădirilor moderne de birouri. Mămicile le agață bebelușilor în piept acest ochi albastru. (De asemenea, ca să își apere copiii de deochi le mai pun pe cap și scufii albastre.) Amuleta există sub diferite forme, însă de obicei ea este rotundă. Denumirea turcească dată acestei amulete care protejează o persoana împotriva „ochiului rău” sau a deochiului, cum se spune la noi, este „nazar boncuk„.

Deochiul

Ochiul de deochi- amuleta turceasca

În spatele acestei superstiții se află o legendă. Se spune că în vremuri străvechi exista o stâncă în mijlocul mării care nici cu ajutorul a o sută de oameni nu a putut fi mișcată sau spartă. La marginea mării era un orășel unde trăia un bărbat despre care se spunea că avea „ochiul rău” (nazar). După multă muncă, oamenii din oraș l-au adus pe acest om în fața stâncii și cum s-a uitat la ea a exclamat: „Dumnezeule! Ce stâncă mare!” În momentul în care a spus asta, s-a văzut o fisură, s-a auzit un zgomot puternic și stânca s-a crăpat.

Turcii se tem de această forță a “ochiului rău” (nazar), în spatele acestei temeri mai existând o poveste: o femeie naște un prunc sănătos cu obraji îmbujorați și toți vecinii vin să îl vadă și îi spun femeii cât de sănătos și frumos e. După ce primește atât de multă atenție din partea întregii lumi, la câteva săptămâni mai târziu, copilul se îmbolnăvește. Nu exista nicio explicație pentru boala lui. Au descris-o ca pe „nazar„. De aceea, aproape fiecare mamă din Turcia prinde cu un ac aceasta amuletă de hainele bebelușului. O dată ce ea se sparge, înseamnă că a protejat copilul și este nevoie de una nouă să o înlocuiască.

În credința poporului turc, toate energiile negative ale “ochiul rău” vor fi îndreptate spre această amuletă, spărgându-se. Nicio energie negativă nu se va atinge de tine dacă vei fi protejat de „nazar boncuk„.

Deochiul la romani

Romanii foloseau expresia „fascinare lingua“ (a deochea cu vorba).

Plinius vorbește de vrăjitorii ilirieni a căror privire amețea un om, putând chiar să-l și omoare. El credea că acei oameni aveau câte două pupile în fiecare ochi. Romanii numeau deochiul: turpicula res sau fascinus. La romani, doica ungea cu salivă fruntea și buzele copilului pentru a-l feri de ochii răi.

Deochiul la spanioli

Spaniolii au mers mai departe cu aceste superstiții. Se spune că existau spanioli cu priviri atât de agere încât, privind fix ferestrele unei case, îi puteau sparge geamurile.

Simptome si leacuri ale deochiului

Simptomele deochiului sunt: somnul zbuciumat sau insomnia, dureri de cap, dureri de inimă. Nu numai oamenii se pot deochea ci și animalele. Vitele deocheate încep să tânjească, păsările deocheate se ciupesc una pe alta, albinele părăsesc stupii. De asemenea, pomii se usucă sau capătă uscăciuni, laptele nu mai dă unt, aluatul nu mai crește, ci dă înapoi, casele noi care sunt deocheate se pot dărâma. Pentru a fi protejate toate acestea, se recomandă să le fie puse un fir roșu.

Oamenii cu trup frumos vor suferi din pricina deochiului, iar ca să îl împiedice trebuie să se îmbrace rău, sau să ascundă cumva frumusețea care atrage privirile. Este de ajuns ca cel care deoache să spună în sinea lui: „Ce frumos este!” că deochiul se și produce.

Copii sunt cei mai expuși deochiului. Contra deochiului li se leagă la gât coajă de molift. Dar la fel de bine funcționează un șnur sau o haină roșie. Când un copil are insomnie, sau somn zbuciumat, sau e bolnăvicios, sau se tot vaită de cap, sau nu are foame ori se agită, se spune că a fost deocheat. O femeie chemată ca să-l descânte, afundă în apă niște cărbuni. Cu această apă, spală fața copilului și îi dă să și bea din ea. Poporul crede că în carbuni este o urmă din sufletul copacului și că acea urmă poate fi folosită cu succes la feluritele descântece și vrăji, la tămăduri și la aflarea viitorului.

La sârbii din sudul Ungariei, oasele de câine nu se aruncă, ci se păstrează îngropate la loc sigur, în ideea că sunt bune pentru deochi la copii.

Prezervarea copiilor de deochi se face în Asia Mică punând nămol pe fruntea copiilor. Acest lucru este identic cu benghiul nostru și benghiul care se folosește în Peloponez. Toate au ca scop urâtirea, sluțirea ființei sau obiectului, pentru a nu mai atrage ochiul rău cu frumusețea lor. În Vâlcea, ca să nu se deoache copilul i se punea scuipat la buric.

Despre copil, se crede mai cu seamă că ar putea muri din cauza unui deochi. Astfel, în descântecul administrat intră următoarea acțiune divinatorie. Se topește o bucată de plumb și se toarnă într-un pahar cu apă. Plumbul, răcit în mod brusc, se zice că ar forma o figură cu chip de om. Dacă figura va fi cu capul în sus e semn că va scăpa copilul de deochi; de va fi cu capul în jos, copilul va da ortu. În lipsa plumbului se poate utiliza și ceară galbenă.
De asemenea, până nu face anul, copilul nu trebuie să se uite în oglindă fiindcă se deoache singur.

Evreii fac o pată de noroi în fruntea copiilor, pentru a-i feri de deochi.

Sfantul Ioan Gură-de-Aur vorbește despre același obicei pe care-l aveau mamele creștine:

„Muierile pun lut în scăldătoare, apoi doicile și servitoarele, luând cu degetul din acel lut, însemnează fruntea pruncului. Și de ai întreba ce înseamnă aceasta, vor răspunde că prin acea ungere alungă deochiul (ochiul cel rău, pizma și invidia).”

Se pare că și scriitorii bisericești latini au crezut în deochi. Astfel, în Tertullian, în Ieronim și în Augustin găsim indici despre credința lor în deochi.

La toate popoarele, culoarea rosie trece drept o amuletă care nimicește duhurile rele și vrăjile cele mai înfricoșătoare.

Moasele din Bucovina – cum naște femeia – fac un ciucure de lână roșie și îl bat cu un cuișor deasupra ușii. În Moldova, în asemenea împrejurări, se împlânta în pragul ușii un ac cu o stramură rosie.

În Macedonia, se pune deasupra ușii un fir de ață albă răsucită cu unul roșu. Și la gâtul lehuzei se leagă de asemenea un fir format din două vițe: una albă și alta roșie.

În Ungaria, la naștere, se țintuiește o bucată de postav roșu în pervazul de sus al ușii de la odaia lehuzei, pentru ca aceasta să fie ferită de duhurile rele.

Sârboaica poartă în timpul sarcinii pe degetul din mijloc o legătură roșie.

În toată Germania, este obiceiul să li se lege copiilor în jurul gâtului sau mâinii o panglică roșie.

Dar este posibil ca roșul să simbolizeze flacăra focului ceresc sau pământesc, cea care scapă de toate relele și de toate duhurile necurate.

Culoarea roșie nu s-a mulțumit numai cu domeniul popular – superstițios, ea a intrat și în domeniul aristocratic. În cântecele populare daneze, se spune că eroii, pentru a se face năzdrăvani și pentru a-și păzi coiful și viața, leagă fire de mătase roșie în jurul coifului lor. Într-o povestire despre lupta dintre francezi și brugeois, se spune că cei din urmă i-au învins pe francezi, datorită faptului că locul ocupat de ei (Brugeois) era înconjurat de un fir de mătase roșie, care avea șapte noduri, la distanțe egale.

În concluzie, putem spune că deochiul este un furt de energie, iar leacul cel mai la îndemână ar fi descântecele și rugăciunile. Ar funcționa și o metodă de rupere a cauzalității: să spunem de trei ori „Să-i dea Dumnezeu sănătate celui care m-a deocheat!„.

Bibliografie:

  • GH. F. CIAUSANU, Superstitiile poporului roman in asemanare cu ale altor popoare vechi si noi, Editura SAECULUM I.O., Bucuresti, 2007
  • http://jurnalul.ro/paranormal/vampirismul-energetic-sau-deochiul-694121.html
  • http://www.descopera.ro/fenomenele-paranormale/4672550-deochiul-privirea-care-secatuieste
  • http://www.kanald.ro/Ce-stiai-despre-Ochiul-Rau-celebrul-talisman-turcesc_13456.html