Alchimia sau înalta chimie și chimia prin excelență, care se mai numește și filozofie ermetică, este acea ramură de excepție a chimiei care se ocupă cu arta de a transforma metalele.

Speranța nebunească de a obține aur a fost în vogă la chinezi cu multă vreme înainte ca în Europa să existe primele noțiuni în această problemă. Ei vorbesc în lucrările lor, în termenii specifici magiei, despre sămânța de aur și promit să extragă din creuzetele lor nu numai aur, dar și un remediu universal, care să ofere celor ce-l vor folosi un fel de nemurire.




Sfântul Zosim (care a fost Papă între anii 417-418 d.H.), este unul din primii care au scris despre arta de a fabrica aur și argint sau modul de a obține piatra filozofală.

Această piatră este o pulbere sau o licoare obținută din fuziunea mai multor metale, sub o constelație favorabilă. Istoricul englez, Edward Gibbon, a remarcat faptul că anticii nu cunoșteau alchimia deși Pliniu scrie că împăratul Caligula a încercat să obțină aur cu ajutorul unui preparat de arsenic, dar a renunțat la proiect deoarece cheltuielile depășeau profitul.

Partizanii acestei științe pretind că egiptenii cunoșteau toate secretele din acest domeniu.

Cum s-au pierdut secretele din alchimie?

Se pare că alchimia este o invenție a arabilor, care au avut un mare număr de partizani ai acestei practici, în cuptoarele cărora nu s-a găsit însă, decât cenușă. Acea prețioasă piatră filozofală, numită și elixir universal, apă a soarelui, care a fost atât de căutată dar niciodată descoperită trebuia să aducă celui care va avea fericirea să o descopere bogății de necuprins, o sănătate mereu înfloritoare, o viață lipsită de orice boli, ba chiar și nemurirea. Nimic nu-i va rezita și va fi asemeni unui zeu pe pământ.

Pentru a realiza această măreață operă, după unii, e nevoie de aur, plumb, fier, antimoniu, vitriol, arsenic, tartru, mercur, apa, pământ și aer. La toate acestea se adaugă un ou de cocos , scuipat, urină și excremente umane. Un filozof a spus, pe bună dreptate, că piatra filozofală era o salată căreia îi mai trebuia sare, ulei și oțet.

Suverani încrezători în alchimie

Toți suveranii din istorie s-au preocupat de această piatră filozofală. Elisabeta I, regina Angliei (1558-1603), a căutat-o multă vreme.

Jean Gauthier, baronul de Plumerolles, se lăuda că știe secretul fabricării aurului. Carol al IX-lea, înșelat de tot felul de promisiuni, i-a dat acestuia 120.000 livre și omul s-a pus pe treaba. Dar după ce a lucrat 8 zile, dus a fost cu banii monarhului. A fost urmărit, prins și spânzurat.

În 1616, guvernul i-a dat lui Guy de Crusembourg 20.000 de scuzi ca să fabrice aur și a fost obligat să lucreze închis într-o fortăreață. După trei săptămâni însă, a evadat, cu tot cu bani și nu a mai fost văzut niciodată în Franța. Henri al VI-lea, regele Angliei, împins de mari lipsuri, și-a încercat norocul cu alchimia, după cum stă scris în Numismata. Proiectul acesta unic cuprinde asigurările cele mai solemne și mai serioase cu privire la existența și virtuțile pietrei filozofale, cu încurajări pentru cei care se vor ocupa de obținerea ei. S-au anulat astfel și au fost condamnate toate interdicțiile de până atunci. Imediat ce această patentă regală a fost publicată, o mulțime de persoane s-au angajat răspunzând regelui cu cele mai frumoase promisiuni, încât anul următor, majestatea sa a publicat un alt edict, în care a declarat, în legătură cu această problemă, că ora mult așteptată se apropie și că, prin piatra filozofală pe care o va descoperi, va plăti deîndată toate datoriile țării în aur și monezi de argint.

Se spune că o prințesa din Anglia, atrasă de alchimie, a cunoscut un individ care pretindea că poate transforma plumbul în aur. Acest filozof misterios nu cerea altceva decât materialele necesare și timp pentru a-și îndeplini planul. A fost dus la țară, unde protectoarea lui i-a construit un mare laborator și, pentru a nu fi întrerupt, a interzis ca cineva să pătrunda la el. Acesta și-a construit o ușă care se învârtea pe un pivot, așa încât putea primi mâncarea fără să vadă, fără să fie văzut și fără ca cineva să îi distragă atenția.

În timpul celor doi ani cât a stat la castel, nu a vorbit cu nimeni despre munca lui, nici măcar cu prințesa. Când aceasta a fost acceptată pentru prima oară în laborator, a privit cu plăcere și mirare la alambicuri, cazane imense, țevi lungi, forje, cuptoare și trei-patru focuri imense aprinse în diferite colțuri ale acestui Vulcan.

Prințesa a privit îndelung la chipul palid, descărnat, slăbit și afumat al alchimistului care i-a spus ce a obținut prin truda sa. Acesta a folosit un limbaj greu de înțeles. Prințesa a văzut, sau a crezut că vede bucăți de aur răspândite prin laborator.




Alchimistul continua să ceară ba un alambic nou, ba cantități imense de carbon. Prințesa, cu tot entuziasmul ei, văzând că și-a cheltuit o mare parte din avere ca să-i furnizeze filozofului cele necesare, începu să fie mai cumpătată. În cei doi ani scurși, fuseseră procurate imense cantități de plumb, și nu se vedea decât tot plumb. Aceasta îi mărturisi alchimistului temerile sale, iar acesta îi spuse că și el e surprins de cât de greu merge treaba, dar că o să își dubleze eforturile și o să încerce o experiență de care a crezut că se poate lipsi.

Alchimistul și-a reluat munca.Însă într-o zi, un strigăt îngrozitor s-a auzit, urmat de o explozie asemănătoare unei bubuituri de tun de cel mai mare calibru. Alergând împreună cu servitorii în laborator, au găsit două retorte sparte, o mare parte a laboratorului în flăcări, iar pe alchimist carbonizat pe de-a-ntregul.

Sursa:

  • JACQUES COLLIN DE PLANCY, Dictionar diabolic, Casa de Editură și Presă „Viața Romanească”, București, 1992